Mioara BahnaSugestie a unui strigăt înăbuşit, titlul romanului lui Emilian Marcu, Tobele mute – Ed. Pim, Iași, 2014 –  propune o meditaţie pe tema tensiunii mereu actuale dintre libertate şi absenţa ei, dintre dreptate şi nedreptate, dintre real şi ideal, în ecuaţia dramatică a existenţei surprinse, de această dată, în primul rând, într-un sat-lagăr din îndepărtata taiga siberiană, unde o comunitate de marginali încercă să simuleze – undeva pe la începuturile comunismului rusesc – normalitatea unei vieţi, care le refuză atâtea drepturi, asigurându-li-l însă, fără pic de răgaz/abatere, pe cel la suferinţă, printr-un noian de privaţiuni pe care, totuși, personajele încearcă să le pună între paranteze, să facă abstracţie de ele, pur şi simplu ca să poată trăi.
Este un roman viguros, în descendenţa capodoperelor realismului românesc interbelic, dar şi al celui străin, rus, mai ales, în care naratorul auctorial îşi permite orice, prin atuul omniprezenţei şi, automat, al omniscienţei, adică să fie echidistant faţa de lumea creată, dar şi să-şi împletească, în stil indirect liber, deseori, cuvintele cu ale personajelor, alcătuind un continuum verbal, în care austeritatea vieţii celor care compun universul operei e susţinută prin sobrietatea expresiei, la care naratorul renunţă însă frecvent, oferind, în schimb, pasaje încărcate de lirism, subliniat prin expresivitatea limbajului, totul în deplină concordanţă cu tema pe care o dezvoltă, de-a lungul celor trei părţi ale cărţii, Mânzul de lapte, Umbra peştelui sub gheaţă şi Cămaşa de cenuşă a prizonierului, cu titluri, de asemenea, cu evidentă încărcătură simbolică.

bahnaO existență între două repere spațio-temporale distincte (punctate prin câmpuri semantice sugestive, exprimate metaforic și remarcabile încă din titlurile unora dintre poeme: Decembrie, Lumina de ieri, Muzica nouă, Dincolo etc.) este obiectul atenției lui Dan Dănilă în  cartea lui despre Orașe ascunse – Editura Armanis, Sibiu, 2016 –, a cărei alcătuire deosebită este relevantă prin combinarea prozei cu poezia, păstrând însă, mereu, preponderența tonalității lirice, nuanțată, uneori, prin pasaje cu aspect narativ.
    Într-o curgere calmă, echilibrată, fără patetism, fără efuziuni, poemele trădează, totuși, de la început și pe tot parcursul volumului, o sensibilitate deosebită a celui ce scrie, ceea ce, paradoxal sau nu, îl așază în propriul turn de fildeș, de unde evaluează și reevaluează, piesă cu piesă, trecutul și prezentul, precum și două tărâmuri, în dimensiunea lor concretă, tangibilă, dar, mai ales, în cea spirituală, în fireasca tentativă de a le înțelege justețea sau injustețea resorturilor.

ion mariaFrica, în volumul de versuri Frică și cutremurare de Ion Maria (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018), este un adevărat personaj. Și nu unul oarecare, ci principal .
    Lumea este un teatru, totuși viața trebuie trăită [„pentru a rămâne întreg / va trebui să iei viața / așa cum este ea (voi dormi în altă zi / în alte universuri acolo voi găsi / și ochii tăi care m-au pierdut)”], chiar dacă propriul rol este unul secundar [„în piesa asta de teatru (tristă și fără / muzică) am un rol secundar / (...) / cineva trebuie să ducă tava / cineva trebuie să spună / cuvântul de final” – pentru a rămâne întreg], altfel piesa de teatru și-ar pierde sensul.
    Frica are o fiziologie proprie, asemănătoare cu a omului („fricile mele nu sunt abstracte / venind cumva din lumi străine / fricile mele au aproape chip de om” – scrib de cartier) și îl însoțește peste tot, ca o umbră, încă de la naștere, neputând fi transmisă, însă, altuia („frica este netransmisibilă / fiecare om se naște cu frica lui / individuală asemeni unei amprente” – semnul).

dinaMeditație și contemplare, sentiment și trăire, bucurie și tristețe, pasiune și dezamăgire, iată temele și motivele poetice  care fac din NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU un poet original, extrem de fecund prin numeroasele volume cu sute de poeme unde încearcă să dezlege tainele vieții și pe ale universului dăruindu-le, cu altruism, iubire de oameni și de cuvinte, tuturor celor pasionați de metaforă.
 De această dată, ne încântă cu un nou volum, „Frunze pe ramuri de os” (Editura Armonii Culturale, 2019), cultivând aceeași bogată tematică, autorul rămânând poetul dintotdeauna, conștient de rolul său, de menirea poeziei în existența umană, o poezie înscrisă într-un neomodernism contemporan cu tot ceea ce presupune el: imagini poetice inedite, metafore scânteietoare, versul liber și, bineînțeles, prozodia cu ingambamentul aducând un suflu nou armoniei versurilor.
Ca în toate celelalte volume, femeia este ființa căreia îi dedică o mare parte dintre poeme, autorul acordând o atenție deosebită sentimentului de dragoste care se naște când te aștepți mai puțin și care poate dăinui până în ultima clipă a vieții, o încercare de definire a iubirii ca origine a vieții aflându-se în poemul care dă titlul cărții, ea fiind „o descătușare din conveniențe” și „o stocare sublimă” a apropierii și a atingerii în inima tremurândă de emoție, de simțire și de trăire, mai ales atunci „când carnea îmi tremură în frunze pe ramuri de os”.

Daniel Marian raia dinspre iada Coperta 1O ieșire din cetate, o apropiere de natură, o dezlănțuire a sentimentelor, a simțurilor este ceea ce propune Daniel Marian în recenta sa antologie raia dinspre iadă (2020, cu ISBN de autor).
    Bucuria vieții e trăită cu fiecare fibră, fiind căutată în apropiere, în ceea ce este simplu („contează pentru mine iarba / pentru că iedul e viu / de aceea că mănâncă / iarba care și ea e vie” – într-o ordine înțeleaptă), între vis și realitate („de câte ori îmi duc visele la service / nimeni nu le repară dar măcar atât se întâmplă / primesc gratis o ceașcă de zahăr / în care stă-mplântată o linguriță de fericire”), întrucât doar acea viață care e trăită pe deplin este viață și, în plus, este veșnică („viața trăită nu poate fi murită, ea rămâne trăită. / atunci când mori îți mori viața netrăită” -  desigur, e o prostie să măsori viața în ani).
    Raia poate fi și omul, o adevărată cetate, tumultul său interior nefiind lăsat decât cu mare greutate să răzbată în afară, de unde și consumul inerent, ce îl duce aproape de nebunie („mă opresc aici nu risc / să fiu declarat suspect de mort / și amendat ca indecent de viu / de către spitalul de nebuni” – salvarea e pe drum).