Mircea Munteanu MongolulLucian Boia – „De ce este România altfel", Ed. a-II-a, Editura Humanitas, București, 2018

Prefață

Autorul începe - în prefață - prin a răspunde unor critici la prima ediție.
Nu importă prea mult cine citește cartea, va vedea despre ce este vorba. Totuși, există o idee care trebuie dezvoltată. Unul dintre critici consideră că românii nu trebuie descurajați. Tocmai acum când încearcă să se desprindă de modelele trecute și să facă ceva pozitiv. Boia răspunde cu umor: „Atunci, mai bine să-i mângâiem pe creștet....". Desigur are dreptate. Teza comunistă a lui „Nu-i momentul acum" nu-și are rostul. (Sau nu-și mai are rostul?)
Dar vrând să îndrepți greșelile trecutului și să corectezi viziunea istorică greșită, cultivată de istoriografia comunistă, nu înseamnă să blamezi un popor și / sau să-l scoți la colțul de rușine. Sau în fața „careului"... (Mai țineți minte metoda comunistă, de a educa atât elevii în culpă, cât și pe privitori?)
Trebuie să semnalezi greșelile de interpretare și eventualele falsuri, păstrând echidistanța necesara studiului „Sine ira et studio."

Vasile Rodian Calendarul(Vasile Rodian – „Calendarul nisipurilor şi al ierbii”, Ed. Anthropos, 2007)

             Îl tot văd pe poet muşcat de timp prin intersecţii puse grămadă pe unde trebuia săfie drumul întins şi limpede. Povara unor retorisme istorice îl plantează acolo şi nu îl mai lasă să plece. Întreg viul este la un moment dat discutabil, o mână sau o creangă pot fi uşoare deformări ale unor umbre de trecut ţara şi veacul în care se scufundă şi se confundă mersul sufletului şi al minţii.
             Vasile Rodian parcurge cu duiumul stări complicate dând din subînţeles în inexplicabil. Atunci când el spune că e noapte, înseamnă că deja s-a făcut de mult, la fel şi cu ziua, de parcă fazele acestea de trecere existenţială ar fi foarte meticulos măturate, urcate pe lopată şi în roabă.
              „Calendarul nisipurilor şi al ierbii” reprezintă un registru sinuos însoţit de un formular completat pentru ieşirea din imponderabilitate. Fără a fi o rigurozitate opacă la sentimente, doar pentru a da bine pentru căutătorii de recensăminte şi statistici.

Cami Coperta(Camelia Florescu – „Nu-s o fată ca oricare”, Ed. Smart Publishing, 2019)

              Liberă şi limpede, de neţinut prizonieră şi de neînnorat din motive ce ţin de loc sau de timp. Creându-şi de altfel propriile Anotimpuri care să ispitească eventuale vremuri ce ar da să apară, în trăiri consecutive, intersectabile sau paralele. Camelia Florescu nu se sfieşte să declame public pentru a se şti şi a nu se umbla cu jumătăţi de măsură: „Nu-s o fată ca oricare”. Dacă nu am cunoscut-o până acum, asta nu exclude un deja-vú, întărindu-mi convingerea că ar fi păcat ca universul să fie liniar, când poate fi ciclic.
              Nonşalanţa discursului poetic presupune siguranţă de sine, bune ancorări existenţiale, fie că e vorba de realitate sau de imaginar. Sunt zvâcniri ce ţin de exprimarea poveştilor de viaţă, vii, într-o concizie definită, impregnată cu anumite tonuri voite, ale unei muzicalităţi aparte. 

visa(Marcel Vişa – „Dumnelike”, Ed. Cartea Românească, 2017)

              A-L lua de mânecă pe Dumnezeu şi a-I reproşa ’vezi ce-ai făcut’, peste tot e plin de erorile de cu seară dinaintea Facerii, lucrurile strâmbe sunt alintate şi adulate cu sârg. Atmosferă bolnăvicioasă în care orice cui bătut îţi sare în cap şi asta chiar şi dacă nu e din cauciuc, dar pur şi simplu nu se potriveşte. A-ţi plânge dragostea după ce o ucizi şi o îngropi într-un ritual cosmetizat cu rejecţii în loc de jerbe, e poate prea mult de înţeles, dar se întâmplă. Defect şi dement par a fi cele două ipostaze ale unui peisaj apocaliptic în care rar când se arată fir sau pală de lumină, întotdeauna vine dintr-un trecut care încă mai pâlpâie în locul unui viitor complet interzis.
              „Dumnelike!” e un fel de apologie a neliniştii rostului, nu neapărat a formei şi substanţei, mai degrabă fiind vorba despre un stadiu rezultat din implicarea haotică a mecanismelor esenţiale dar îndoielnice. Marcel Vişa stârneşte valuri peste gradul de pericol, în haloul său acaparator, unde umbrele şi urmele au consistenţă în locul vietăţilor şi chiar edificiilor.

Erika Bloj nobodys blues(Erika Bloj – „nobody’s blues”, Ed. Grinta, 2019)
             Pare-se că s-ar fi găsit femeia care să dea lecţii de supravieţuire lui Dumnezeu,   îndreptându-i aşteptările necuprinderii iar apoi oblojindu-i zădărniciile. ’Dumnezeu mai are de învăţat de la mine’ ar fi şi n-ar fi o impietate, dar iată cum „sunt calea de mijloc/ pe unde dumnezeu îşi caută/ fuga”, „sunt carnea din pofta lui dumnezeu”, „când întind mâna e un dumnezeu în întuneric/ sau tu?” – aici e desfăşurare organică explicită, însufleţitoare şi tămăduitoare. Au loc aceste recuperări de Dumnezeu care întăresc dacă trebuie modificând structural nevoia de a privi sus foarte sus dar atât de aproape fiind înlăuntrul sinelui devenit conceptual larg univers.
             Pe lângă asumarea şi chiar confiscarea de Dumnezeu, toate celelalte par să fie simple jocuri aiuristice, în organigrama minţii aceea cu eu, tu şi restul lumii. Se face însă ghem şi se desface evantai în grade necuminţi de pericol, o strălucire a neperfectului care nu s-ar dori perfect. Nevieţii îşi stă bine comparativ cu viaţa, nefiindului privit vis-á-vis de fiind.