cop 1 Hutanu „Viața e piatra de încercare a cuvintelor”, (Alessandro Francesco Tomasso Manzoni), iar Mihaela Huțanu dorește să ne convingă de acest lucru în volumul său de debut poetic, „Viața cu un singur braț”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Titlul inedit al volumului este mai mult decât o metaforă, e o realitate crudă, unde viața e privită ca o ființă, pentru că viața e vie, trăiește prin noi, noi o trăim... Privim această viață, în concepția autoarei, ca pe o statuie ce impresionează, deoarece suntem, fără să vrem, sculptorii propriei vieți... unii mai pricepuți, alții cu mult har, alții neîndemânatici. Nu e simplu să sculptezi, trebuie să fii înzestrat darul acesta, să ai imaginație și îndemânare... să fii artist! Sculptorul în lemn sau piatră își dorește atât să își finalizeze opera, cât și să-i dea viață. Sculptând viața – un lemn, o rocă sau un munte, trebuie să o însuflețești, să îi dai sens. Sensul vieții e, fără îndoială, iubirea, iar autoarea acestui volum a găsit o metaforă superbă pentru aceasta prin sintagma „a avea două brațe”. Lipsa unui „braț” din viață este tocmai sufletul pereche, este acel cineva ce îți întregește sfera trăirilor. Pornind de la acest titlu, păstrunzi într-o lume pesimistă, tristă, creată de autoare în poemele sale în care descoperim un suflet mult prea solitar, încrâncenat, neîncrezător, luptând cu lumea rea și rece. Căldura sufletească emanată de poeme, te invită la un spectacol grandios în care sculptorul Mihaela Huțanu, așezat în fața unui lemn sau munte, dăltuiește cu condeiul imagini create din nevoia acută de bine și frumos.

dinaCitind volumul cu care a debutat ALINA NARCISA CRISTIAN („Te iubesc, dar nu rămân cu tine”, Editura „eCreator”, 2018), am constatat că poemele acestuia se caracterizează printr-un lirism special, dând la iveală propriile simțăminte, propriile trăiri afective, din moment ce vorbesc despre suflet, despre partea frumoasă a existenței, dar și despre suferință, despre tristețea covârșitoare produsă de trecerea ființei iubite într-o altă lume, în cea fără dureri și fără regrete, atunci când „pe tâmpla fiecărui răsărit îți vedeam suspinul țesut în dor/dor de noi…/respirând amândoi iubire din petale de timp în vieți/paralele răstignite în destin…”, mai ales atunci când „îmi ascundeam lacrima plânsă în sufletul tău/lăsată pe pridvorul iubirii din ani sculptați adânc în/sângele meu robit de tine…” („Vieți paralele răstignite-n destin”). Durerea pierderii ființei iubite se materializează într-o „ploaie de lacrimi” vărsate „lângă mormântul tău îmbrățișat cu flori de dorul ce curge/prin mine în sufletul tău plecat prea devreme din/anotimpurile noastre”, iar „la fiecare lacrimă ce arde sub călcâie răsare o floare pe/mormântul tău vegheat de îngeri” („Îmi arde azi pământul sub călcâie”) devenind un bocet perpetuu, pentru că „îngerul tău și-a frânt aripa într-o cruce/când inima ta a uitat să mai bată/la ușa timpului” („Îngerul tău”).
    Iată că, încă de atunci, în creația Alinei Cristian lacrima devine simbolul durerii, al tristeții, al nefericirii și, îmbogățit cu alte semnificații, se transmite și în cel de al doilea volum, prezent încă din titlu într-o metaforă plină de sensuri și, oarecum, paradoxală, din moment ce, în realitate, lacrima se ivește în colțul ochiului, se strecoară printre gene, curge, dar nu „pâlpâie”, precum flacăra sau lumânarea („Pâlpâit de lacrimă”, Editura „eCreator”, 2019).

