Lumea cărții lui Gheorghe Andrei Neagu – Tabăra damnaților, Editura Atec, Focșani, 2016 –  este cea a unor universuri concentraționare concentrice, de unde personajele nu se pot elibera, fiindcă, asemenea unor păpuși Matrioșka, după ce părăsesc un spațiu în care au fost închise, constată că se află în altul și tot așa, încât ieșirea „la un liman”, pe care o visa Iona, al lui Marin Sorescu, se dovedește a fi doar o utopie.

    Eroii cărții sunt trei foști deținuți (prezentați începând din ultimele zile de detenție), eliberați înainte de un 23 august comunist, care pășesc, exceptându-l pe unul dintre ei (Serafim), fără speranță în noua lor viață, după ce ispășiseră o parte din pedeapsă, pentru un viol (presupus), doi dintre ei, și pentru crimă, cel de-al treilea și care ajung, apoi, fără voia lor, să muncească pe un șantier din preajma unei mine de cărbune.

Robert Sorin Baicu  - „Începuturile unei poveşti de iubire”, Ed. Grinta, Cluj - Napoca, 2018

Scriitorul bucureştean Robert Sorin Baicu îşi începe inspirat anul publicând primul volum din trilogia „Visând la iubire”, titlu extrem de generos şi în largheţea căruia poţi detecta cu uşurinţă paliere multiple de adresabilitate, scene complexe sau simple de derulare a evenimentelor.
„Începutul unei poveşti de iubire” ne introduce repede şi provocator într-o lume a irealului, autorul preferând să amprenteze acest spaţiu cu o viziune proprie, extrem de provocatoare, fapt care-l ancorează repede pe cititor în actul lecturii.
Îmi pare că tocmai asta e cartea pe care a mizat în scrierea sa, ideea de a-l provoca continuu pe lector părând a fi cheia cu care-şi deschide calea către inima şi mintea acestuia.
Volumul începe în forţă şi, după ce eşti introdus într-o lume mirifică a basmului, una în care totul este hiperbolizat, diafanizat - context în care cititorul avizat este mai întâi tentat să renunţe la carte şi la lectură - trezirea la realitate se face brusc, întrucât pista falsă a oniricului se încheie brusc dezvelind o forţă de introspecţie extrem de puternică.

 Ica Salisteanu    Florin Anghel Vedeanu are atâtea de spus, că trăieşte o adevărată disperare de a le spune mai repede.
     Destinul unora din personajele sale ( Sofian, Marian, Dica ş.a.), l-ar face gelos şi pe Herbert Marcuse. Dacă la început sunt entuziaste şi îşi propun un viitor decent, mai apoi sunt dominate de neîncredere, neîmplinire şi cad pradă eşecului total. Eşecul este total fiindcă în această arenă dură, VIAŢA, el arbitrează buimacitor , mizând totul pe donquijoţi fără principii.
     Altele sunt captive unor pulsiuni de tip freudian, în principal din cauza nesiguranţei sentimentale şi lipsei de consistenţă morală ("Ziua fluturelui").
     Când este preocupat şi de firescul vieţii, produce şi propune spre lectură chestiuni încântătoare. Atunci se ia la trântă cu Yasunari Kawabata ( "viaţa-i frumoasă, atât de frumoasă, că-i imposibil să nu fie şi vinovată") şi chiar dacă personajele sale nu mai îngeresc şi-şi pierd inocenţa, o fac splendid, firesc şi fără regrete, fără să imagineze sau să conştientizeze păcatul, deriva şi nesiguranţa sentimentală.

Ica SalisteanuMotto:             
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu
 pentru ce m-ai pedepsit
 să duc pe umeri la nesfîrșit
 o cruce cu vîrf de creion?"
                    Costel Stancu   

    Damnat și pedepsit să trăiască "ca o dansatoare împușcată-n picior" în locul unde nu poți trăi decât dând vina pe Dumnezeu și la fel ca "fiul durerii plătit cu arginți" încearcă să plătească "prețul îndoielii cu monedele urmelor", Costel Stancu pretinde că iubește "lucrurile palpabile".
    Da, o face numai aparent fiindcă viața lui este un vis perpetuu, pe care-l trăiește între fericiri și disperări necontenit repetate, nemulțumit că nu poate înzestra, ori de câte ori vrea, pipăitul cu văz.
    Atunci când încearcă o face cu "ochiul din palmă" și ne introduce într-o lume a poeziei fără egal unde naiadele îi memorează stihurile pentru urechea Euterpei cu scopul precis de a o uimi.

Ica SalisteanuCel blestemat să vadă îngeri trăiește o poezie, de o sinceritate și profunzime, totală parcă împrumutată de la cei pe care numai el îi vede.
    Pe noi trăitorii în odăile Euterpei ne uimește când își propune să ne arate poarta nouă a sufletului său trăitor de mirări nedisimulate și-și propune să completeze (cu el însuși) armata îngerilor care "coboară noaptea / în dormitorul femeilor singure și triste", pentru ca chipul lor să strălucească și-n împăcare și armonie să fie scutite de a urî "cu pasiune / iubirea din privirile celorlalți". (pag.17) 
    Are îndoieli grave despre trecerea "DINCOLO"; "Și nimeni nu știe dacă / Saltul ne duce în beția curcubeului / Sau în bezna eternă a vidului înghețat". (pag.21) 
    Și dacă nu-și poate conduce prietenii în constelația în care întineresc, el rezolvă neajunsul invitându-i periodic la Maltezi unde aceștia după ședințe poetice în jurul focului cu paharele în mână nu numai că întineresc dar uneori chiar dau în mintea copiilor fericiți ("toți prietenii mei vor întineri îndeajuns / să se bucure doar de poemele / scrise de îngeri cu dragoste" (pag.22) ,care așteaptă "imensa lumină vărsată de Mântuitor".