Postăriţa îmi aduce un plic expediat din Orăştie, cu o plachetă de versuri a poetului Ioan Vasiu (trei partiţii: Dulce şi amar, conţinând poeme de dragoste de o delicateţe şi un translucid misterios sublim, Iubind în şoaptă, adevărate şi refrişante extensii aforistic-metaforice şi Târziu în cuvinte, ultima dând şi titlul cărţii, care cuprinde, în chip de coda, sonorităţi lirice remanente despre nepieritorul sentiment al iubirii curate), opuscul scos în 2014, la editura timişoreană Eurostampa.
După o predare la nişte masteranzi cu o ciudată eterogenitate de vârste şi profesii, aleg să parcurg zisa lucrare, mai ales când văd că e recomandată de alţi trei tizi „înainte mergători” ai domnului autor: Ion Horea, Ion Dodu Bălan şi Ioan Evu.
O surpriză plăcută, o pomadă binefăcătoare sufletului,

În ziua de 20 martie 1997, orele 14, la librăria „Luceafărul” din Sighetu Marmației, librăria patronată cu multă dăruire de dl. Cristian Fernea, a avut loc lansarea volumului de versuri „Nașterea Insomniei” a poetului Ioan Romeo Roșiianu. La lansare au participat oameni de cultură din municipiu: Mihai Dăncuș, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Vasile Muste ș.a.

     Vasile Muste, el însuși poet, l-a prezentat în cuvinte emoționante pe autor, spunând printre altele: „Prin persoana lui I.R. Roșiianu poezia românească este pe mâini bune, fiind un poet deosebit în esența sa”. Poetul Roșiianu scrie într-un mod original, neîncadrabil în nici o grupare 70-istă, 80-istă sau 90-istă, având glasul lui specific, nicicând confundabil cu al altor poeți de aproape sau mai de departe.

CONSTANTIN HREHOR – „TÂRZIU ÎNCLINAT”, EDITURA EMINESCU, 1991

Pe preotul-poet Constantin Hrehor l-am cunoscut (abia!) cu ocazia Colocviilor Naţionale de Poezie şi Critică de la Piatra Neamţ, în 1996. Mijlocitorul s-a numit Daniel Corbu. A urmat o masă, în şase, la care mai mult noi am fost prezenţi decât… ele. Nu ştiu nici astăzi cât de „normal” a fost. Inerentele amabilităţi au fost repede depăşite. Lor le-a luat locul suflul cald al unei prietenii de parcă prin aer plutea. Am schimbat cărţi, ne-am strâns braţele şi, aşa cum Dum- nezeu a vrut să se întâmple, în timp, ne-am îmbrăţişat şi sufletele. Şi, sunt sigur de asta, ceva mai mult decât simpla îndeletnicire de scrii- tor ne-a apropiat.

Însă, totodată, pentru că aşa a voit bunul Dumnezeu să se pe- treacă faptele,

Aureliu Goci - Trilogia Moldovei și devenirile arhetipului, Editurile Glasul și Vasile Cîrlova, 1996.

Aureliu Goci este unul dintre cei care au un loc aparte în boema artistică bucureşteană. Redactor pe la diferite publicaţii, într-o vreme şi semnatar de recenzii literare, a lăsat în urma sa parfumul(?!) celui care nu vrea să debuteze, al celui care nu face acest "pas" deoarece congenerii săi - în particular şi contemporanii săi -în genere, nu-i pot înţelege şi aprecia la justa lor valoare demersurile literare. Dacă în vremurile sale (mai) "bune", când revistele de prestigiu îi găzduiau semnătura în paginile lor, această atitudine de nobil care n-are de-a face cu mojicii deranja mai puţin, ei bine!,

AURELIAN TITU DUMITRESCU – „ANTUMELE”, EDITURA LITERA, 1985

În momentul apariţiei volumului care face obiectul atenţiei noastre critice în momentul de faţă, poetul Aurelian Titu Dumitrescu era deja impus în peisajul literaturii române, peisaj în care mai toţi congenerii săi începuseră deja a-şi tăia felii din tortul gloriei. În com- paraţie cu ei, poetul acesta, nedându-şi cu nimeni coate, neîngrămă- dindu-se la masa festivă a cenaclurilor în vogă pe atunci, închis în sine ca într-o cetăţuie, aducea ofrande (doar) frumuseţii Muzei, pe altarul căreia jertfea cuvinte îmbălsămate de sensuri.

După un debut în forţa cu volumul „Iubire de pietrar” (Editura Scrisul Românesc - Craiova, 1982), după o „Antimetafizică”