N-a fost niciodată “domniṣoara Nimeni”, a fost doar un sculptor miop care n-a ṣtiut să-ṣi preţuiască ṣi să-ṣi pună-n valoare muza, fiindcă n-a avut stofă de Pygmalion, să întrevadă o Galatee (nu o “domniṣoara Nimeni”) pe care, probabil, nu a meritat-o.
Dar nu despre artistul-sculptor neizbutit (în sensul de Pygmalion) facem vorbire, ci despre poezia fermecătoare a Florentinei Loredana Dalian, o autentică “domniṣoara Cineva”, “domniṣoara Poezie”.
S-a născut special pentru a încălţa condurii împerecheaţi de un prinţ chipeṣ, capabil să remarce (sesizeze) dincolo de straiele de cenuṣăreasă, femeia frumoasă (care este poeta Florentina Loredana Dalian).
N-a rămas multă vreme “desculţă” ṣi a alergat “mai departe prin lanul de grȃu / cu gȃndul la vremea / cȃnd va fi ṣi ea mare”, ca să înţeleagă “cum nu te mai încap visele intrate la apă”, cȃnd după “alegeri haotice” înţelege că-i inutil să mai dea “doi bani pe inocenţă”, care oricum urma să fie pierdută ṣi îṣi lasă viaţa să-ṣi continue cursul, să facă posibilă întȃlnirea anotimpurilor (care “nu se întȃlnesc” niciodată), ṣi să afle că “sărutul are (avea) gust de cireṣe amare”, mai ales atunci cȃnd “în inimă (ne) ticăiau depărtările / ca un ceasornic vechi prea ruginit / prea neîntors la timp”.
- Detalii
- Scris de Ică Sălișteanu
Motto:
“mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că Seneca zicea că nu este puţin
timpul pe care îl mai avem, ci mult cel pe care l-am risipit deja?”
Ioan Romeo Roṣiianu
N-am întȃlnit ṣi văzut la nimeni atȃta risipă de emoţie, ca la Ioan Romeo Roṣiianu, exprimată în “Scrisori de dragoste irosită” (risipită).
Scrisorile n-au încercat să mărturisească zbuciumul unor voluptăţi trăite sau imaginate, ci mai degrabă zădărnicia ṣi irosirea sentimentului care la vulcanicul Ioan Romeo Roṣiianu seamănă mai degrabă cu trasul cu tunul după ţȃnţari, decȃt cu trasul la ţintă cu armă cu lunetă.
Și totuṣi este vorba numai de dragoste, cu toate păcatele ei, cu bucuriile ṣi cu durerile ei ṣi că dacă tot ce-a simţit cȃnd (exaltat de intensitatea emoţiei) a scris, s-a chemat dragoste, atunci da, a iubit, a iubit pȃnă la abandon.
- Detalii
- Scris de Ică Sălișteanu
Citește mai departe: EPISTOLARUL lui ROMEO (Scrisori de dragoste irosită)
Așa scrie pe copertă. Pe bună dreptate. Căci a fi observat, urmărit, verificat constant nu e comod nicicum. Să știi ca ”Ochiu` lu` Dumnezeu” te privește mereu, nevăzut, n-are a te bucura. Mai cu seamă când stăpânu-i mânat de ambiții nețărmurite. Și nu se dă-n lături de la nimic spre-a le împlini...
Da` cine-i acesta? Un general odios, în cazu` de față. Șef de structură securistă peste ocean. Cu unelte mârșave-n subordine. Ascultând orbește orice poruncă ticăloasă. Înăbușind în fașă orice-mpotrivire. Asta însemnând succint sete de mărire neostoită. Minciună. Șantaj. Instigare. Supraveghere electronică amplă. Răpire și crimă sângeroasă. Chiar atentate-nscenate parșiv. Fără niciun scrupul, nici măcar o clipă...
Numai că factoru` hazard îl duce și pe el la pieire. Omenia și iubirea înving chiar acolo unde se aștepta mai puțin. Conștiința neputând fi ținută-n lanțuri la infinit. Așa că unele lucruri ies la iveală și viața merge-nainte. Programu-și schimbă numele și gestionarul ocult. Iar lumea, stupid, dorește mai abitir telefoane și internet. Numa` bune-a raporta despre ea până și din veceuri, cumplit...
- Detalii
- Scris de Adrian SIMEANU
După un volum de debut în care Elena Borcuti declară că are inimă de floare, pregăteşte o nouă carte de poezii pentru copii de o gingăşie aparte, de o sensibilitate rară în care autoarea cu ajutorul versului se reîntoarce la clipele fericite din copilărie. Personajele sale: Tudosia, Petrică, Nicu, Nela, Adişor, George, Oana, Bogdan, Ionică şi Horea trăiesc clipe inedite întâmplări pe care greu le mai pot uita. Pădurea cu florile şi animalele ei îi atrage într-o eternă aventură. Ionică fiul pădurarului fiind prieten cu pădurea învaţă în timp secretul lupilor, semnalul păsărilor semnele furtunilor. Volumul de faţă mi-a reţinut de departe atenţia că autoarea iubeşte şerpii şi în câteva secvenţe îi pune pe protagonişti în gardă. Tudosia se-ntâlneşte cu o viperă înveninată în apele pârâiaşului ce se varsă în lacul Firiza. George se-ntâlneşti în pădure cu
,,Cu un şarpe uimitor de mare
Ce-şi depune ouăle
Într-o groapă la soare”
Îm pădurile amazoniene ne putem întâlni oricând: ,,cu şerpi înveninaţi / şi pitoni giganţi”.Dar cea mai dură lecţie în viaţă o primeşte Bogdan.
- Detalii
- Scris de NICOARĂ MIHALI
N-a fost niciodată în salonul refuzaţilor (nici măcar în trecere) fiindcă a fost nevoit să ocupe ṣi să rămȃnă capturat în SALONUL LAUREAŢILOR.
Poezia lui Miron MANEGA este o nesfȃrṣită trăire în hanul Crucea-Mamii-Ei, unde poetul îṣi pune uimit (negȃnd dogma ṣi făcȃnd loc îndoielii) întrebarea de ce “la sfȃrṣit să te alegi / c-un cactus superb în loc de magnolii” ṣi de ce trebuie să-ṣi reprime emoţiile (care-ţi dau fiori-fluturi).
Se revoltă ṣi-i cere socoteală lui Dumnezeu reproṣȃndu-i :”nu-ţi ajunge, Doamne, de ce ne confiṣti / ṣi restul de fluturi ?”.
Are obsesii de Iuda cȃnd i se pare că-i ţintuit pe “scȃnduri vane” (dacă ar fi fost ude, cȃtă nuntă ṣi-ar fi făcut cu Bacovia) ṣi-ṣi răcneṣte neputinţa asemenea Cristosului înomenit (căruia i se adresează ireverenţios – “hei , jidane”) cȃnd de durere ţipă “eli, eli, lama sabachtani”.
- Detalii
- Scris de Ică Sălișteanu
Citește mai departe: SALONUL REFUZAŢILOR (SALONUL LAUREAŢILOR)