COPERTA in lucru CRAMPEIE DE LUMINA de Eugenia MihuDacă Nichita Stănescu ne dezvăluia, în trecut, din perenitatea gândurilor sale, afirmând: “Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie” şi insistând asupra faptului că „Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet”, dar „poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi”, un alt mare colos al literaturii române, Lucian Blaga, susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, că poetul este un „donator de sânge la spitalul cuvintelor”.
Eugenia Mihu, o poetă despre care cu siguranţă se va mai auzi, nu contrazice cu nimic aceste afirmaţii. Ea se autodepăşeşte în permanenţă, făcând cititorului „transfuzii” cu poezie de calitate, cu simţăminte ardente şi mai ales cu sinceritate, pentru a-i „trata” acea parte ascunsă ochiului, dar fără de care existenţa ar fi imposibilă – sufletul.
Anul trecut, când mă bucuram pentru prima oară de scrierile sale, aşternând câteva note de lectură pe marginea unuia dintre volume (Curcubeu de suflet, Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2017), nu bănuiam că elanul creator al Eugeniei va erupe din nou, ca un vulcan. Poezia pare o permanentă joacă în ţesăturile măiestre ale acestei romantice incurabile, creionând uneori un vals elegant, învăluitor, alteori un tango vertiginos, dar temele abordate sunt cât se poate de serioase, chiar dramatice, făcând parte din viaţă sau putând constitui un fragment veridic din „călătoria” oricărui muritor.

COPERTA colopotul din dojojiIon Roşioru (n. 1944) este un nume de prestigiu în literatura română contemporană. Membru al Uniunii Scriitorilor (Filiala Dobrogea) din anul 1995 şi al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec (Canada) din 2010, a îmbogăţit cu lucrări de valoare patrimoniul nostru cultural în calitate de poet, prozator, critic literar şi traducător, fiind semnatarul a peste 25 de volume personale şi a numeroase traduceri din poeţii francezi (şi nu numai) de renume (Victor Hugo, Alfred de Musset, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Charles Cros, Emile Verhaeren etc.), care au fost publicate ulterior în diverse antologii de uz şcolar.
Posesor al unor premii importante la diverse concursuri organizate în ţară şi în străinătate (Franţa, Liban), el continuă să ne încânte cu creaţii originale, experienţa acumulată de-a lungul anilor lăsându-şi amprenta cu generozitate asupra lor. Pasionat de limbi străine, pe lângă franceză şi latină, pe care le-a predat la Liceul „Ioan Cotovu” din Hârşova, vorbeşte mai multe limbi, printre care spaniola şi rusa. Fiind un profesionist în tot ceea ce face, nu este de mirare că a reuşit să îmbine armonios rezultatele excepţionale obţinute de elevii pe care i-a pregătit cu dăruire, cu propriile performanţe scriitoriceşti, rezultând un drum luminos, al cărui nume nu putea să înceapă decât cu litera “S” (de la succes).

Alina„Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie!”, spunea Emil Cioran, iar Alina Narcisa Cristian și-a făcut sieși, dar și cititorilor săi o „umbrelă”, un nou volum de versuri „Pâlpâit de lacrimă”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Și cum ochii sunt ferestrele sufletului, iar din ei cad lacrimile, autoarea ne dezvăluie cu o sensibilitate debordantă sufletul său de artist, lăsând cititorul să pătrundă subtil în cămările neștiute ale trăirilor sale.  Albert Camus scria: „Trebuie să trăim și să creăm. Să trăim până la lacrimi.” Așa face și Alina Cristian, creează, trăiește până la „lacrimi”, acele lacrimi de bucurie sau tristețe care se îngemănează, pornite din același izvor al talentului și al imaginației. Sunt lacrimi de viață și din viață, fac parte din noi, cei care știm să dăm clipei ce-i al clipei. Macedonski spunea că „viața e o ciudată comedie care amestecă împreună și dureri și bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.”  Titlul volumului îl dă o frumoasă imagine, un „pâlpâit de lacrimă”, care e și titlul unei poem concentrat și extrem de fin: „Pâlpâitul de lacrimă / În strigăt de mir, / Smuls de pe frunți asudate de griji,/ Veghează lumina pământului dezgolit / De vise și rugăciuni.” Precum flacăra unei lumânări, lacrima „pâlpâie”, deci împrăștie lumină și căldură.

