Cele mai multe dintre poemele incluse de Aura Christi în volumul „Împotriva mea” (Ed. DU Style, 1995) izvorăsc dintr-o profundă atmosferă de echilibru, anuntând o confortabilă viețuire a poetei cu Natura și Cosmosul, dintr-o voluptate a meditației. De aceea, din postura de stăpânitoare, de cunoscătoare a legilor firii, cu un puternic spirit iscoditor, navigând grăbită peste apele aparențelor, poeta trage semnale de alarmă: „vino cu mine pe acest pământ nou locuit de candoarea/ ce pulsează stingher între mileniile îmbătrânite/ ca subteranele cu oglinzi paralele dintre cele două patrii”(Locul intangibil).

     Totuși, în pofida acestei înșelătoare siguranțe de sine, poeta își are momentele ei de slăbiciune, de ezitare: „De unde fuga mea de beznă prin beznă mergând?/ De unde acest aberant tabiet de a mă zidi/ în tot prin ce trece moartea?” (Locul intangibil).

Apărută în anul 2013, la editura ,,Contact international” în colecția ,,Călătorilor Astrali”, cartea de versuri a poetului Cristinel C. Popa pare a fi o cercetare de sine, într-un timp degradat, într-o conjunctură nu doar șchioapă ci și putrefactă. O cercetare de sine printr-o (cum o definește Liviu Pendefunda, postfațatorul volumului) ,, interogaţie plină de forţă, salubră metafizic”.
Cartea acestui autor, aflat în deplinătatea maturității sale, mă determină să o consider continuatoare a poeziei onirice a lui Emil Botta, a delirului liric strecurat, cu nonșalanța candorii, și în operele lui Cezar Ivănescu, Petre Stoica sau Mircea Ivănescu, specific pentru abordări preferențial suprarealiste, utile vectorilor moderni ai transfigurărilor și încercărilor de evadare, din orizontul îmbâcselilor contemporane, în spațiile aerate ale hiperbolei.

AURELIAN TITU DUMITRESCU – “DEŞERTĂCIUNEA ŞTERGE FAŢA MORŢII”, ED.CARTEA ROMÂNEASCĂ

Tot  în colectia “Poeţii Oraşului Bucureşti” face parte şi ultima carte a poetului Aurelian Titu Dumitrescu. “Deşertăciunea sterge faţa morţii” este o carte în care autorul mizează pe acelaşi interesant mod de alternare a registrelor lirice, sufleteşti, existenţiale sau imagistice, pentru a putea cultiva în continuare contrastul şi distorsiunea temelor pe care le tratează.

Astfel trece el de la o ironie la meditaţie, de la ambiguitatea unor pasaje, puţine la număr, la limpezimea celorlalte, confirmând încă o dată faptul ca este un poet autentic, un poet care “riscă” foarte mult în construcţia versului.

Nu mai constituie pentru nimeni o noutate faptul că războiul generat de dezmembrarea încă din 1991 a fostei Iugoslavii este o „mișcare” încadrabilă în cele de eliberare națională, într-o mișcare de scuturare a jugului comunist. Ei bine, în timp ce în Cehoslovacia „despărțirea” s-a petrecut în „tăcere”, în fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia acest lucru n-a mai fost cu putință. Astfel, în scurta vreme, vecina noastră țară a devenit teatrul unui război (și) fratricid, război care a dus la o perturbare a liniștii și securității în zonă. Cu efecte din plin resimțite și de România. Dar, indiferent de toate celelalte probleme, problema cea mai importantă pe care a ridicat-o acest conflict interetnic, mi s-a părut a fi posibilitatea extinderii lui în zonă și degenerarea într-un adevărat nou conflict balcanic și, de ce nu?, mondial.

După o de neînțeles îndelungată tăcere, poetul Vasile Morar revine în scena literaturii cu o carte de „versuri de spus în fața oglinzii, iarna”, după cum sună subtitlul volumului de sonete „...de Vasile Morar”, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1995.

     Volumul începe cu două pagini de referințe critice, pagini prin care poetul acesta maramureșean voiește să amintească lumii literare de pe la noi de cel care-a fost. Cele câteva semnături de marcă, consemnate acolo cu diverse opinii, nu numai că au rostul de-a spune cititorului că are de-a face cu un poet în adevăratul sens al cuvântului, dar și de a incita, pe același cititor, la o atentă lectură. Măcar din dorința de-a remarca, la o adică, o „rupere de ritm” valoric.