Mariana Cornea neomenesc de alb           Poeţilor nu le vine niciodată mintea la cap, ei sunt încercănaţi de iluzii şi de şoapte, şi nici măcar nu se ştie despre ei dacă sunt vii sau doar bântuie pe aici ca să încurce lumea şi mai rău decât este tot mai palidă şi vai de capul ei. Poeţii sunt poeţi pentru că nu li s-a găsit alt loc în univers, decât într-o clopotniţă unde să clopoţească, într-un moţ în care să moţească ş.a.m.d. Peste tot pe unde au umblat poeţii, s-a produs cel puţin o calamitate, unii spun că şi încurcarea anotimpurilor ar fi tot din pricină de poeţi. Poeţii ar trebui interzişi pentru o bună bucată de vreme, cu toate că atunci am dormi mai mult şi am visa mai puţin.
            „neomenesc de alb” este ceasul târziu în care poeţiii se poezesc. Într-atât de înverşunaţi încât dărâmă firescul, după ce se împiedică de el orbecăiţi, ce-aveţi măi cu el şi cu celelalte broboade ale realului? ia cuşti! vezi să nu... Mariana Cornea se destăinuie: „mai bine ţi-ai trăi poemul/ du-te desenează/ tencuieşte, vopseşte/ fă-ţi pieptul ceas, opreşte-te în aer/ sparge pungi cu apă/ revarsă-te ploaie, muşcă-ţi mâna dreaptă/ stânga sprijin-o pe pământ/ strânge-ţi mizeria, cerşeşte vămilor/ cel puţin cu o moarte/ priveşte-ţi copacul!// ţi se vor întoarce ochii pe dos/ ca într-un orgasm al pereţilor/ fără geamuri şi vizitatori/ fumează-ţi ţărâna până la degete/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ still witing” (mai lasă naibii registrul ăla). Da, fă orice dar orice, în loc să-l scrii pe el poemul acela nebun care ţi-a luat minţile, şi nu numai ţie; trăieşte-ţi-l, măcar să-nnebuneşti doar tu. Un duh interior zice-se c-ar fi rostit acestea, hmmm...

rcDelia Owens, autoarea romanului, și-a obținut licența în zoologie la Universitatea din Georgia și doctoratul în etologie la Universitatea din California. De regulă nu încep cu parcursul profesional al autorului, însă aici cred că e important să știm înspre ce zonă se duce romanul.
Acolo unde cântă racii este expresia pe care noi, românii, am putea-o înlocui cu ușurință cu “Unde a înțărcat mutul iapa“ sau “La sfântu - așteaptă“. E drept că la noi se simte și nota umoristică atât de simplu asezonată în toate expresiile românești, însă, în fapt, exprimă același lucru – un loc în depărtare, pe care nu îl poți cuprinde cu ochii. Un loc de care toată lumea știe, dar nu a ajuns niciodată la el. Locul în care piciorul uman nu și-a făcut încă simțită prezența, dar cu toate acestea, este menționat de fiecare dată când vrem să facem referire la un spațiu îndepărtat.
Bun, acum că am elucidat misterul titlului, să mai răsfoim o pagină în minunata lume a Kiei – o copilă al cărei parcurs este prezentat minuțios în carte. Crâmpeiele de la începutul cărții ne anunță că aceasta nu va fi doar povestea unei femei care a supraviețuit în mlaștină, pentru că și flora și fauna se vor împleti tandru printre poveștile de supraviețuire, dragoste și mister: “Balta nu e o mocirlă. Balta e un spațiu al luminii, unde iarba crește din apă, iar apa curge către cer. Pârâiașe leneșe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalță cu neașteptată grație – de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor – în zarva asurzitoare a gâștelor albe.”

