Motto: ‘’Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.’’ (Alexandru Vlahuţă)
Literatura are rarul dar de a readuce simplitatea în formele ei cele mai firești, acolo unde sinceritatea evocă expresia unei înțelepciuni profunde. În această zonă a autenticului se așază și proza îndrăgitei scriitoare Silvia Mariora care depășește dimensiunea autobiografică, devenind în fapt o formă de confesiune universală, o recapitulare afectivă a etapelor principale ale existenței.
Distinsa scriitoare născută în capitala României, la București și stabilită mai apoi în Canada, și-a construit pas cu pas universul său literar pe fundamentul profund și plin de lumină al memoriei și al talentului narativ. Aceasta explorează cu sensibilitate și luciditate, diferitele vârste ale vieții, pornind de la inocența începuturilor până la reflecția maturității târzii. Departe de artificiul conceptual sau de ostentația modernistă, scriitura sa se hrănește natural din seva amintirilor și a observației cotidiene, făcând astfel din fiecare text pe care îl scrie o confesiune de viață, o meditație tandră asupra trecerii timpului peste tâmple.
- Detalii
- Scris de Mihaela CD
Citește mai departe: Privind bătrânețea prin ochii scriitoarei Silvia Mariora
Dino Buzzati spune lucuri profunde în cartea sa. Fiecare povestire are doar câteva pagini, dar e destul ca de fiecare dată să fie alte înţelesuri, alte profunzimi care îl „urmăresc” pe cititor mult timp după ce-şi pune din nou cartea ȋn bibliotecă. Scriitorul italian e un maestru al ideilor care se strecoară printre rânduri. Şi este, în acelaşi timp, autorul unor personaje extrem de diferite şi interesante.
În „Monstrul Colombre” putem vedea cum s-a schimbat percepţia omenirii despre bătrâneţe. Acum, un om de patruzeci de ani nu ni se pare a fi bătrân. Un personaj al lui Dino Buzzati avea altă părere. Spune fiului său, Stefano, cu care plecase pe mare:
„Cu toate că am patruzeci de ani, […]
- Detalii
- Scris de Horia Picu
Voltaire ne lămureşte repede despre titlul nuvelei sale filozofice scrise în 1759: „Îi citeai sufletul pe faţă. Judeca lucrurile destul de bine deşi avea o minte foarte simplă: cred că din cauza asta îl chema Candid.”
Personajul principal este aşa cum sugerează numele: sincer, inocent, încrezător fără rezerve în învăţăturile pe care cei doi filozofi ai săi, mai întâi superoptimistul Pangloss şi mai apoi pesimistul Martin i le-au dat. Crescut în castelul baronului de Westfalia, Thunder-ten-Tronckh, ca fiu nelegitim al surorii baronului, se îndrăgosteşte de fiica baronului şi din acest moment viaţa paşnicului Candid se schimbă fundamental. Este alungat din ţinuturile natale şi trece prin nişte aventuri extraordinare, care-l schimbă profund.
Voltaire ne-o descrie pe aleasa inimii lui Candid în felul următor: „Cunigunda, în vârstă de şaptesprezece ani, era roşie la faţă, strălucitoare, grasă şi nurlie.”
- Detalii
- Scris de Horia Picu
Marginalii la volumul MARIN SORESCU în postume
de ADA STUPARU
Binevenit și necesar, poate chiar așteptat cu înfrigurare de o parte a familiei, a criticii literare și a pleiadei (cândva enorme) de suporteri de toate vârstele, tămăduitor, contrariant și, pe alocuri, provocator, dar și iritant -, volumul Marin Sorescu în postume își atinge, indiscutabil, cel puțin una dintre ținte: stârnește interesul față de scriitorul total din Bulzești, laureat al Premiului Herder (1991), care a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori.
Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși.
Stârnește interesul și, concomitent, sintetizează cu osârdie și destulă acuratețe o arie cu adevărat copleșitoare de informații despre destinul creației, de toate felurile, a lui Marin Sorescu, după data fatidică de 8 decembrie 1996, când a trecut devreme, mult prea devreme și repede, repede în cer, despărțindu-se, cu înțeleaptă înțelegere, de efemerul trup de humă și născându-se în altă dimensiune, superioară, de natură spirituală.
- Detalii
- Scris de Dan Lupescu
Voltaire e un nume uriaş al literaturii universale. Au trecut mai mult de 230 de ani de când existenţa sa umană s-a terminat. Şi tot atâta timp de când a devenit nemuritor ca scriitor, ca filozof, ca om de cultură. Nemurirea aceasta poate fi demonstrată, poate fi înţeleasă şi argumentată probabil prin fiecare povestire, roman, sau tratat filozofic scrise de autorul francez. „Zadig” confirmă cele afirmate mai înainte.
Autorul povestirii spune multe adevăruri care nu pot fi puse la îndoială nici acum şi nu vor fi niciodată contestabile. Eroul principal este Zadig, care a trăit în vremea Babilonului, pe vremea regelui Moabdar. Interesante trăsături de caracter avea acest personaj:
„Deşi tânăr şi bogat, ştia să-şi înfrâneze pasiunile. Nu se silea să pară ce nu era.”
Mi se pare mie, sau pe la noi mulţi se silesc să pară ceea ce nu sunt?... Zadig era un tip bine instruit: „din me¬tafizică ştia ce s-a ştiut în toate timpurile, adică foarte puţin lucru.”
modest: „ Zadig învăţase din cartea întâi a lui Zoroastru că iubirea de sine este un balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl înţepi.”
- Detalii
- Scris de Horia Picu