Fiorii iubitei in albastru„Poezia e o cusătură fină”, spune Petronela Apopei în volumul „Fiorii iubitei în albastru”, editura eCreator, colecţia Poesis, Baia Mare, 2021, aserţiune corectă, dar care presupune talent, cultură şi dexteritate prozodică.
În poemul care precede această „ars poetică” intitulat „Lumină”, poeta începe abrupt şi grandilocvent „păşeau în dezmăţul luminii/cu praf de stele în privire” şi continuă cu nişte versuri a căror logică nu o înţeleg (dar ce caută logica în poezie): „striveai între dinţi strugurii copţi/plini de lapte/ce îmbată simţirea/învelindu-ne imediat/cu patimi fără saţ” (pag. 14).
O îmbinare fericită şi interesantă între bucătărie şi iubire: „mârâiai ustensilele din bucătărie/prinzându-mi sufletul în palme” şi, în acelaşi poem „Am fost cu tine” (pag. 17), „zâmbind complice îngenuncheri fireşti/a florii în faţa grădinarului”, poem care se încheie fericit „clipele toate au fost a tine, au gust cu tine”.
Poemul „De ziua ta...” are iz de romanţă: „De ziua ta-ţi voi răsădi un munte/şi-o insulă albastră dintr-un cer/şi-un dor nebun ţi-oi aşeza pe frunte/şi patima din mine îţi ofer...” (pag. 18) şi cuprinde versuri în care autoarea nu este deloc „modestă”: „Şi tot ce înseamnă a fi femeie/şi înger, muză, eu...răvăşitoare” şi în poemul următor „Alint de trandafiri” întâlnim versuri de aceeaşi factură „Tristeţii tale să îi schimb macazul/cu trupul meu, izvor de vis ce cântă” (pag. 19).

GrigorasOctavian Paler spunea: „Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și, în sfârșit, al patrulea, în care, eliberat de inhibiții și de obsesii, devii un fel de călător fără bagaje.”
Aflat la interferența tuturor acestor anotimpuri (oarecum), mai ales în cel al descoperirii de sine și al unui drum de a face versuri, Grigoraș Ciocan încearcă să împărtășească semenilor săi experiențe de viață, o viață de om, prin volumul de gânduri „Viață trecătoare – De la tinerețe până la bătrânețe”, apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare, în 2021.
Efemeritatea omului stă sub semnul dumnezeirii, iar volumul abundă de rugăciuni preluate și adaptate, ritmate, rugăciuni pe care orice creștin le cunoaște („Tatăl nostru cel ceresc, / Numele Tău îl sfințesc, / Fie împărăția Ta, / Facă-se voia Ta!” – Tatăl nostru ...), alături de pilde („Un om foarte credincios, / Seara și dimineața se ruga: / Bunul meu Iisus Cristos, / Vino, Doamne-n casa mea!” – Pilda credinciosului) și de diferite preluări de pe internet despre bunătate și iertare (versificate) care împreună arată sufletul unui om credincios, un om pentru care valorile creștinești sunt mai presus de orice, dar de aici și până la a crea poezie e un drum nespus de lung.

ism„Vedeam culorile și auzeam frumosul!”, susține Andreea Ismail în volumul de debut „Emoții și risipiri”, apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare și este foarte facil să observi bogăția de „emoții” și „risipiri” în frumos, de care dă dovadă autoarea.
Deși de mică întindere, volumul oferă o paletă artistică deosebită, și anume faptul că alături de versuri și gânduri, așază tablouri realizate monumental, transmițând emoții și sentimente în mod direct, sensibilizând cititorii care devin părtași unei lumi noi, devoalată cu finețe și discreție de autoare.
Dorința de înălțare prin lumină înspre Lumină transpare din prima poezie, unde puterea iubirii e covârșitoare, iar alter ego-ul creației, sufletul-pereche este etalonul care desăvârșește și este demn de o adevărată „Rugă”: „Orânduie-mi drumurile, / Nivelează-mi cărările, / Ridică-mi pânzele, / Doboară-mi frustrările. / Aleargă cu mine, / Du-mă departe, / Strânge-mă-n brațe, / Cântă-mi în noapte. // Recită-mi doar versuri, / Mimează-mi doar stele.”
Trăind într-o lume nefastă, meschină („purtați haine meschine”), în care creatorii de frumos sunt neînțeleși, nimicnicia lumii este o piedică în calea creației și a creatorilor, obturându-le universul sufletesc al operei de calitate („Mi-e tot mai greu să mă pliez după lumea asta mică. Mă bat în fiecare dimineață cu așa-zisul real. Încerc să fug de tabieturi și rutină. Să nu urmez „nimicul”. Mă complac. Încerc să mă echilibrez ... dar e prea simplu, prea infim, prea sublim, prea nimic. Nu are farmec și caut refugiu. Ne simțim protejați acolo pentru cât timp? La ce folos?” – Real), pierderea sinelui intervenind iremediabil („Aș vrea să mă regăsesc undeva într-un loc, într-o frază, în mine, în altul ... stagnez”).

