Aurelia Oancă – „Zboruri înalte”, Ed. Grinta, Cluj – Napoca, 2017

Cu o poezie desprinsă dintr-o lume onirică revine-n Aurelia Oancă în lumea bună a literelor, o carte în care pune bine-n valoare atât forma cât şi fondul unor poeme ce mustesc de realism ce pare discreţionar într-o scriitură vădit marcată de existenţialism.
Volumul „Zboruri înalte” e un adevărat joc de-a realul, un soi de existent subliniat într-un context în care el poate fi doar un miraj al inexistenţei sale, context în care, acest imediat palpabil este marcat de elementele mobilizatoare ale raportării la el.

Fulger înnodat într-o sferă de foc în veșnică fierbere, bici al Duhului Sfânt șuierând amenințător-izbăvitor deasupra aurei din care se nasc, se înalță apoi se năruiesc mii și milioane de tâlcuri – ascunse în Cuvântul care, Logos fiind, Dumnezeu este -, delicatul și aparent fragilul poet cu nume trinitar Mihai Sultana Vicol drapează, dincolo de un suflet clocotitor, tăria de granit a Muntelui Carpat, temeritatea și măiestria militară a Cavalerului Trac, întrupat din păstorul dac țâșnit în Împărat roman: Galerius, pe care Dioclețian l-a desemnat, instantaneu, să-i fie urmaș la tron, alegându-l, astfel, fără nici o ezitare, dintre sutele de generali ai săi, pe acela care se dovedise cel mai destoinic și neînfricat oștean, șef de stat major locuit de geniu, comandant vizionar, energic și hotărât.

Mircea Teculescu este un poet pus serios pe treabă, pe care nu-l poți concepe, chiar de la prima vedere, altfel decât preocupat să-și finalizeze orice demers poetic sau existențial. Iar cele poetice devin adevărate provocări, dacă nu cumva asta urmărește, cu bună știință, autorul. Faptul de a fi încercat, în volumul anterior ,,Porți în depărtare’’, o simbioză a neantului românesc urban cu o anume ordine universală, pare să-i fi deschis câteva dintre porți spre orizonturile adevăratei poezii. Poate nu toate cele șapte, neîntâmplătoare și deloc imaginare, dar trecerea secvențială prin aceste porți a lumii poetului, ca o motivație experimentalistică, o proiectează într-un alt spațiu, cel puțin formal.

Veșnic surâzător, longilin și charismatic, cu o ținută olimpiană, de fermecător discobol altoit pe o siluetă de săritor în înălțime, cu o privire în care albastrul azuriu alterna, jucăuș, cu albastrul electric, de sub sprâncenele-i săltate la 1,88 metri altitudine -, profesorul de sport Petre Ion Florin Vasilescu făcea instantaneu victime, chiar fără voia sa, în rândul adolescentelor de toate vârstele, în Craiova deceniilor al optulea și al nouălea din secolul XX, dar și în zorii mileniului al treilea, până mai an…
Relicvă a nu știu căror vremuri pure, mai deloc Casanova/ Don Juan, ci mai de grabă Romeo și Cavaler al Tristei Figuri (fără Dulcineea del Toboso, fără Sancho Panza, dar cu o armada de mori de vânt urieșești) -, vulturescul tânăr abia ținea sub obroc taina unei pasiuni mistuitoare, de pe care - extrem de rar și fulgurant, pentru fracțiuni de secundă - ridica un colț discret din Vălul magic al Mayei: taina cuvintelor clocotind de dor, taina cuvintelor potrivite.

Nadia Urian Linul – „Poveşti din sate”, Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2017

Cât o adevărată întoarcere la origini, la satul arhetipal este cartea „Poveşti din sate”, o carte cu care bistriţeanca Nadia Urian Linul trage semnale de alarmă pentru întoarcerea la timpul şi spaţiul pierdut, un  proiect la care s-a angajat încă de la debutul său.
Primele semne de ataşament faţă de aceste valori ancestrale le-a dat în anul 2013, cu romanul „Spin”, roman deja aflat la a cincea sa ediţie, fapt ce vorbeşte de la sine despre o scriitoare de succes, o scriitoare ancorată-n real, despre un autor aplecat asupra destăinurii, dar şi capabil să construiască imagini de forţă şi să învie, să creeaze sau să recreeze personaje viabile, naturale, uşor de descifrat, al căror portrete fizice şi morale se întregesc şi împlinesc cu fiece pagină dată.