cop 1f                      Motiv de bucurie pentru creștini, Floriile reprezintă intrarea lui Isus în Ierusalim, întâmpinat fiind cu ramuri de finic și palmier... Alături de această bucurie ce precede Învierea Domnului Hristos, Editura „eCreator”, din Baia Mare ne-a întâmpinat cu un buchet mare și variat de flori, de toate culorile, din colecția „Antologica”, volumul „Flori(i)le Poeziei”, realizat de neobositul călător dinspre suflet înspre suflete, Ioan Romeo Roșiianu. Cu o muncă titanică a cules flori de peste tot, așezându-le cuminți în două secțiuni, respectiv poezie și proză, într-un buchet de peste 420 de pagini în care semnează 66 de autori. Flori mai mari, mai mici sunt împreună într-un alt op de colecție al acestei prestigioase edituri. Nihil sine Deo! Tematica antologiei este dată chiar de titlu, în paginile acesteia descoperind scriituri pornite din suflet, percepții firești și sensibile ale celor antologați. Totul vibrează a iubire, pentru că „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (Sf. Apostol Pavel), acest „dar dumnezeiesc” („Părinte Sfânt, te rog, nu-mi lua iubirea, / Căci Tu mi-ai dat-o, dar dumnezeiesc”), acest „duh” („ai scris cu duh în trupul meu plăpând / o lege, o iubire, o cale și un gând”). Deloc întâmplător, volumul debutează cu un îndemn: „Luminează, Poetule, / Căci ție ți-a dat Creatorul lumină, / Ruptă din Sine / Ca tu să faci bine / Cu necuprinsa și nestinsa Lumină!” și toate paginile sunt pline de acea lumină de care putem fi în stare, deoarece „Universul s-a născut din dragoste / poate din prea multă / și de aceea se tot întinde” , deși „Cândva cuprindeam universul cu un singur ochi într-o unică îmbrățișare pictată de îngeri”.

BlueÎn introducerea profundei traduceri a poemelor lui Balàzs, scrise în limba maghiară de poetul născut în Transilvania (astăzi, pământ românesc) şi care trăieşte în Slovacia, Laura Garavaglia remarcă modul în care amestecul diferitelor culturi face ca versurile autorului să fie asemănătoare unui cocktail de o inconfundabilă aromă, atribuibilă imaginarului est-european.
    Paradoxal, pe de o parte, această diversitate de influenţe culturale constituente se contopesc într-un pătrunzător sens de solitudine („Doar ecoul paşilor mei/ mă urmează stăruitor”, în stil şi simetrie),  pe de altă parte, într-o anumită  libertate faţă de prejudecăţile etnico-rasiale („Albul perlat al ţiganilor” în Sfârşit de iarnă la Budapesta).
    Poezia lui Attila F. Balàzs se defineşte ca o lume diferită („într-o lume după momentul închiderii” în Sala de aşteptare europeană). O lume în care amestecul limbilor face comunicarea dificilă, dacă nu, chiar imposibilă („cuvintele se aleargă/ ca nişte păsări vesele/ comunică ceva într-o limbă necunoscută” în  Ziarul de pe bancă). Poetul prezintă umanitatea ca fiind marcată de tendinţa originară spre minciună şi trădare („Nisipul se scurge, /sub nisip/ îngropată pentru totdeauna/ o prefăcătorie şi un sărut al lui Iuda”, în Clepsidra).

