Dumitru Cristanus Morminte insomnice(Dumitru Cristănuş – „Morminte insomnice”, Ed. Agnos, 2017)

             Cum e să n-ai treabă pe nicio lume, să stai aşa între ele şi să nu te recunoască nimeni ca fiind viu sau mort, pentru a-ţi da ceva de făcut, orice, numai să fii conştient de existenţa ta de-adevăratelea într-o formă sau alta de agregare a spiritului măcar, dacă nu şi a materiei...
             Dumitru Cristănuş are parte în mod deliberat de o paloare existenţială, stând la propriu de veghe la graniţa dintre cei vii şi cei morţi, în incinta şi luminoasă şi lugubră denumită cimitir. Trebuie că este o experienţă pe cât de ciudată pe atât de benefică, deoarece un suflu vijelie îl străbate ca o angoasă fără capăt şi fără vreme şi vremuri. E, firesc, un aflux de oameni care intră şi dintre aceştia numai unii mai găsesc calea de ieşire, ceilalţi se pierd între cruci, pe sub cruci. Astfel se nasc aceste dure crestături în memorie, „Morminte insomnice”.
             Pare-se că nevăzut, poate şi imponderabil, poetul stă şi îşi scrie propria istorie, aceea prezumtivă a nevăzutului şi imponderabilului. Cei care trec prin faţa sa, învăluiţi după caz de viaţă sau de moarte, sunt mulţi, nu stă să-i numere, ci scrie pe măsură ce le simte atingerea, chiar dacă de el nu bagă de seamă nimeni.

cop 1 Grecu            Octavian Paler spunea: „Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și, în sfârșit, al patrulea, în care, eliberat de inhibiții și de obsesii, devii un fel de călător fără bagaje.” 
Aflată în anotimpul studiului și al descoperirii lumii poeziei, Elena-Alina Grecu dă cititorilor săi un nou volum de versuri, „Minunat cum ochii...”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Cu o degajare ludică, fascinată de natură și elementele ei, prezintă succesiunea anotimpurilor, un fel de jurnal al acestora, o mișcare firească în curgerea vieții, văzută prin „ochii luminii luminoși”.
Astfel se perindă ca pe o scenă, diferite tablouri: „Tablou de iarnă”, „Tabloul nopții”, „Stare de vară”, „Noapte de februarie”, „Anotimpul meu”, „Toamna” („Acum parcul este suflet singuratic, / Pe-alei sunt numai frunze ce inspiră aer tomnatic, / E toamnă, / Toamnă!”) sau iarna care este „mândra zână”.

cop 1 GrecuDupă trei volume de poezii, „Cuvinte pentru…Tine” (2011), „Invitație la visare” (2012) și „Picături de lumină” (2016), poeta ELENA-ALINA GRECU, profesoară de limba și literatura română, Doctor în Filologie, revine, iată, cu o nouă carte de versuri, remarcabilă prin sensibilitatea, sinceritatea în confesiune și buna dispoziție pe care o degajă, etalându-și fără rețineri simțămintele și trăirile afective în fața minunățiilor naturii, sentimentul de dragoste pentru tot ceea ce o înconjoară, oameni și fire, dar și pentru un „el” care îi dă încredere în forțele proprii și devine punctul de sprijin al întregii sale existențe.
Este convinsă că aceste lucruri sunt posibile numai prin puterea lui Dumnezeu, pentru care are o evlavie dincolo de orice îndoială, pentru că îl vede drept „miros de mărgăritar,/neprihănit al vieții dar” sau ca acea „inimă cu-obrajii de foc” care aduce „bucuria și pacea la un loc”, devenind, în felul acesta, „a lumii diamantică alinare,/revărsare de-atâta bine,/Eden pe pământ, o, al nostru!” („Dumnezeu e iubire”).
    Poezia religioasă este una dintre speciile lirice preferate de poetă, tema fiind prezentă în multe creații care îl preamăresc pe Cel de Sus la sărbătorile de peste an, cum ar fi Paștele, când toți credincioșii îl slăvesc pe Fiul Său, Hristos, moment în care „mic și mare/îmbrățișează scumpa chemare”, înconjurați cu dragoste de îngeri, „ale raiului-adevărate solii”, aducând veselie, bucurie și având grijă „să ne fie inimile vindecate” de tristețe și de răutate („La Paști”).

Stefan MitroiMotto:
                                 Se duse și Pelencea într-o joi
                                   Uitând să ceară de la iarbă voie
                                   Iar cârtiței să-i spună c-o să vină
                                   În raiul ei îngust fără lumină 
                                                                     Ștefan Mitroi

    Goarna lui Tuturuz, cred că i-ar face geloși până și pe cei mai importanți scriitori sud-americani, fiindcă fantezia lor educată să dea mare dimensiune fabulosului, ar trece în umbră în fața suprarealismului lui Ștefan Mitroi, exprimat printr-o sensibilitate aproape imposibil de vindecat.
    Marele periplu al caselor, care pleacă spre oraș, pentru a-i întâlni pe ultimii zămisliți între zidurile lor, pare anunțat din vreme de clopotnița bisericii care se deplasează spre Olimpiu, ultimul locuitor, pentru ca mâna acestuia să tragă frânghia clopotului pentru a-i anunța moartea (pag.154.)
    Dacă la Salvador Dali ceasurile curg odată cu timpul măsurat, de ce casele din măgura lui Hariton, n-ar putea merge să ducă până la capăt un destin pe care oamenii (care le-au locuit) l-au consumat parțial? Cei morți în cimitir, iar viii în uitare în orașele care i-au adoptat, silindu-i să înțeleagă o altfel de lume.

Valareanu Sarbu Nic 271x300(Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Frunze pe ramuri de os” – Ed. Armonii Culturale, 2019)

             Îţi strângi emoţiile ca pe puii de vrabie, din descătuşări de memorie, pe unde te-ai avântat de unul singur atâta vreme în căutarea cuibului moale, liniştit şi plin de cer pentru zborurile care vor urma. Poate fi cuib sau o cămară de suflet, cu merinde pentru degustare cale de vieţi de acum încolo. Pentru că un suflu de învieţuire permanentă bate dinspre nordul ideii acolo unde se fixează busolele minţii.
              Nicolae Vălăreanu Sârbu se învecinează cu primăverile în felul lui aparte, văzând radiografic ce alţii ar spune că nu există, că nu se poate. „Frunze pe ramuri de os” apar atunci când osul a fost uns bine cu esenţe alchimice. Este durabilitatea şi verticalitatea care conferă şansa mersului mai departe, într-o poezie ca o ninsoare aşezată şi tasată cu răbdare. 
             Poetul dovedeşte o consecvenţă categorică, el nerecurgând la acele salturi incerte care să rupă gura târgului, ci văzându-şi de orizonzul lui ştiut pe de rost. Aceasta dă o valoare în plus pulsului hotărât cu care ne-a obişnuit.
             Din verde şi din lumină, se ţese acea lume ceva mai limpede decât la o privire în jur prin defectele lumii imediate, tangibile de multe ori într-un mod sec şi chiar opac. Avem o serie de astfel de înverziri şi iluminări, care concurează într-o sete de noi răsuflări line, prin care substanţa palpită cu inimă subtilă. „Cu mâini de lumină”: „Întorc gândurile până se uscă cum fânul,/devin moi aromate,/