farame                            O frunză bătută de vânt, o fărâmă de dumnezeire e viața omului. Trăim clipe, momente, tresăriri și renunțări într-un dans absurd al unei perpetue lupte. Îmbrăcați în har divin, unii semeni reușesc să transpună în versuri părticele din sufletul lor. Asta face și Teodora Chiric Butuc, dezvăluindu-și trăirile, emoțiile și sentimentele într-un lirism dinamic, războinic chiar, în volumul „ Fărâme de dor”, apărut în 2018 la Editura „Ecreator”, din Baia Mare. Respectând valorile, bunul simț, educația strânsă de-a lungul timpului, autoarea ne oferă o paletă de poezii de dragoste, o dragoste ce înnobilează și dă viață și îndemn în a-i da slavă lui Dumnezeu, în așa fel încât să fie „Precum în cer și pe pământ”. Nihil sine Deo! Pledând pentru valori reale, autoarea dă slavă lui Dumnezeu în majoritatea poeziilor, bucurându-se de fiecare clipă și de frumusețea oferită simțurilor sale: „Îți mulțumesc pentru toate / Dumnezeule Bun și Sfânt / Tu, care m-ai scos din moarte, / De-atâtea ori pe-acest pământ!” Teodora Chiric Butuc este o apărătoare a integrității, a sentimentelor pure, curate, nelăsând răul să pătrundă în suflete: „Există o mare minune-n lumea asta / Care repară absolut totul, / În toată existențialitatea / De pe tot mapamondul / Aceasta e numai Iubirea / Cea dătătoare de viață, / Din care însăși fericirea / Își soarbe a ei dulceață / Nimic în toate nu au valoare / fără picătura acestei măreții, / Oricât ne-ar fi strădania de mare / Fără ea totul ar fi pustiu” (De unde vine?). Trăind sub auspiciile iubirii și pentru aceasta autoarea acestui volum își dedică tot sufletul luminii.

Pan Moniqa„Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce vreodată, ci le scutură din când în când”, spunea Tudor Mușatescu.
Așa se pare că intenționează și Moniqa Pan în volumul de debut „Polaritate și viață”, apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare. Intenția ei nu este doar de a scutura, ci se pare că vrea să se debaraseze de ele, în cele patru secțiuni din care este alcătuit volumul de față: „Nou și de la capăt”, „Polaritate”, „Simplitate” și „Viață, gânduri scrise din frământări trăite”.
Autoarea se confesează cititorului într-o serie de gânduri, unele așternute în rânduri, o filosofie proprie, trăiri, emoții și sentimente adunate și scuturate de praful amintirilor în speranța a ceva „Nou și de la capăt”: „Când credem că lumina fuge și se ascunde de noi, pătrunde cerul în casă. Noi, cei neînțeleși privim și spunem: Pe cei care nu simt iubirea ca pe un torent, pe cei care nu vor să se trezească, lăsați-i să doarmă!” Noutatea unui nou început e o nouă iubire.
William Shakespeare scria: „cei nefericiți nu au alt remediu decât speranța”.
Nimic mai adevărat.
O inimă frântă, pierderea unui „Chip după suflet” sunt drame existențiale.

Pan Moniqa1. Un prieten îmi zicea: profesia de jurnalist te-a mutilat pentru restul vieții. L-am înțeles, artistul din el nu acceptă să stai la pândă, să studiezi reacțiile publicului, pentru a-i capta atenția, în permanentă competiție cu breasla. Adesea, când deschid câte un volum de versuri (de fapt fișierul cu pricina), îmi amintesc conversația aceea care m-a lăsat cu un verdict - sau un defect - pe viață. Cred că la un posibil dialog cu autoarea, sentința ar fi confirmată. În consecință revin la începutul fișierului, disciplinat, decis să dau o șansă cititorului din mine. Cu răbdare găsim acele momente din propriul nostru flux al memoriei, când descoperim o altă poezie, o altă autoare, mai discretă - și șansa versului potrivit la momentul potrivit, pentru cititorul potrivit. Lăsând așadar canoanele poetice pe raftul lor de bibliotecă, gest impardonabil pentru un critic, admisibil însă la un cititor, am considerat util să mă opresc la limbaj, comunicarea fiind până la urmă deductibilă la acesta, în măsura in care mediul devine mesajul însuși. (Iată-mă avocat al noilor medii, care  de mult nu mai sunt noi, au devenit mediul - cu articol hotărât - în care trăim și comunicăm mai tot timpul). Demersul este productiv, "Nou și de la capăt" demonstrează achiziții lingvistice în context asociativ capabile să surprindă, uneori să uimească, ba chiar să îi dea cititorului o oarecare bătaie de cap, semn că ne aflăm, autoarea și cu mine - cititorul - pe drumul cel bun. Aici se cuvine o precizare. Nu cred în metoda riglei gradate, care măsoară conținutul de poezie din text, după cum nu cred nici în divizarea canonică a poeților și nici in divinizarea lor. Cred în actul de creație ca expresie a libertății, o formă de sfidare a constrângerilor.