coperta 1 Loreta 2Stilul epistolar a fost îmbrățișat încă din antichitate, fiind o metodă scrisă de comunicare între un emițător și un receptor.
Ca și specie lirică, în vers alb sau clasic, scrisoarea a fost adoptată și adaptată în funcție de sufletul celui ce a creat-o, așa cum susținea și Hortensia Papadat – Bengescu: „Un teanc de scrisori e un suflet”.
Un fel de scrisori proprii sufletului său scrie și Loreta Toader în volumul „Am să-ți pun în suflet gânduri”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare.
Volumul de față conține 60 de scrisori, plus una, „Scrisoarea unui sărut”, dar și câteva poezii scrise în vers clasic.
Prima parte, cea a scrisorilor, respectă stilul informal, având o formulă de adresare: „Știi, prieten drag...”, un conținut, dar și o formulă originală de încheiere: „Eu – un simplu gând prin galaxii!”.
Parcă uitând de fiecare dată câte ceva, scrisorile se termină cu câte un post scriptum, în care este atenționat destinatarul: „scrisoarea ar fi trebuit să ajungă la tine, cu mult înaintea mea”.
Interesantă este modalitatea de a transmite emoții și sentimente, printr-o amplă confesiune făcută unui prieten drag, unui om iubit („În acele momente mă pierd în ochii tăi și mă rătăcesc în vals de fluturi, retrăind emoțiile acelui august îndepărtat, plin de culorile dragostei ce-ți port între amurg și răsărit, te simt ca și cum am fi trăit în același timp, în aceeași viață... aceeași iubire, aceeași neșansă.

coperta 1 Loreta 2Loreta Toader scrie cu sufletul, se încrnează în text, în cuvânt.
Această profesiune de credință este cu mult mai evidentă în prima secțiunea a doua a volumului care cuprinde 60 de poeme în proză de un lirism remarcabil în care își găsește locul empatia față de oameni, mai ales pentru cei cu o morală impecabilă, pentru că sunt „oameni ale căror sentimente și gânduri vibrează și evoluează/constructiv alături de tine și trăirile sale”, pentru că sunt demni de admirat, iar principiul său de viață rămâne acela de a fi „OM printre oameni” (Scrisoare pentru tine, 1).
Autoarea scrisorilor este un alter ego al poetei, văzut în ipostaza de „astru călător”, care poate simboliza fie iubita de altădată a acelui TU căruia îi sunt adresate scrisorile (toate purtând titlul „Scrisoare pentru tine” și numerotate în ordine), fie umbra diafană a unei muritoare trecute într-o galaxie îndepărtată, fie steaua călăuzitoare a oricărui om, fie ocrotitoarea din ceruri a destinului celui căruia i se adresează cu dragoste și înțelepciune.
Expeditoarea își îndreaptă privirile spre oameni, chiar dacă este vorba despre cei „cruzi, reci, fără sentimente, ascunși[…]inumani” sau despre aceia „calzi, veseli, prietenoși”, care „pot ajuta/și pot iubi necondiționat” (Scrisoare…, 8”), cărora le închină gândurile sale de bine, convinsă că trebuie să trăiască și să simtă alături de ei „durerea, neîncrederea, bucuria, lacrima iubirii/să simți omul la adevărata și justa lor valoare” („Scrisoare…, 34”).

coperta rTrăim într-un timp distopic, la care sunt convinsă că, măcar în lumea noastră, nici un om normal nu s-ar fi gândit până acum câteva săptămâni. Pământul întreg se resetează și i-a pus pe locatarii lui temporari la colț, i-a închis în propriile adăposturi, într-un soi de șantaj cu finalitate posibil salutară: vreți să mergeți mai departe în călătoria pentru care ați apărut aici, stați în casă – dar nu degeaba: meditați la ce ați făcut pentru voi și, mai ales, contra mea și a noastră și alegeți cum ar trebui să acționați de-acum înainte dacă o fi să continuăm colaborarea – până condițiile de viață redevin prielnice; nu vreți, ieșiți și trăiți-vă apocalipsa!
Și dacă ar fi numai o situație locală (să zicem că am fi ajuns noi ori alții, un fragment de omenire, într-o conjunctură dramatică), am fi avut în sprijin speranța (săraca!), la fel ca mereu, că, vrând-nevrând, o să ni se întindă o mână de către alții, mai norocoși, încât să ieșim la un liman, dar, nu! Suntem, cum zicea, acum câteva zile, Papa Benedict (izolat și el, ca orice muritor, rostindu-și cuvântul „Urbi et orbi” în fața unei piețe pustii), în aceeași barcă! Veche, fragilă, cârmită de cele mai multe ori, prost!