Daniela Achim Harabagiu – „O altă dimensiune a sentimentelor”, Colecţia Poesis, Editura Ecreator, 2018

Cu o provocatoare carte revine-n prim plan poeta Daniela Achim Harabagiu, volumul „O altă dimensiune a sentimentelor” prevestind din titlu un nivel superior de comunicare, o abordare aparte a cuvintelor, o altă investire cu sensuri şi nuanţe a imaginii imortalizate.
Constientă de forţa decupajelor făcute din cotidian, peta îi propune cititorului vederea de ansamblu, astfel încât întregul pare a fi substanţial influenţat şi determinat chiar de amănuntul asupra căruia îşi apleacă reflecţia.
Este un incitant îndemn la lectură, iar (pe)trecerea cititorului prin uneori abruptele ruperi de ritm - de la poemele cât o fulguraţie de gând până la cele de respiraţie largă, prozopoeme – îl transformă pe acesta în complice la o mai altfel de fotografiere a realităţii.


Volumul de versuri al Petronelei Apopei-Ignat (Iubită în albastru, Editura Ecreator, colecția Debut, Baia Mare, 2018) este o dezvăluire a sentimentelor, a trăirilor sufletești, cu o nonșalanță plină de curaj și neprevăzut.
    În economia debutului este firesc să fie cuprinse aici și poeme care să nu se ridice la același nivel valoric cu al celorlalte (de exemplu: Zâmbește, Aurite cuvinte..., Doar tu... ori Numai pe tine, Doamnă), însă dexteritatea și plăcerea mânuirii cuvintelor nu pot trece neobservate.
    În centrul poemelor se află femeia, iubită ori mamă („Femeia-i mamă și iubită / La căpătâiul nopților de mai”), întotdeauna preaplină de iubire și oricând pregătită să o reverse asupra celorlalți, ca o primăvară a (re)învierii („Eu azi arunc din suflet primăvara, / Și-o-mprăștii peste lume, tremurată”; „Arunc din suflet dorurile toate și dornică le-mpart – rotunde sfere”).
    O poveste de iubire perpetuă între bărbat și femeie, izvorâtă din cuvânt, care își are originea, la rându-i, în lumină („la-nceputuri de lume a fost LUMINA, / O călimară din care-a curs CUVÂNTUL”; „Și povestea continuă de veacuri, prin veacuri / Cu noi... și prin noi...”). O lumină divină.

O carte mişcătoare, dacă nu chiar una cât un îndemn la meditaţie asupra vieţii şi a lumii este aceasta cu care poeta sibiană Katy Şerban ne îndeamnă, o carte mărturie a unei frumoase şi pure prietenii, un mesaj de suflet cât o confesiune şi chiar mai mult de atât.
O carte închinată unui prieten, la început un cadru uşor concurenţial între doi poeţi care şi-au ascuţit condeiele la umbra aceluiaşi gând, a aceleiaşi idei, o carte încheiată ca o ofrandă adusă prieteniei şi poeziei.
Acesta este contextul în care se naşte volumul „Noi doi şi-aripa frântă-n cer”, unul inspirat împărţit în două secţiuni vădit inegale, „Dialoguri poetice” şi „Zbor frânt”.
Dacă primul are consistenţa şi forţa necesară unei uşoare impuneri în peisajul liric contemporan, al doilea, cu toată emoţia şi stângăcia generată de pierderea prietenului drag vine să întregească fericit această poveste de viaţă.
Prima parte, care şi dă titlul cărţii, „Dialoguri poetice” – de departe! – configurează unul dintre cele mai reuşite duete lirice româneşti contemporane.
Numai „Antimetafizica” scrisă de Nichita Stănescu şi bunul prieten Aurelian Titu Dumitrescu depăşind această secţiune în profunzime.

Scrisori de dragoste pierduta foto blogExistă o eleganță a firii dincolo de naturalețea comportamentului și de verticalitatea gândirii, acel ceva care se naște în om odată cu el și crește doar atunci când nu se ascultă toate și nu se vorbesc toate. În suflete nu se intră decât după ce se bate, discret, la ușă. Dacă ușa nu se deschide, nu se insistă, se pleacă pe vârfuri cu speranța că n-a fost deranjată, inutil, o tăcere.
Ne începem ziua cu gânduri și cuvinte și ne-o terminăm cu emoții și tăceri. Trăim grăbiți și ne plictisim repede de toți și de toate, dar nici singuri nu vrem să rămânem. Ne este teamă de ce am putea afla uitându-ne în noi. În jurul nostru, oameni. Ne ciocnim de ei prin viață sau ne intersectăm, ne amestecăm și rar, alegem să ne oferim unul altuia timp, alăturându-ne pașii. Cu oamenii speciali am vrea atât de mult să fim, încât le-am dărui ore pentru fiecare secundă care ne-o oferă, acea secundă în care timpul se oprește în loc, intri într-o buclă atemporală și te bucuri de la un capăt la altul cu fiecare frântură din tine, apoi o iei de la capăt cu altă frântură și tot așa până ce simți fericirea la intensitate maximă.

Mariana Cornea neomenesc de alb           Poeţilor nu le vine niciodată mintea la cap, ei sunt încercănaţi de iluzii şi de şoapte, şi nici măcar nu se ştie despre ei dacă sunt vii sau doar bântuie pe aici ca să încurce lumea şi mai rău decât este tot mai palidă şi vai de capul ei. Poeţii sunt poeţi pentru că nu li s-a găsit alt loc în univers, decât într-o clopotniţă unde să clopoţească, într-un moţ în care să moţească ş.a.m.d. Peste tot pe unde au umblat poeţii, s-a produs cel puţin o calamitate, unii spun că şi încurcarea anotimpurilor ar fi tot din pricină de poeţi. Poeţii ar trebui interzişi pentru o bună bucată de vreme, cu toate că atunci am dormi mai mult şi am visa mai puţin.
            „neomenesc de alb” este ceasul târziu în care poeţiii se poezesc. Într-atât de înverşunaţi încât dărâmă firescul, după ce se împiedică de el orbecăiţi, ce-aveţi măi cu el şi cu celelalte broboade ale realului? ia cuşti! vezi să nu... Mariana Cornea se destăinuie: „mai bine ţi-ai trăi poemul/ du-te desenează/ tencuieşte, vopseşte/ fă-ţi pieptul ceas, opreşte-te în aer/ sparge pungi cu apă/ revarsă-te ploaie, muşcă-ţi mâna dreaptă/ stânga sprijin-o pe pământ/ strânge-ţi mizeria, cerşeşte vămilor/ cel puţin cu o moarte/ priveşte-ţi copacul!// ţi se vor întoarce ochii pe dos/ ca într-un orgasm al pereţilor/ fără geamuri şi vizitatori/ fumează-ţi ţărâna până la degete/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ still witing” (mai lasă naibii registrul ăla). Da, fă orice dar orice, în loc să-l scrii pe el poemul acela nebun care ţi-a luat minţile, şi nu numai ţie; trăieşte-ţi-l, măcar să-nnebuneşti doar tu. Un duh interior zice-se c-ar fi rostit acestea, hmmm...