umbreNu știu cine este Francisc Edmund Balogh, înțeleg doar că este debutant în ale literaturii, dar ceea ce remarc de la primele pagini este prezența, pe lângă destul de puținele, totuși, inerente stângăcii ale începuturilor, a unor fragmente, numeroase, de maturitate, promițătoare pentru posibila lui viitoare carieră în lumea scrisului, ca, spre exemplu, în aceste versuri cu ecouri cioraniene: „Tăcerea de după versuri / era totdeauna / cea mai răscolitoare poezie”.
Ceea ce scrie este o poezie sinceră, a experienței, după cum se poate remarca, o creație, prin urmare, cu așteptat efect curativ, în ale cărei versuri autorul expune și analizează momente existențiale marcante, cu evidente reminiscențe tulburătoare pentru eroul lor, care, preocupat, ca orice om, de condiția-i efemeră, caută să înțeleagă, de pildă, mecanismul de funcționare a unui potențial „tărâm al făgăduinței”, chiar dacă ar fi măsurabil cu distanța dintre „genunea dintre avânt și cădere”, imagine metaforică având statut de reper în universul liric din carte.

aDinu  Pillat a fost strănepotul unui burghez derenume,  Ion  C. Brătianu (mama sa fiind a doua fiică a celebrului politician) și fiul unui moșier (poet!) Ion  Pillat, arhisuficient pentru regimul absurd de după „eliberare” să fie pedepsit pentru vina imaginară a descendenței sale… inacceptabile. Destinul ramurii terminale a neamului Pillat, de după 1944, pare a fi fost anticipat de titlul unui volum de versuri al lui  Ion  Pillat: „Grădina dintre ziduri”.  După ce tatăl tău deținuse trei moșii  și făcuse imense servicii literaturii (din vocație, nu din obligație), iar casa lor fusese salonul literar interbelic al marilor nume din literatura română și franceză, să ți se confiște totul, refugiindu–te într-un apartament comun din Drumul  Taberei , sau în extremis într-ocelulă de închisoare (Dinu) sau în exilul impus de 5 ani la Miercurea Ciuc (Maria Pillat Brateș, mama lui Dinu, pictoriță cunoscută), iată o nenorocire abătută din seninul unor vieți tihnite construite în timp. Dinu a făcut strălucite studii filologice, având un filon de critic veritabil (specializat pe  Dostoievski și pe…tatăl său), și fiind reținut asistent la catedra divinului critic G. Călinescu (cu care–și pregătise și doctoratul).  

 dina   Pentru prolificul critic literar ȘTEFAN VIDA MARINESCU anul 2020 a fost unul fast din moment ce „din solidaritate (de breaslă)”, dar, mai ales, din dorința „de a promova și spiritul sudist”, conform propriei mărturisiri, a publicat trei cărți dedicate unor scriitori teleormăneni trecuți în lumea celor drepți („Post-Scripta-itinerar critic”), unor poeți aflați încă în deplinătatea puterii lor creatoare („anti-scleroza Metaforei, o antologie critică de poezie”) și, nu în ultimul rând, unor filologi, critici sau istorici literari („Cvintetul empatic-antologie critică”), toate la Editura „SemnE”, cel din urmă fiind un „corolar și reverență, într-un cvintet exegetic, ca reuniune creatoare de filologi”, având în vedere preocuparea lor pentru „certe valori românești și universale” (afirmație din care am împrumutat și titlul cronicii mele).
    Structura ultimului volum este cea cu care ne-a obișnuit deja în cele anterioare, cuprinzând o notă biobibliografică, texte alese (propuse de autorii respectivi) și interpretarea critică a cărții/cărților din care au fost extrase, sintetică, așa cum menționează într-o postfață intitulată „Empatia creatoare”: „Grila interpretării critice se dorește fecundă, în (și de) actualitate, ecoul…controlat al textelor generând o sinteză subiectivă, dar argumentată, excluzând orice ingerințe critice «perturbatoare»”.

CorneliaExistă în cercurile literare un rând de poeți care, deși au dat semne de talent poetic încă din copilărie, s-au  concentrat pe cele practice ale vieții și s-au îndepărtat de  ea, abandonând-o într-o zonă a sensibilității neexprimate liric, de unde o recuperează lent, se dedică ei și capătă curaj pentru un debut târziu. Este și povestea Corneliei Vaida, pentru care poezia a fost una dintre iubirile adolescenței, perioadă în care frecventa cenaclul literar al Astrei Lăpușene.
    N-aș putea spune din ce perioadă datează poeziile cuprinse în acest volum, dar intuiesc că ele sunt creații de ultimă oră, cauzate sau datorate, în funcție de motivație, pandemiei care a împins oamenii spre spiritualizare, acest efect benefic al unei situații globale extrem de neplăcute.
    Poemele din „Liturghia primăverii” (superb titlu ) propun o viziune interesantă asupra lumii acesteia, o viziune combinată din straturi ale evoluției spirituale suferite de Cornelia de-a lungul vieții.

umbre(Francisc Edmund Balogh – “Recurs la umbre”, Ed. eCreator, 2021)

              Alegerea timpului se poate face în diverse variante inedite şi în virtutea achiesării la  privilegiile condiţionalului-optativ; nefiind vorba neapărat de un timp personal, ci mai degrabă de o integrală temporală care să facă faţă nevoii de doi.  
              De regulă se ajunge la o formă de trecut, mai mult sau mai puţin permisibil unui (im)previzibil prezent şi eventual viitor. Şi atunci, poetul scrie aşa: „În urma ta,/ ai trântit ușa/ de la capătul lumii,/ până în măduva/ tăcerii./ Amintirile/ pâlpâiau muribund/ ca o lumânare,/ inima timpului gâfâia,/ bătea la fereastra noastră,/ înserarea s-a împiedicat/ de pragul iubirii,/ s-a revărsat/ precum cerneala întunecată/ cu care aici la capăt de lume/ se scriu paginile speranței.” (La capăt de lume).