cosmisianUn tânăr scriitor, al cărui nume nu este dezvăluit, intervine în povestea de dragoste dintre o scriitoare, Mouelle Roucher, și un degustător de vin, Pierre Devoin, în primul volum al romanului (de debut) Mouelle Roucher. „Dezliterarea” pe fuior de timp de Cosmisian (Editura Libris Editorial, Brașov, 2019).
    O poveste de dragoste despre care tânărul știa, din spusele doamnei Roucher, că s-a încheiat prin moartea lui Pierre, în urma unui teribil accident de motocicletă. În realitate, Pierre se afla internat la Spitalul Universitar Edouard Herriot din Lyon, în comă, după cum avea să afle de la Eugénie (pe care Mouelle Roucher o trata ca pe o fiică).
    O poveste de dragoste care constituia subiectul celui mai recent roman al scriitoarei, Fiorul, și cu care tânărul scriitor avea o legătură de care nu avea habar, încă de când era în lucru. Astfel, o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitoarei în care o sfătuia, urmare a lecturilor din scrierile anterioare, să nu își mai dorească moartea, va primi drept răspuns capitolul al XIV-lea din Fiorul, intitulat Nu îți mai dori să mori! Fără să o știe, el a atins cele mai intime resorturi ale doamnei Mouelle Roucher.

Nadia Satul Povestilor                    „Când tremurându-și jalea și sfiala / Un cânt pribeag îmbrățișează firea... // Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare / A vremii noastre, dreaptă muceniță”, scria cu atâta frumusețe a cuvântului Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre” și nu poți să nu te gândești la aceste versuri citind noul volum de „povești” al Nadiei Urian Linul, „Satul poveștilor”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Spunând „poveste”, te gândești involuntar la „basm”, acolo unde „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar poveștile Nadiei Urian Linul sunt povești de viața, dintr-un loc în care „s-a născut veșnicia” (L. Blaga). Citindu-i creațiile, te transpui într-o lume ireală și totodată reală, o lume vie, nemoartă, chiar dacă unele sate sunt depopulate: „Casele-s pustii. Pământul e gol. Gol, dar bun! Însă cine să-l mai lucreze?”. Da, pământul rămâne uneori fără lucrători, dar solul sufletesc cu care sunt înzestrați oamenii, este lucrat cu măiestrie de slujitorii Cuvântului: dascălii, preoții, înțelepții... Figura centrală a cărții este DASCĂLUL, acel meșteșugar al minții celui aflat la grădiniță sau chiar la vârsta senectuții... Fiind de profesie dascăl, autoarea, femeie, mamă, bunică, fiică a Năsăudului este un exponent extraordinar al frumuseții omului.

icEram curios să văd cum apare pentru poeta Ioana Cîrneanu „eternitatea unei clipe”, mai ales că şi-au dat cu părerea despre autoare nume prestigioase precum: Daniel Marian, Daniel Luca, dr. Constantin Miu, Nicolae Toma şi Zully Mustafa, Ioan Romeo Roșiianu (acesta din urmă fiind și editorul și cel care semnează cuvântul de prezentare de pe coperta a patra).
Aşa că am purces cu creionul în mână la lectura volumului de versuri al Ioanei Cîrneanu „Eternitatea unei clipe” (Editura „eCreator”, Baia Mare). L-am citit, apoi am recitit tot ce am subliniat şi mi-a plăcut. Şi am rămas cu câteva lucruri poetice, valabile pentru... eternitate.
Poetei îi place toamna, vrea, asemeni reginei bogate a anotimpurilor, să ia laurii, însă e atrasă și de clipă, clipe, minute, iubește viaţa întreagă, tot ceea ce face sufletul să înflorească. Există la Ioana Cîrneanu şi un fin, de bună calitate, narcisism, durat în cadrele sublimului feminin, așa, ca un încântec primăvăratic.

ntNu ştiu un antologator mai prolific al zilelor noastre ca editorul, scriitorul şi poetul Ioan Romeo Roşiianu. A reuşit în aceste vremi apocaliptice să tipărească antologia „Paradisul Iubirii”, Editura „eCreator” Baia Mare, Colecţia „Antologica”, unde publică un număr de 81 poeţi şi 12 prozatori, de pe cuprinsul întregii ţări şi dincolo de hotarele ei, într-un volum ce însumează peste 500 de pagini.
Poate că este momentul să-i dăm cuvântul poetei Petronela Apopei, care a scris aşa de adevărat despre apariţia acestei antologii-eveniment: „Nu e ușor să aduni la un loc atâția oameni, slujitori ai cuvântului sau doritori în a-l sluji, nu e ușor să te pliezi pe dorința celui care scrie. E o muncă uriașă, sisifică, la care antologatorul, acest prieten al prieteniilor literare își pune amprenta profesionalismului și a calității sale de critic literar, poet, eseist, prozator, director. Înnobilat de frumosul sentiment al prieteniei, dedicat acestui crez divin, Ioan Romeo Roșiianu și-a adunat prietenii, uitându-se pe sine...

marioara visanMarioara Vișan propune iubitorilor de poezie un volum în ediție bilingvă, româno-italiană, Diamante (Rediviva Edizione, Milano, 2019), în traducerea lui Francesco Altieri.
    Atenția autoarei se îndreaptă în primul rând spre individ, dar fără a neglija elementele sociale, omul neputând sta izolat de grup decât pentru o scurtă perioadă de timp.
    Diamantul nu este altceva decât sufetul, cel care e adevărata noastră călăuză („Dacă citești ce scriu printre rânduri / Vei înțelege că diamantul din noi e stăpânul” – Diamantul).
    Pe lângă călăuza interioară, omul mai are una exterioară, persoana iubită, pentru a-l purta pe drumul vieții („Strada ce mi-a rămas de parcurs / până la marea poartă a trecerii, / mă afundă în ceața existenței / prin care doar tu mă poți ghida”), drum care îngemănează visul cu realitatea („Noroc cu tine, visătorule, / reușești să aduci seninul pe strada tăcerii”), spre a transforma ființa în poezie („Mi-ar plăcea să fiu poezia din sufletul tău, / mi se pare doar nefiresc să fiu cuvânt încrustat / pe fiecare clipă de viață ce îmi ești” – Acum înțeleg de ce iubești muzica lui Vivaldi).