icrnMotto :
“De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?”
Tudor  Arghezi

    
Minunata Ioana Cîrneanu pare că-i bântuită de-o toamnă care o sperie când până şi culorile mor într-un neînţeles (care până la urmă îi omenesc) pricinuit de-o singurătate iminentă, dar optimismul nativ îi dă până la urmă siguranţa (credinţa) că timpul nu-i poate îngheţa visul.
“Visul din vară rămâne amanet”, fiindcă vara-i pierdută (“La vara din noi azi pierdută”) iar toamna o împovărează până la icnet (“am salbă de nori şi cerul mi-e icnet”). Salvarea şi reechilibrarea îi vine de la mustul salvator, atunci când descoperă că a mai rămas o fărâmă de sentiment trăit şi nedus până la capăt când jeleşte (“doar o poveste cu a fost”) că începutul iubirii a fost scris de ursitoare rele (“geneza iubirii scrisă de ursitoare rele”) pentru o iubire pasională (cu “suflet(ul) flămând”), iar un eventual sacrificiu îl vede ca necesitate (de a ucide vina), în locul disimulării (“în măşti oarbe / ne rânjim vina / şi cu gloanţe silenţioase / ţintim între noi, / poate, ne-om omorî / vina…”) rugii către un cer plimbat pe aripi de înger.

giovanni              Un efluviu molecular atent, efervescent dar calculat, de pe urma trăirilor celor minunate, printre care desigur se numără de se adună dragostea. Sunt dorinţe şi neţărmuri într-o poveste continuă. Umbre ale metamorfozelor îmbracă ceruirile poeticeşti.
               Dar înainte de toate astea, el spune despre sine un fel de ’bună ziua’... „Eu când îmi întind mâna,/ nu mi-o întind ca să cer,/ ci să-mi iau partea mea/ de eternitate ce mi se cuvine...” (Eu). Sinceritate aşadar, la porţile diligenţelor despre a fi, împresurate de gânduri dintre cele mai omeneşti şi deopotrivă stranii.
               Cât se poate de viu, Nuţu Giovanni Bud, deşi „Murind încet cu toamna”, într-o răzmeriţă a firii.
Din pricină pentru care este construit, oarecum colţuros, un edificiu simbolistic hotărât... „Ce-i dacă m-apuc/ să mă caţăr pe-o oglindă,/ ori să-mi rup haina sufletului/în mii de zdrenţe?/ e felul meu de a încerca/ să-mi strălucesc durerea/ şi să-i cânt imnul/ în eternele-i cadenţe.../ Ce-i dacă te-am iubit/ şi încă te iubesc/ pe tine, rece marmură fără viaţă?/ în mine zac mai mult/ ca-n orice suflet omenesc,/ ură, durere, lumină, moarte,/ iubire, destin, păcat suprem/ şi-o dragoste de noapte/ pierdută-n dimineaţă...” (Care-i problema?)

giovanniDeși nu se încadrează în categoria liricii filosofice, creația lui NUȚU GIOVANNI BUD se remarcă prin reflecțiile sale asupra vieții, a lumii, a puterii cuvântului scris și a iubirii (așa cum, de altfel, s-a observat încă de la volumul anterior, intitulat chiar „Rătăcitor prin lume, cuvânt și iubire”), cultivând teme fundamentale (iubirea, natura, rolul poeziei și menirea poetului, satul natal și părinții), sub forma unor gânduri, uneori melancolice, triste chiar, într-un stil personal, deosebit de al confraților de condei, mai ales că se declară, din capul locul, a fi un „romantic”, departe de modernism, de dadaism („Nu sunt modern, / dadaist, romantic – da!”) și de suprarealism („nu comunist, / suprarealist”), acest lucru evidențiind faptul că atunci când scrie poezie, în sufletul său este sărbătoare („din inima mea surâde / o dragoste eternă”), prilej de a-și materializa visurile în jocul cuvintelor („îmi pun visul în joc”).
    Așa se înțeleg creațiile din noul volum, Murind încet cu toamna (Editura eCreator, 2021), ale cărui diversitate tematică, sensibilitate și trăire sufletească profundă țâșnesc din versurile celor două cicluri în care este structurat:

calEditura eCreator din Baia Mare aduce în fața cititorului o carte de poeme, cu un titlu interesant, „Viața nu e dare de seamă”, semnată de Tudor Gheorghe Calotescu.
Cu primul capitol „Dumnezeu își caută Dumnezeul” șochează, iar eu mă gândesc la spirala vieții și la multele necunoscute care ne trasează exsitența, ce înglobează o moștenire umană de la origini până astăzi.
Ideea că demiurgul își caută creatorul îmi dă senzația că cine generează credință, la rândul său trebuie să creadă în ceva mai presus de existența sa omniprezentă.
În ultima zi a creaţiei, Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26-27), transmite idea, în fiecare ființă umană există o scânteie divină.
Îndemnul din primul poem „nu-l căutaţi pe dumnezeu prea departe” ne spune clar să nu exagerăm cu căutarea creatoruli, fiindcă se află foarte aproape de noi și pentru a-l găsi depinde de modul cum gândim și această alegere în a-l căuta și descoperi este o alternativă specific umană și prin această libertate de a  alege stabilește unicitatea noastră în acest univers.

giovanniAl doilea  volum pe care îl semnează Nuțu Giovanni Bud (Editura Ecreator, Baia Mare, 2021) trebuie văzut ca o treaptă a devenirii poetice, autorul nedepășind încă etapa tatonărilor, acesta curățându-și, șlefuindu-și încă poemele poemele, fapt meritoriu (a se vedea Copac și vulturi; Despre lac, despre mare), și renunță greu la alte anumite texte ce aduc prea puțină plusvaloare volumului (de pildă, Alinare, Amintiri dintr-o măreață tinerețe anii'80, Caut, Cuvântul, Durerea luminii, Întrebare).
Ceea ce nu înseamnă că nu există talent. Din contră, tocmai de aceea privim cu încredere spre viitor, poezia sa transmițând un mesaj puternic, dar și emoții pătrunzătoare.
Bunăoară, imaginea durerii care mângâie este dificil de șters din fața ochilor chiar și la mult timp după ce cartea de față va fi închisă („un tăvălug de răcoare / trece peste inima seacă / te îngropi în gânduri, / durerea te mângâie, / în tremurul nopții / te dizolvi” – Amurg).