Spre Tine mă-ndrept, Doamne!
Spre Tine astăzi vin!
Cu şaptezeci de toamne,
Viaţa mea-Ţi închin!
O adevărată carte a lumilor interioare ne propune acum scriitoarea Ana Vecerdea Ardelean, o oglindă - când concavă, când convexă – în care își reflectă sinele propriu și din care, cu mărinimie hristică, lasă vederii noastre imagini, trăiri și emoții ridicate la dimensiuni planetare.
O carte a căutării și a revelațiiei în același timp, o poveste existențială menită să sublinieze un destin marcat de cuvânt și Cuvânt, o viață dusă-ntre catedră, tinda bisericii și familia sacrală.
- Detalii
- Scris de Ioan Romeo Roșiianu
Valentin Lupea este un nume remarcabil în lumea literară contemporană românească, fiind apreciat pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul criticii literare, poeziei și eseisticii, dedicându-și o mare parte din viață studiului și înțelegerii literaturii, aprofundând toate nuanțele și complexitatea acestei forme de artă.
După absolvirea Facultății de Filologie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Domnul Valentin Lupea s-a dedicat învățământului, lucrând ca Profesor de limba și literatura română, Evidențiat, cu brevet și diplomă.
Cariera domniei sale a fost marcată de implicare serioasă în formarea viitoarelor generații, dar și de pasiunea vie pentru literatură.
Domnul Profesor Valentin Lupea este cu adevărat un om de cultură, care contribuie în mod constant și valoros la literatură română, în special prin critică și istorie literară, dar și prin poezia și eseistica domniei sale.
- Detalii
- Scris de Adriana Crăciun
"Cuvântul este Logosul suprem, Inteligența infinită, este El, Creatorul Cerului şi al pămăntului, iar noi nu-l putem accesa decât dacă avem permisiunea! De aceea îmi strig rugămintea: Dă-mi Doamne, cuvânt!" (DĂ-MI DOAMNE, CUVÂNT!).
Da! La început a fost Cuvântul, aşa cum spune şi mottoul prozei scurte sub titlul amintit mai sus, motiv pentru care doamna Ana Vecerdea Ardelean aleargă continuu, cu zmerenia cuvenită, spre Dădătorul de viață şi Lumină, cerând mereu câte ceva.
"De multe ori îi cer Cuvânt! Da cer Cuvântului, cuvânt!", pentru că numai prin cuvinte pot fi transmise mai departe nebănuitele frumuseți ce ne înconjoară şi care"... de cele mai multe ori ne lasă fără cuvinte".
Vrerea cea mare a autoarei este aceea de a lăsa urmaşilor "un semn cules din lumea asta", pentru că, aşa cum este şi firesc, "orice om vrea să-şi poarte prin mărginitul timp, nebănuit, mărginirea sa", vrere care nu poate fi îndeplinită, decât cu ajutorul lui Dumnezeu, "singurul care-mi va putea da cuvintele potrivite".
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: TRĂIRILE ŞI VRERILE DOAMNEI ANA VECERDEA ARDELEAN ÎN „ADIERI DE TOAMNĂ”
despre TOBELE MUTE de Emilian Marcu
Romanul „TOBELE MUTE”, apărut la editura PIM din Iaṣi în 2014, ne dezvăluie o lume pe care n-am ṣtiut-o, dar care după lectură, admitem că era necesar s-o cunoaṣtem, fiindcă grozăviile vieţii într-o taiga necruţătoare trebuie să le luăm în calcul cȃnd gȃndim ṣi asumăm că asemenea lucruri n-ar trebui să se mai întȃmple vreodată.
„Tobele mute” (romanul) nu-i decȃt o metaforă a unui sunet care anunţa ceva catastrofal pe de o parte, ṣi pe de altă parte nu-i decât o stare stranie a unui loc în care nu se întȃmplă nimic special în afara destinaţiei pentru care a fost creat. Lagărul de muncă forţată nu este tulburat decȃt de bataia tobelor care anunţa ceva neobiṣnuit, evadare, moarte, accident, mobilizare în vederea unei inspecţii aṣa zis inopinate.
Regula vieţii simple, de aṣezare dupa tipicul tuturor localităţilor, este imediat adoptată d-un firesc al asumării traiului în comun.
- Detalii
- Scris de Ică Sălişteanu
Citește mai departe: Țipătul vieţii ṣi amuţirea tobelor în taiga
O poezie a căutării propune de data aceasta Loreta Toader, iar răstignirea-ntre spațiul arhaic românesc și depărtarea de acesta-n Germania îngăduie versuri de spectaculoasă prospețime, starea de dor fiind astfel resfrântă asupra naturii, lumii înterioare, chiar și a persoanei iubite, un prinos îndestulător de bine și frumos.
E un demers temerar să încerci a cuprinde necuprinsul, să faci văzut nevăzutul, să mergi ca un acrobat pe sârma realității și să faci din echilibru linia roșie a unei cărți în care ești mai mult decât egală cu tine însăți.
Loretei Toadei îi sunt toate acestea cu puțință pentru că îndelungul exercițiu al scrisului a transformat-o-ntr-un migălos bijutier, dintr-o astfel de aplecare și trudă apărând poeme menite să aducă-n prim plan conceptul de sine într-o semiotică a unei anume identități culturale.
Sunt pașii pe care-i face poeta în incercarea de definire a individului și individualității sale, o astfel de definire ea făcând-o la granița dintre dimensiunea sociologică și trăiri personale cărora le dă perspective planetare.
Poate face asta cu ușurință deoarece nu s-a (în)depărtat niciodată cu adevărat de limba nașterii ei, de artificiile stilistice și artistice cu care s-a format și definit.
- Detalii
- Scris de Ioan Romeo Roşiianu