Daniel Marian Sampanie cu Veverite Coperta def Var buna 1            Nu sunt la prima întâlnire cu poezia lui Daniel Marian şi de aceea m-am decis ca de data aceasta să mă aplec mai atent asupra ei, să încerc a o percepe mai bine şi să scot, pe cât îmi va fi posibil la suprafaţă, „grăuntele de aur” ascuns în profunzimea versului său.
            În acest volum de poezii, Daniel Marian abordează un univers fragmentat, dând viaţă obiectelor şi înzestrând fiinţele cu caracteristici ale obiectelor. Poezia lui e o reflectare a realităţii şi chiar a suprarealului, fiind mai mult de notaţie decât o meditaţie. „Una dintre cămările inimii/ E aleasă cu rândul/ Pentru sufletul/ Care nu doare/ Aici se coc cozonaci/ Aici se bea vinul/ Aici se iubeşte continuu/ Vâsleşte sângele/ Astfel încât să nu doară –/  Decât în una dintre/ Cămările inimii/ Se trăieşte; în celelalte/ Se repetă scenariile/  Pentru moarte/ Ceea ce nu are nicio/ Importanţă.” Se întâlnesc aici şi câteva confesiuni de credinţă şi despre rolul poeziei în viaţa cotidiană. „Atunci când îi cauţi poetului loc/ În lumină şi în umbră tot la fel/ Caută-i iubirile toate deodată/ Vei îngheţa sau vei pierde împreună / Aflând da aflând unde-i el.”  Sau Versurile: „Eu nu/ Am/ Închis/ Niciodată/ Ferestre/ Le-am lăsat/  Să pătrundă/ Prin dânsele/ Înţelesul/ Iubindu-se cu/ Neînţelesul/ Înăuntru eram eu.”

Gheorghe Vidican Fisura(Gheorghe Vidican – „Fisura privirii”, Ed. Şcoala Ardeleană, 2017)

            Văd cum poemul în proză capătă tot mai multă forţă, de fapt a avut întotdeauna şi nu şi-a pierdut-o vreodată. Poate fi şi o revenire cu aplomb a optzecismului, în neo-formă, după ce neo/post-modernismul s-a dovedit o figură de stil mai apropiată de descrierea unor nisipuri mişcătoare.
             Meseriaş/maestru de ceremonii în această privinţă îl ştiu pe Nicolae Silade, iar acum îl descopăr pe Gheorghe Vidican. El vine cu aerul acela condescendent faţă de cataclismele fiinţei şi ale lumii, din care nimeni şi nimic nu scapă teafăr. Este o poezie a realului precum şi a iluziei, care mângâie dar şi doare, o preumblare entropică între fantasme ce uneori se materializează brusc şi irevocabil.
             „Fisura privirii” este un volum întreg şi chiar rotund. Mai cu teamă, mai fără teamă, poetul se încumetă în depărtarea minţilor şi a epocilor, începe cu „Intrarea în peşteră” şi încheie cu „Ieşirea din peşteră”. O elevată „Sete bipedă” îl paşte în acest parcurs. Sunt titluri cu cârlig între ele unele, ceea ce presupune consecvenţă dând şansă ansamblului. Avem aşadar precum „Arcul electric”, „Urma arcului electric”; „Osteneala sărutului”, „Sforăitul sărutului”, „Varianta rustică a saărutului”, iar cu „Fluviul Yangzte” şi „Fiecare fluviu” reuşeşte o figură frumoasă, aparte.