Octavia„Suntem cu toții vaze sparte ce încercăm să ținem în viață florile din noi”, susținea Matt Baker, iar într-o viață în care încercările se succed cu viteza unui secundar e o mare realizare să păstrezi „florile din vază”. Dar nu e imposibil... Acest lucru încearcă să facă și Octavia Brad, printr-un volum de gânduri, „Și îți scriu”, apărut în 2021, la Editura „eCreator” din Baia Mare.
Pornind de la titlu, gândul te duce către stilul epistolar, la niște scrisori de dragoste (temă în jurul căreia se concentrează volumul) către marea iubire care i-a drenat sufletul, irevocabil. Deși nu respectă canoanele epistolei, toate trăirile și gândurile se îndreaptă în mod firesc înspre dragostea aceea unică din care, o dată ieșit, nu te mai poți întoarce.
Iubirea nu e percepută în lumina ei binefăcătoare, ci în întunericul umbrei pe care a săpat-o în inima autoarei aflată „în cădere liberă” („Sunt în cădere liberă și mă sfărâm... / ... / Rădăcinile înfipte în iluzia gândurilor își găsesc / hrana de viață printre amăgirile ce-mi cară trupul într-o groapă / Povestea cu tine e însăși sicriul suflului meu / condamnat să rămână prizonierul uitării”) în chiar „Moartea iubirii” („Mai mângâie azi și poate mâine iubirea-ntristată / Morții s-ajung să mă pun în genunchi și să-i plâng”).

alba buna(Andreea Ismail – „Emoţii şi risipiri”, Ed. eCreator, 2021)

                 Nemeritată înserare posibil ireversibilă, când ar fi fost îndeajuns o după amiază molatecă, o dungă peste zi în locul fatalităţii; de parcă viaţa s-ar răzbună pentru că nu ar fi fost trăită în preaplinul ei.
                Andreea Ismail suferă inductiv de declinul civilizaţiei ajunse într-un punct critic, iar în plan personal sunt curbe exponenţiale ale dezamăgirilor. „Am obosit sa mă gândesc la voi,/ Să stau, să cuget, să mă uit la ploi,/ S-aștept să mă-ntrebați de ce nu voi/ O alinare și să mă curăț de noroi// Am încetat să scriu în fiecare zi/ Prostii…/ Ori dacă vei veni…/ Unde să vii, când ziua plină/ Nu-i altceva decat o mâzgă în lumină// Și-atunci încet mă-ntorc din nou/ Spre cântec, jale, dor, ecou,/ Tu-ndepărtat, imagine neclară,/ Degeaba strig, nu-i liniște afară/ Suspine au murit, au plâns,/ Tu ai plecat și ei s-au dus,/ Nici gând, nici lacrimi, nicio boare/ N-aud, nu vreau, nu simt…/ Prea e răcoare” (Am obosit) – patetică-pătimaşă decantare lirică, la limita posibilului pe făgaşul „Emoţiilor şi risipirilor”.  
                Este de remarcat o „Fugă” ce poate primi titlul permanenţei, stare predispusă fiind în ecuaţiile sentimentale ale protagonistei acestor scrieri grave şi condensate: „Te văd venind încet, agale,/ Miroși a fum, miroși a jale…/ Mă văd plecând capul spre tine,/ Eman parfum și gânduri inutile…// Încerc să râd sau să schițez un zâmbet.../ Încerci să taci, crispat de al meu zumzet,/
Eu întind mâna, tu mi-o iei/ Și fugi cu mine-n lume/ Și uiti cu tot de ei...// Eu mă întorc spre tine-a mia oară/ Și chipul ți-e palid parcă de oboseală,/ Sclipirea ți-ai pierdut-o în vecie,/ Dar râzi un pic și-mi faci pe plac și mie!”