În volumul de versuri „Litanii pentru inima surdă” poetul, Ioan Romeo Roșiianu, face o excepțională demontrație lirică referitoare la o eternă problemă existențială, și anume, relația creatorului de artă cu moartea. Înzestrat cu nemăsurat talent, acesta resimte chemarea neființei ca pe o grea povară și invocă forța cuvintelor, convins fiind, că numai izvorul creației îl mai poate elibera de păcate, ghidându-i lacrimile, atent și cu migală, spre „marea cea mare” a poeziei universale. Desigur, atașamentul - pe care îl dezvoltă în fața constatării că în definitiv, nu e niciodată „pregătit pentru murire” - nu se poate naște decât într-un univers existențial dominat de solitudine și alienare. Însingurarea, provocată de fenomenul trecerii anilor, este resimțită de poet ca un fel de pedeapsă, dată de soartă, fiindcă a iubit prea mult și prea intens, fiindcă a gândit prea tainic și profund.
Adânc șlefuite de tainele vieții, poeziile, din carte, dezvăluie un soi de indignare liric asumată, revolta poetului luând forma unor versuri puse merituos în matca stilului clasic al creației literare. Atunci când se exprimă în rime încrucișate și atunci când frământările poetului se deșartă în vers, revolta lui devine mai domoală, ceața obsesiilor se pierde într-o palidă lumină iar inima își potolește, ca prin magie, furiosul glas.
- Detalii
- Scris de Liliana Moldovan
Ioan Romeo Roșiianu ne propune un volum de poezii de excepție, ,,Litanii pentru inimă surdă”, apărut la editura Ecreator din Baia Mare. Cartea face parte din colecția Poesis și apare în anul 2024.
Volumul debutează cu o poezie ce se intitulează ,,Cântec pentru Mama”, ce e asemenea unei chemări către ființa dătătoare de viață, mama. Eul liric este îmbrățișat de un dor amar și puternic de mamă, alături de care și-ar mai dori să petreacă câteva clipe: ,,mama, îmi este dor de zisul tău/ de surâsul tău cu veșnicie/ mama mea și totul al meu/ mama mea și restul o să-nvie.” Este o poezie încărcată de sentimente dintre cele mai profunde, pe care odată ce o lecturezi, cu greu te abții să nu verși o lacrimă dacă mama nu mai este lângă tine în acest moment …
După poezia ce deschide volumul, apare o nouă scriere lirică închinată tot mamei ,,Să mă ierți, măicuță!”, ce pare încă din titlu ca o părere de rău a eului liric. Regretele îl macină pe eul poetic, care simte nevoie să se descarce, să își descarce oful de pe suflet, de pe inimă: ,,Să mă ieri măicuță că greșesc/ să mă ierți că lacrima-i pustie/ eu încerc în slove să cioplesc/ haina potrivită ție.”
- Detalii
- Scris de Iulia-Maria Ciherean
Slăbit de dor de viață
și de ardoarea iubirii, grav rănit,
poetul se ia la ceartă cu moartea
și o invocă scriind.
Iar când vorbește despre moarte,
în solitudinea inimii retras,
cel care scrie se desparte de chipul mamei,
de visul tinereții și dă alegerilor glas.
Apoi, cu gând născut în ceața vieții,
alege un „cântec de dragoste rănit”
să îi alunge flamura tristeții
și somnul de pe chipul ostoit.
- Detalii
- Scris de Liliana Moldovan
Citește mai departe: O altfel de recenzie la „Litanii pentru inima surdă”
Florin Dochia este poet, prozator, traducător și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Domnia sa a lucrat în presă și a fost până la pensionare, director al Casei de Cultură ”Geo Bogza” din Câmpina.
Pentru prozatorul Florin Dochia, Franz Kafka este scriitorul care i-a trezit trăiri interioare unice, determinându-l să-și pună nenumărate semne de întrebare cu privire la rostul său pe acest pământ, la relațiile interumane și tot ce ține de viață și moarte. În scrierile și interviurile sale, autorul declară că ”Metamorfoza” a fost prima carte care i-a răvășit sufletul producându-i revelații și frământări care au depășit cadrul realității, marcându-i existența (la vârsta de optsprezece ani), și odată cu terminarea lecturii, Kafka va ocupa un loc special în inima sa, loc care îi va ghida întreaga viață.
Florin Dochia recitește anual ”Metamorfoza”, încercând să deslușească ce se află dincolo de cuvinte, în scrierea lui Kafka și de fiecare dată, descoperă un alt înțeles al cuvintelor și frazelor. El nu s-a oprit doar la studierea acestei nuvele, ci a rămas fidel tuturor operelor lui Franz Kafka, încercând să elucideze esența și misterul acestor scriituri din perspectiva dumnealui și a propriei gândiri filozofice cultivată de-a lungul anilor, din dorința de a fi cât mai aproape de imaginația acestui important scriitor existențialist care a strălucit cu adevărat în culori magice, doar după decesul său.
- Detalii
- Scris de Gabriela Dimitriu
Citește mai departe: Franz Kafka în viziunea lui Florin Dochia
Puse, încă din titlu, sub semnul unei tristeți incurabile, poeziile lui Ioan Romeo Roșiianu, din volumul „Litanii pentru inima surdă” – Editura ECreator, Baia Mare – amintesc, întâi de toate, de creația cea mai reprezentativă pentru folclorul românesc, dar și pentru specificul nostru național, în ansamblu, balada „Miorița”, fiindcă vocea textuală dă expresie artistică, aproape în permanență, unor stări ce coexistă, având însă manifestări deseori contrarii: durerea și resemnarea, venind din contactul cu o realitate care niciodată nu este pe de-a-ntregul în măsură să-i dea omului echilibrul sufletesc la care visează.
Scrise în vers clasic, poeziile din volum revelează, așa cum se întâmplă, de obicei, în creațiile lui I.R. Roșiianu, un autor profund, animat de o viziune fundamental dramatică asupra lumii, în interiorul căreia se situează universul lăuntric al omului care alege să-și dezvăluie în scris meandrele sufletești, generate deseori de tristeți sfâșietoare, pe care, totuși, reușește destul de repede să le tempereze, iar antidotul – exprimat ori doar sugerat – este aproape mereu mama, originea, astfel că, în textul cu care se deschide volumul și care este construit sub formă de monolog adresat, invocând-o pe cea care i-a dat viață, fiul îi mărturisește:
- Detalii
- Scris de Mioara Bahna
Citește mai departe: Din inimă apăsată de dor – Ioan Romeo Roșiianu: „Litanii pentru inima surdă”