COPERTA E.Bogatan IubirileElisabeta Bogăţan (n. 1949) este o (altă) incurabilă visătoare ce arde la flacăra poeziei. Membră a Uniunii Scriitorilor din anul 2009 (Filiala Alba-Hunedoara), a Societăţii Poeţilor Francezi (din 2018) şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (din 2006), se bucură de un palmares bogat, publicând până în prezent 12 volume personale de poezie şi 24 de volume traduse din sau în limba franceză. Este deţinătoare a numeroase premii, diplome sau titluri obţinute în România, Germania, Franţa, Rusia şi Liban, fiind totodată inclusă într-o multitudine de antologii din ţară şi străinătate.
Volumul Iubirile (Editura “Eurostampa”, Timişoara, 2018) se compune din două cicluri (I. Iubirile şi II. Calea), dezvăluindu-ne o poetă delicată, înclinată spre introspecţie şi reverie, care nu conteneşte să descopere în oameni sămânţa dragostei, pe care o credea spulberată pentru totdeauna de vântul nepăsării (“treceam/ printre oameni/ uimită/ de lumina/ răsărită/ din ochii lor/ din trupurile lor/ din cântecele lor”), iar în darurile lui Dumnezeu pentru aceştia, oaza de linişte mult râvnită: “treceam printre ierburi/ uimită/ de lumina lor verde/…// priveam în văzduh/ păsările/ ca nişte lumini/ trecând/ deasupra de suflet/ deasupra de gând// vedeam cum aleargă jivinele/ ca nişte lumini/ scăpărând”. Dar cea mai plăcută evadare din cotidianul adesea străbătut de nenumărate nuanţe de gri este, pentru un scriitor adevărat, “născut şi nu făcut”, în braţele cuvântului, iar când acesta este luminos, nimic nu poate fi mai frumos: “mă ţineam de cuvânt/…// pe când orbitoare/ lumini/ din el/ reverberau” (Lumina).

ecreatorValeriu Valegvi (n. 1952), membru al Uniunii Scriitorilor (Filiala Iaşi), este un nume pe care, spre regretul meu, l-am descoperit abia de curând. Semnatar a 18 cărţi, în cea mai mare parte a lor de poezie, poetul i-a avut maeştri pe Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu şi Simon Ajarescu, care şi-au lăsat amprenta, aşa cum era de aşteptat, asupra creaţiei sale. Deşi se mândreşte cu acest fapt, el nu s-a oprit aici, declarând: “Am avut tăria şi, în acelaşi timp, încrederea că îmi pot găsi propriul drum, propria voce, propriul ton. Poezia este viaţa mea…, este pentru mine un mod de a fi, o hrană, nu numai spirituală, este un mod de a mă exprima”.
Eva printre degete (Editura “Detectiv literar”, Bucureşti, 2018) reprezintă unul din volumele “marca Valegvi”, pe care întâmplarea fericită mi l-a adus în cale. Cu o prefaţă de Daniel Corbu, în care acesta îi percepe poemele ca fiind “o fină broderie a sufletului evadat din ghearele realului agresiv”, susţinând că volumul “e un fel de simfonie fiinţială, cuceritoare prin discursul direct, confesiv, al unui apostol al stilului epifanic”, şi o postfaţă de editorul şi scriitorul Firiţă Carp, cartea se compune din trei cicluri: Când credeam că am scăpat-o pe Eva, În transa uimirii şi Te păşeşte timpul.

DN„Râsul și veselia sunt sarea și piperul vieții.”
                                                                  (Calistrat Hogaș)
    Aparținând, prin excelență, omului spiritual, umorul, indiferent de forma în care se prezintă, are calitatea de a însenina fruntea oricărui om, chiar și a unuia necăjit, de a-i limpezi chipul, uneori încruntat, dar, mai ales, de a-i provoca spiritul, oferindu-i momente de voie bună, de desfătare sufletească, inducându-i starea aceea fericită de optimism.
    Știind cât de sănătos este râsul, dar și că acesta este un excelent educator, întrucât, sub formă de divertisment, are rolul de a reproba manifestările ieșite din ansamblul de norme și obiceiuri morale ale comportamentului uman, în general, din etosul național, în special, Gheorghe Delaclănița, un mare iubitor al spiritului și un intelectual rasat, gata oricând de o discuție strict științifică, dar și de o șuetă cu glume, snoave, perle care de care mai trăsnite și pe care, la îndemnul multor prieteni și cunoscuți de-ai săi, le adună sub titlul Castigat ridendo mores. Anecdote, glume, mica publicitate (Editura Tipoalex, 2019), un atractiv volum în care umorul se află la el acasă, aparținând unui om „hâtru” ori „mucalit”, așa fiind Domnia Sa de-a lungul întregii vieți.