„Învăţăturile lui Neagoe Basarab [...]”, a fost scrisă între 1519 şi 1521. După alte surse ar fi fost scrisă între 1513 şi 1521. Toată lucrarea este construită în jurul credinţei în Dumnezeu. Neagoe Basarab a trăit în tinereţe în preajma patriarhului Nifon, iar în afară de aceasta, Basarab a fost copist din limba slavonă, deci a avut suficiente surse pentru opera sa.

Poate e puţin greşit să-l considerăm pe Neagoe Basarab unicul autor al „Învăţăturilor”. Constantin Noica spunea despre originalitatea operei: „Se ştie bine că autorii râvneau pe vremea aceea mai puţin la originalitate, cât la adevăr impersonal; iar cu atât mai puţin un domnitor se va strădui să dea totul numai de la el.”

În condiţii poligrafice de excepţie  - hârtie kunstdruck mată, marmorată, 88 de pagini full color, coperte cartonate şi celofanate - a văzut lumina tiparului antologia, în două volume, cu titluri surâzătoare: Printre boabe de cafea (vol. I), respectiv,  Printre aburi de cafea (vol. II), ce reuneşte 39 de autori şi totalizează 408 pagini.
Frumoasă şi ispititoare ca o cutie cu praline de ciocolată sau ca o zână ce tocmai ridică de pe flacără ibricul cu cafea aburindă şi miresme de femeie la 33-44 de ani -, această antologie este realizată de Daniela Tiger şi gerată de o editură cu nume de vitamine (de tip Kavit): Vital Prevent Edit (Drăgoteşti, Dolj, România, 2016). ISBN 978-606-92697-3-2.

Mărturisesc, de la început, că spre uriaşul volum, de aproape opt sute de pagini, al lui Theodor Răpan – Fiind. 365+1 Iconosonete, Editura SemnE, Bucureşti, 2013 –, am fost determinată să mă îndrept, în primul rând, de un detaliu extrinsec literaturii, şi anume de faptul că autorul ar fi, cred, al doilea scriitor contemporan, după Iuliana Paloda Popescu, izvorând, ca şi mine, de pe meleagurile „pădurii nebune” de altădată, despre o parte din scrisul căruia aş avea, în consecinţă, oportunitatea să-mi spun părerea.

E aproape un truism să spui că se scrie mult prea mult astăzi, la noi, dar este vorba despre o realitate care are atât laturi bune, cât și nocive, însă, în rândurile ce urmează, mă voi referi la un poet care face excepție de la prima parte a afirmației mele. Legat însă de aceasta, vreau să adaug că majoritatea celor care intră pe tărâmul seducător al literaturii, de obicei, nu-și mai rezervă răgazul de a se întoarce la ce au publicat deja, să revadă, cu oarecare detașare, în fine, să reevalueze, astfel, propria creație, iar consecința este dăunătoare scrisului contemporan.

După un incipit kafkian (în care o tânără mireasă trăiește o metamorfoză, conștientizată însă, mai întâi, doar de soțul ei, în chiar noaptea nunții, într-un interval de câteva secunde, cât durează drumul de la baza scărilor și până în camera lor, timp în care femeia devine foarte bătrână), dar și eliadesc, prin sugestia „camuflării sacrului în profan”,  romanul Guantanamo – Editura Rao, București, 2014 – al lui Ștefan Mitroi se dezvoltă în maniera realismului magic, urmărind imaginea alegorică a unui oraș oarecare cuprins treptat de o maladie care-i aruncă pe locuitorii lui în plin fantastic, pentru că, dacă, la început, cazul miresei îmbătrânite brusc pare a fi o întâmplare ieșită din comun, dar care-i preocupă pe ceilalți doar ca un fapt ale cărui urmări  nu-i privesc, treptat „boala” se vădește a fi un fenomen inexplicabil, care nu doar că ajunge să lovească din plin cea mai mare parte a populației așezării, dar tinde să devină o pandemie, cu extindere planetară chiar.