Camelia Monica Cornea Contempland(Camelia Monica Cornea – „Contemplând paşii prin viaţă”, Ed. Stef, 2019)

              Poezia este mai întâi despre identitate şi abia apoi despre viaţă şi percepţia asupra vieţii, acesta fiind un aspect care traversează spaţii literare tangente timpului nostru. Cererea de identitate este inimaginabil de mare în comparaţie cu oferta (chiar dacă aceasta ar suna oarecum la marginea logicii!), tentaţia locurilor comune se face simţită chiar şi în rândul celor mai grăitoare voci lirice. Iar ţintirea acestui argument existenţial care să determine şi să rostuiască în plan uman, presupune energii puternice, la rândul lor îndrăzneţ şi (re)confortant (re)generative.
              În spiritul acestui optativ, o  rezonanţă în plină formare, dublată de o motivaţie conştientă, întâlnim la Camelia Monica Cornea, odată cu ieşirea ei editorială în lume, prin „Contemplând paşii prin viaţă”. Din start, sub semnul titlului, ne punem problema unei recuperări din punct de vedere al vieţii trăite, ori ca alternativă, ar putea fi vorba de repetabile dedublări în consonanţă cu starea emoţională evolutivă. De aici şi necesitatea unui ’stoc’ de paralelisme care prin constructivă concurenţă să ofere o bună rezultantă. 

MM 1(Mihaela Meravei – „Colivia de sticlă”, Ed. Ex Ponto, 2020)

               Anotimpuri sălbatice, închise înăuntru a ceva indefinit. Devreme şi târziu, într-o alcătuire demnă de ziua de mâine care tocmai ce a fost ieri. Se întorc privirile piezişe ca venite de la război, când de fapt petrecură o pace adâncă. Ar putea fi lucruri definitive sau numai un gest de cremene şi am(n)ar. Se lucrează la o nelinişte de soi, care să îmbrace mai apoi în linişte până şi ceea ce n-a fost făcut pe lume şi nu va fi niciodată. Apocalipsa de carton a unora se revarsă peste ce am mai avea noi din străfulgerări.
               Poemele Mihaelei Miravei ating un apogeu personal, de la cunoaşterea trăirilor încoace spre o paroxistică netrăire, are loc o grea echilibristică pe muchia unui timp ce nu ar fi trebuit inventat înspre nefolosul nimănui.  „Colivia de sticlă” fiind o rupere de nori ce inundă dureros şi tandru în acelaşi timp. Disperarea a fost ţinută ca leul în cuşcă şi acum devine cel mai grozav animal de companie care zburdă fără frâu. E primăvară înaltă şi e toamnă adâncă, ziua şi noaptea îşi împart bucate la un colţ de masă ce a mai rămas dintr-un cer cândva probabil.

Maria Nitu In sertarul umbrei(Maria Niţu – „În sertarul umbrei”, Ed. Semne, 2020)

              Dimensionarea fiinţei după nefiinţa însoţitoare, şi nu invers aşa cum ne-ar fi venit a crede. De la naştere până la moarte, pentru că înainte şi după aceea avem şi golul de nefiinţă. Deşi nefiinţa ar mai putea trăi, sau poate că trăieşte chiar, dar nu ne spune. Cum să ne spună, de când ştie să vorbească nefiinţa?
              Pentru Maria Niţu, nefiinţa are magie, are mister. Şi are un rost indiscutabil, care trebuie conştientizat şi povestit. Cu consideraţie şi cu ardoare, despre nefiinţa-umbra poetei. Despre ascunzişul fiinţei în secretizarea nefiinţei-umbrei.
              „În sertarul umbrei”, aşadar. Un fel de grădină a minţii mai trează decât s-ar crede, şi care cunoaşte forme şi contururi nebănuite chiar dacă prin renunţarea la substanţă. Într-un mod ludic cu inedite apeluri la raţiune, marcat de o autoironie vastă, cu accente obligatorii de sensibilitate înaltă şi adâncă.

Lucian Gruia 2Camelia Radulian se prezintă în faţa cititorilor săi cu un volum bilingv, româno-albanez, Zburând – Duke fluturar (Amanda Edit Verlag, Bucureşti, 2020), traducerea în limba albaneză datorându-se neobositului Baki Ymeri.
Camelia Radulian este o poetă temperamentală, de bună factură, cum puţine sunt în literatura noastră contemporană. Nu vrea să se integreze anonimă în armonia universului, ci îşi crează o lume lirică aparte. Nu găsim în poezia ei împlinirea în dragoste, aşa cum ne-am fi aşteptat. Poeziile ei de iubire reprezintă despărţiri după arderi de tot, de unde dramatismul care se transmite cititorilor. Interesant este faptul că poeta nu regretă despărţirile, păstrând starea lor de graţie, fiorul clipelor de iubire sublime devenite amintiri: „Pe funia vieţii de-ar mai fi să mă nasc,/ M-aş face arsură în carnea-i, de vreasc/ L-aş năvăli tot la fel peste sânge/ În braţele lui, ca vioara m-aş frânge.// L-aş iubi şi atunci pe săruturi/ Scrise pe piele de fluturi./ Cu somnul puţin, cu dor blestemat,/Femeie de cearcăn pe-un ochi de bărbat,/ I-aş fi lui beţie, mi-ar fi el păcat.// (...)/ Mi-a năucit prima picătură de rouă,/ Frumos – cum trecea -/ Cu sufletul meu tăiat pe din două.// Cu ultima sărutare de pom năruit/ Pe umerii vieţii vă jur:/ L-am iubit!…”(VĂ JUR, L-AM IUBIT!)

Lucian Gruia 1Motto:
„Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii
  Cu moartea în sânge!”
           (Adrian Suciu – Psalm)

În volumul pe care îl comentăm în continuare, Profetul popular (Ed. Tracus Arte, 2015), Adrian Suciu practică tehnica răstălmăcirii temelor lirice. Astfel poezia lui îmi apare ca o mănuşă întoarsă pe dos, care dezvăluie adevărul. „Mă tem că am început să spun adevărul” – mărturiseşte autorul în motto-ul cărţii. Şi are de ce să se teamă întrucât adevărurile rostite prin cuvinte, pot fi premonitorii. De aici şi titlul volumului, Profetul popular – un alter ego al autorului.
Limbajul său original, „aspru” şi „crud” – cum apare luna în poezia Ogoarele spaimei -  e greu de încorsetat. La o cercetare mai atentă descoperim elemente de recuzite: posmmodernă, absurdă, douămiistă şi transmodernă. Liantul volumului îl constituie un umor grav care deschide teme existenţiale majore.