O tristețe parcă fără leac răzbate din lirica lui Emilian Marcu, anunțată încă din titlul volumului „Viscolul de sub pleoape” – Papirus Media, Roman, 2019 – și reiterată, în continuare, cu fiecare poezie, câmpul semantic al acesteia fiind larg reprezentat și cuprinzând nu doar omul, mai ales în ipostaza creatorului de frumos, ci întreaga fire, de vreme ce, încă din debutul cărții, „… cocorii-n disperare / Adorm în zbor”, imagine la care se adaugă „destinul mort”, „tăcerea”, un „putred veac”, „pleoapele sfioase, grele / Ca plumbul”, aceasta dând tonul exprimării unei sfâșieri asumate, devenite aproape imanență a celui ce se confesează în creații cărora, ca mereu în scrisul poetului, calofilia le este una dintre trăsăturile stilistice definitorii.
Efectul dinamic imediat al acestor trăiri sunt „Vertijuri mii și patimi în vâltoare”, într-un context (iarăși, specific poeziei lui Emilian Marcu) dominat de „muntele de sare” și de o „grea cenușă”, ale căror conotații sunt numeroase, mai ales că în contiguitatea acestora se află arome exotice („Cu teamă luna curge-ncet în rodii”) și intuite jertfe („Cine-mi jertfește tihna-n arse zodii, / Cine mă-nvinge-n ne-mplinitul zbor?”), dar și neliniștitoarea percepție a trecerii timpului, când „Deriva unei clipe de mult îmi dă târcoale”, coroborând fulgurante apariții, spectrale: „precum frunzarul care în tainice răscoale / Mi te arată-n cale ca vraja-n disperare”.
- Detalii
- Scris de Mioara Bahna
Citește mai departe: Tăceri vibrante – Emilian Marcu: Viscolul de sub pleoape
O apariţie oarecum insolită, „Epopeea şobolanului Louse” (Ed. Şcoala Ardeleană, 2018), aparţinând poetului Traian Ştef, un nume de altfel binecunoscut în peisajul literar actual. Demersul său, încadrat într-o perspectivă nouă şi originală, reconstituit prin spectrul prezenţei marilor epopei, Odiseea, Eneida, Ţiganiada, nu este o tentativă facilă. Alăturarea acestor repere unei realităţi suspendate între mai multe lumi şi asumarea unei meta-existenţe aproape profetice, transpun lectorul într-o anume stare de febrilitate, premergătoare imersiunii în adâncurile abisale ale devenirii, printre spasmele inconştientului. Apariţia şobolanului, cel mai omenesc şobolan, un apendice anonim la început, născut parcă din exaltarea şi dilatarea provocatoare a unor experienţe trăite şi veridice, pare a fi una menită a zdruncina uitarea de sine şi ritmul unei lentori meditative: „Ţi-a venit rândul/ Să scrii/ Acuma/ ce spunem noi/ Gata cu lamentările unei vieţi prea scurte/ Gata cu privitul printre ulucii comparaţiilor/ Gata cu labirintul acesta inutil/ În care cauţi lumina efemerelor iubiri/ Luminile artelor frumoase/ Gata/ Lumea se preface/ Şi tu eşti acela care trebuie/ să fie de faţă...Tu să fii acolo să tremuri/ Să auzi vocile/ Să vezi paşii/ Să simţi tumultul/ Şi să prevesteşti/ Tu/ Cu măsura ta ipocrită/ Şi frică să bagi în semenii aceştia/ Care nu cred în vestirile mele”. Iată aşadar, ce intrare într-o scenă a imaginarului de care poetul nu are deocamdată decât certitudinea furiei vindicative, a unei transe eterate şi pe alocuri tranchilizante.
- Detalii
- Scris de Daniel Maris
O eleganţă a sensibilităţii, o scurgere a sa imposibil de stăvilit, o stare de spirit marcată de nostalgie şi autenticitate nefardată, ne oferă Vali Niţu în ultimul său volum de versuri, „Metafore din palma cerului” (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2019). Naturaleţea exprimării sale este indubitabilă, cuvintele curg cu o neobosită vervă, sprijinite de o bună ştiinţă a construcţiei poemului, între material şi imaterial, în plină dialectică a sentimentelor: „între azi şi mâine o punte nepregătită de final/ o necunoscută în ciclul ireversibil/ esenţa unei metafore/ colţul meu de cer/ cu fiecare vers mă cuprinde o superbă nostagie/ o supremă delimitare ce este viaţa/ o imagine trecută pe o invitaţie/ la timpul prezent/ cu mâna la tâmplă preţuiesc o filă dintr-o carte/ mulţumesc timpului pentru femeia luminii/ din dimineţile odihnite de îmbrăţişări/ într-o permanentă trecere/ am devenit trăirea unui timp cuminte/ fără revers spre ieri eu scriu topit în poezie/ un jurământ îndrăgostit/ de lumină” (microunivers – memorabilă iubire).
