De câțiva ani buni, în vocabularul românesc se află în vogă doi termeni – europenizare și globalizare -, definind noțiuni mai mult sau puțin înțelese, dar care, pentru unii dintre noi, provoacă angoase și devin întrebări la care nu putem răspunde. Cu nonșalanța cu care ne-a obișnuit și constatând cu amărăciune că, în acest context, noi, românii, „suntem acceptați undeva la marginea Uniunii Europene” și că suntem „moangele și mongioșii de la periferia” acesteia, Constantin T. Ciubotaru „a fumat” de multă vreme cei doi termeni și noțiunile pe care le denumesc și a trecut într-un stadiu superior – universalizarea -, din moment ce, în imaginația sa, un Comitet Mondial a hotărât ca pământenii să fie transferați în constelații din alt sistem solar unde se poate trăi mai mult și mai bine.

Ernesto Sábato nu foloseşte mai deloc în acest roman figuri de stil. Nu găsim „floricele” lingvistice, exprimări poetice, dar naraţiunea e bine dezvoltată, cu un crescendo al dramatismului pe măsură ce finalul – cunoscut deja de la prima frază a romanului – se apropie. O crimă mărturisită de cel care a făcut-o, adică personajul principal, este ideea de bază a cărţii.
Juan Pablo Castel, un pictor cunoscut, o ucide din gelozie pe Maria Iribarne. Aflat în detenţie, pictorul povesteşte cele întâmplate, poate cu dorinţa de a-şi descoperi partea întunecată a firii sale, care l-a condus să comită crima.

Imnul Sighetului
„Oraşul meu din nord – un vis – o catedrală – / Floare de colţ, un plai, o insulă-ntre ape,
Peste Gutin şi Iza – spre Mara şi Vişeu, / Să-ncingi iar hore noi în ceas de sărbătoare,
Tumultul vieţii să-nflorească în ceasul greu, / Oraşul meu de vis să crească, ca o floare.

Se spune că cel mai greu este să scrii cu umor. El nu este la îndemâna oricărui autor și de aceea marile spirite au atacat acest domeniu tocmai pentru a-și arăta măiestria. Lucia Pătrașcu nu are astfel de pretenții. Dumneaei ne spune că fără nicio intenție discriminatorie de natură socială, etnică sau religioasă (doar, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu!), așez aceste gânduri împăciuitoare în câteva rime (zburdalnice, uneori!), pe care vă rog să le îngăduiți!  Ne mai atenționează că dorind să aduc un zâmbet în șotronul celor scrise ...se oprește la râs ca fiind ca soarele după expresia lui Victor Hugo.

Vasile Mandric este un poet care poate fi asemuit cu vinul - cu cât trece mai mult timp cu atât devine mai bun. Volumul său Aventura secundei este de fapt o carte colaj. Avem o primă parte Aventura secundei care conține sonete scrise în 2016 și un rest alcătuit din grupajele intitulate Timp, Anotimp și Clipe care conțin poezii scrise între anii 1955- 2016. Ei bine acest lucru este vizibil nu numai din datarea făcută de autor, este drept cu inconstanța specifică unui poet, dar, și din simpla citire. Sonetele din 2016 sunt parcă construite de un maestru care se joacă cu timpul, cu secundele și care brodează în jurul acestor noțiuni într-o formă rafinată povești care mișcă sentimentele cititorului. Nu același lucru se poate spune despre celelalte poezii. Această inegalitate a calității ne arată de fapt ceea ce am spus la început – Vasile Mandric devine mai bun în exprimarea sa poetică odată cu trecerea vremii.