Jean Paul Gavard PerretProza „Labirinturi” de Jean-Paul Gavard-Perret, apărută la editura „eCreator” Baia Mare, director Romeo Ioan Roşiianu, are o forma labiristică, atât în formă cât şi în conţinut. Opera debutează cu un motto: „Mergând spre vest, am putea trăi de două ori. De două ori în aceeaşi zi şi în eteruri. În fond, poate că ţărmul nu există decât în gândire”.
Câteva date despre autorul francez sunt necesare: născut în 1947 în Chambéry, este poet, critic literar, critic de artă contemporan și lector în comunicări la Universitatea din Savoia. Este membru al Centrului pentru Cercetări Imaginare și de Creație. Este specializat în imagine la secolul XX - lea și lucrarea lui Samuel Beckett.  Contribuie la numeroase jurnale, printre care: „Passage d'Incres”, „ Les Temps Modernes”, „Esprit”, „Verso Art et Lettres”, „Champs visuals” și „Communication et Langage”. A publicat aproximativ cincisprezece cărți, texte scurte sau eseuri.
În opera „Labirinturi”, autorul a folosit cu precădere simboluri: „ţărmul”, „marea”, „păpuşa”, „căpcăunul”, „labirintul”, alături de două entităţi sugerate – bărbatul şi femeia. Încercând să descifrez proza ermetică şi încifrată, „ţărmul” este trecerea, finalul, „marea” este viaţa însăşi, „căpcăunul” este conştiinţa de sine, subconştientul chiar, iar „labirintul” – este drumul prin viaţă. Textul însuşi este construit asemeni unui labirint, cu frază ambiguă, lapidară, cu propoziţii scurte – fără predicate: „Nicio despicătură în mătasea călătoriilor tale” (pag. 11).

Singuratatea poetului de Gelu DragosCu mare  emoție, Cititorule, intru în templul din cuvinte al volumului SINGURĂTATEA POETULUI, scris de GELU DRAGOȘ, apărut la Ed. Grinta, 2021, un dăruitor de cultură, care prin Moara sa literară hrănește sufletele atât de însetate ale românilor din întreaga lume.

Poezii din „sângele nostru”, cum însuși ne spune, în care încă de la început își exprimă neputința:  „Nu ştiu decât o poartă prin care să te apropii / Nu ştiu decât o poartă prin care mai poţi trece / Ca vântul care suflă şi tremură, doar plopii, / Dincolo e poetul... nemuritor şi rece”  (Nu știu), aducându-mi pe Eminescu spre cinstire în fața noastră sau pe Lucian Blaga: „Când poezia şi poetul devin o osie de lemn /  în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga, / când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn /  că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga” (Corăbii de cuvinte).

Mioara Bahna 1Prima și cea mai importantă funcție a scrisului este, după mine, cea cathartică, fiindcă este o manifestare sinceră a nevoii omenești de eliberare de tensiuni adunate, de preaplinul lăuntric. Se întâmplă, deseori, ca acumulările de acest fel să fie determinate de suferințe fizice, teribile pentru „preajmă și purtător” (ca să folosesc niște cuvinte ale unui personaj din teatrul blagian), însă rezultatul lor, transferat în afara omului, în scris, de pildă, să-l înalțe pe damnat, să-i anuleze, în ochii celorlalți infirmitatea ori să i-o facă invizibilă.
Am cunoscut, întâmplător, nu de mult, un tânăr de optsprezece ani, așa am înțeles, Sebastian Remus Crăciun, care mi-a făcut o impresie aparte și nu neapărat pentru că este prizonierul unei maladii cumplite. De loc, parcă, din Câmpulung Moldovenesc (sau Gura Humorului, nu am reținut), tânărul diagnosticat cu o boală înspăimântătoare chiar și prin denumire (tetrapareză spastică), este, în pofida acesteia, un om optimist, cu o atitudine tulburătoare pentru oricine nu se află în situația lui, atât de încrezător în viață, încât, culmea! el oferă celorlalți din entuziasmul și puterea lui de a iubi lumea: „Beți din inima mea!”, îndemna într-un vers al unei poezii, pe care a rostit-o în contextul în care l-am întâlnit și despre care spunea că este inedită.

sMă raliez autoarei și pun același titlu tabletei de față. Fincă-i potrivit poveștilor adevărate din carte*. Despre justițiabili și justițiari. Cazuri și necazuri, din instanțe românești. Destine contorsionate cumplit. Lăcomie și nebunie. Neomenie, ticăloșie. Crime drept corolar bestial. Corupție. Delațiune. Parvenitism, carierism. Neprofesionalism în domeniu. Altfel spus, ce e mai rău. Nedreptăți, durere, insatisfacții și suferință, din abundență. Adică nefericire cruntă. Desigur, hazard, inevitabil...
 Pentru că protagoniștii tabletelor în cauză cad pradă, unii, hazardului nemilos. Distructiv, dezastruos. Ce-i împinge spre extreme nefaste. Uneori, în celule de pușcărie. Sau în ospicii. Aducându-mi aminte de-un roman al Cameliei Popa, ”Regina nebunilor”.
 Eliza Ene-Corbeanu este, neîndoielnic, un condeier priceput. Nu doar avocat cunoscut la Bucale. Cu clienți din high life. Așa că adecvat își scoate eroii în evidență. Convingător pân` la urmă, chiar dacă, ades, faptele, incredibile par.

cover pledoarieQPoetul Marin Rada s-a născut în Albeşti, a terminat studiile liceale la Scorniceşti şi a studiat Dreptul în cadrul Universităţii Bucureşti. Cochetează cu poezia încă din anii de liceu şi frecventează şedinţele Cenaclului „Balada”, apoi în anii studenţiei publică poezii şi reportaje în Suplimentul artistic al „Scânteii tineretului”, dar şi în revistele literare: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Flacăra” ş.a.
Lecturând cele două „cărţi” semnate Marin Rada, adică „Pledorie pentru fluturi şi cer” şi „Comorile umbrei”, descoperim un poet valoros, tenace, cu o poezie de mare fineţe şi muzicalitate, poezie profund lirică, cu idei şi consideraţii filozofice existenţialiste.
Pleodoaria poetului Marin Rada nu este numai pentru fluturi, este pentru poezie pe care o consideră alături de femeie, două minuni lăsate de Dumnezeu pe pământ, pledoaria lui în acest volum editat la Ioan Romeo Roşiianu este pentru muzică unde vioara îşi are un rol esenţial, e pentru respectul pentru natură şi anotimpurile ei, e pentru zori de zi şi lumină, e pentru spaţiu terestru şi celest, e pentru apropierea de Dumnezeu şi blândeţea lui, este pentru familie şi amintirea celor de dinaintea noastră, este pentru iubire, în toate formele ei!