Analizând condiţia sa în crâmpeie de autentică trăire expusă într-un insectar pe cadranul timpului, ca o provocare deliberată a instinctului în aşteptarea revelaţiei, a candorilor sale, poetul pare a accepta aşteptarea sine die: „cu lumescul iris petrec secundă cu secundă/ pe cerga pajiştilor crude din ziua nudă/ printre fluturii albi voi fi fost o lume/ pe cămaşa scrisului un poem – purtând un nume/ voi îmbrăca timpul cu o curgere spre credinţă/ taina nupţială cu iubirea unui cer senin/ în geometria inimii cu trupul mi-ai făcut o scară/ unde apele-s ape/ valul destin” (irezistibil peisaj boem).
- Detalii
- Scris de Daniel Maris
După ce a debutat în anul trecut cu o carte de versuri în care predomină confesiunea, etalarea propriilor simțăminte trăite într-un spațiu ocrotitor, alteori potrivnic prin dificultățile pe care i le ridică în împlinirea idealurilor, „Povestea unui gând”, LORETA TOADER își caută un loc în lumea literelor printr-un nou volum, cel de față, publicat la aceeași editură generoasă, „eCreator” din Baia Mare, aceasta făcându-și un ideal din a promova aspiranții la gloria literară.
Volumul de față este structurat în două secțiuni, fiecare unitară din punct de vedere tematic și stilistic, oferind o poezie de mare sensibilitate, o poezie reflexivă, surprinzând viața așa cum este ea, cu sentimente, cu iubiri împărtășite sau abandonate, cu întâlniri calde sau cu despărțiri regretabile, viața efemeră trăită sub semnul timpului neiertător care se scurge fără oprire.
O profundă și sinceră dragoste pentru natură și pentru tot ceea ce înseamnă ea țâșnește dintr-o inimă delicată și sensibilă la minunățiile ce ne înconjoară, „soarele și marea”, „florile și vântul”, „stelele pe ser/și strălucirea lor în timpul efemer”. Iubește, cu deosebire, frunza care îi „doinește cântecul ei” și „povestește/[…]despre iubiri ce-au fost și azi se duc”, în timp ce alte „povești ascunse în adâncuri” sunt străjuite de „muntele semeț[…]falnic și măreț” („Iubesc”). De aceea, fiecare anotimp este îndrăgit pentru tot ceea ce îi oferă.
- Detalii
- Scris de NICOLAE DINA
Despre Vasile Dan şi poezia sa au fost emise judecăţi de valoare aparţinând unor critici literari de renume, una dintre acestea, aparţinând lui Alexandru Cistelecan, făcând „carieră” prin portretizarea sa drept un „iremediabil fericit, dar cu nostalgia suferinţei”. Pentru cei care nu au parcurs niciun grupaj de versuri ale poetului, impactul cu poezia sa, cel puţin cu cea din cel mai recent volum apărut, „focul rece şi alte poesii” (Editura Cartea Românească, 2018), nu poate fi decât unul al întrebărilor, al determinărilor exterioare, pe diferite curbe temporale, în care ’recuzita’ existenţială este creeată cu un excelent simţ poetic.
Vasile Dan scrie o poezie spectaculară şi tensionată, ce elimină ingerinţa oricărui scop, în afara frumuseţii ce se descompune şi recompune, concomitent parcă, prin alternarea planurilor şi trăirilor, cu o uimire subtilă şi rafinată: „cenuşă, ardere de tot./ sânge. Fier roşu ce curge/ în jgheab/ în trup./ doar acidul dimineţii/ spală rugina noaptea/ de pe inelarul/ celui singur.// dormi? Dar/ totul, totul în jurul tău e treaz./ stă la pândă./ dormi?/ spinul în inimă/ înfipt, înfipt./ ca un sărut/ cristic.” (focul rece).
Un simţ al vagului, al imaginaţiei din care se hrăneşte „acea limbă/ în care se crapă de ziuă” îşi află valoarea sa de schimb, se converteşte într-o trambulină spre obsesii şi dileme: „implozia sângelui în trup precum/ într-o deltă ascunsă.// sângele meu este o vietate roşie/ într-un tufiş des/ în emisfera cealaltă veşnic/ necunoscută/ precum faţa nevăzută a lunii/ fiecăruia dintre noi.” (sângele meu e o vietate roşie).
- Detalii
- Scris de Daniel Maris