DN Copy„Veșnic îndrăgostită de cântec, de frumos și de profesia pe care am făcut-o și o fac din dragoste, cu dragoste, pentru dragostea de viață și de copii”, cum mărturisea, cu ani în urmă, într-o confesiune prezentă în revista „Ecoul Hangului” din comuna natală, profesoara PETRONELA APOPEI-IGNAT, calitate în care se străduiește să-i facă pe elevii săi „să iubească dulcea noastră limbă românească”, deși aceștia învață într-un liceu cu predare în limba maghiară din Gheorghenii harghiteni, și, totodată, o asiduă promotoare a tradițiilor, a obiceiurilor, a cântecului și a jocului românesc, are o singură deviză în viață – aceea de a-și pune sufletul în slujba Binelui, a Adevărului, a Frumosului. De aceea, este convinsă că nimic nu este mai frumos decât „să împrăștii iubire în jurul tău, căci iubirea este un dar oferit muritorilor de către zei”. Așa se explică faptul că, din prinosul său de bunătate, de pasiune, de înțelepciune, oferă din toată inima, celor din jur, dragoste de frumos, de oameni, de viață, (și) prin versurile care îi țâșnesc din suflet ca o „corolă de minuni a lumii”, vorba poetului, versuri cuprinse în volumul de debut, „Iubită în albastru” (Editura eCreator, 2018).
    Plecând de la convingerea că „din iubire și dăruire se naște totul” și de la impulsul de „a șlefui pietre pentru a le transforma în diamante”, poeta este preocupată de rostul poeziei și de menirea poetului conștient de valoarea și de puterea Cuvântului primit de la Creator odată cu Lumina, când „la-nceputuri de lume a fost LUMINA,/o călimară din care-a curs CUVÂNTUL” („Creație…”), el însuși, poetul, fiind dator să lumineze, să dea sens cuvintelor „în taina-mpăcării, legându-le cu o sfoară de virgule”.

Dumitru Cristanus Intemeierea somnului(Dumitru Cristănuş – „Întemeierea somnului”, Ed. Agnos, 2015)

             Îţi vine aşa să te plimbi, pentru că imaginaţia îţi spune: aşa, plimbă-te... În altfel de păduri care au şi ele ramuri, până şi frunze şi chiar muguri, se poate întâlni un lucru uimitor şi anume întâmplarea vieţii cu moartea, ambele veşnice precum inexistente decât după fâsâitul unor ace reflexe şi eventual al unor fusuri orare.
            Articulând unele stări, nici nu ştii ce iese, un cormoran sau o năpârcă... oricum, acest animăluţ prinde bine privirii din care poatte fugi ochiul, să nu mai zic de minte în care gândul face exerciţii la paralele care sunt de fapt concurente...
            Este Dumitru Cristănuş pe când s-ar fi povestit ceva despre „Întemeierea somnului”. Cum ar spune prietenul nostru Cristi Minculescu: ‚vrei să dormi şi dormi’... „şi cum spuneam o minunată clipă în care/ mi-am legat ziua de trup ca pe un pui de răchită/ deodată orbitor mi se pare soarele fiinţei/ peste trupul poemului crezut o ninsoare/ spulberată/ de seara aceea a gândului rătăcitor în grădina copilăriei/ răsărea luna murmurându-şi razele pe care şi alţii ar vrea/ să le recitească şi singură pe malul apei gânditoare/ a rămas libertatea nopţii privind cuvintele curgând/ peste pietrele de râu, şi s-au întors imaginile neliniştitoare/ din războiul unor amintiri/ cumpărându-şi duminica dintotdeauna” (16).

COPERTA Nicolae Crepcia AntologieNicolae Crepcia (n. 1952) este unul din conjudeţenii mei, despre care am plăcerea şi onoarea să scriu. Membru al Uniunii Scriitorilor (Filiala Alba-Hunedoara), a debutat la vârsta de 22 de ani în revista „Tribuna”, urmând ca debutul editorial să şi-l facă în anul 1996, cu volumul de versuri Pe umărul lui Rimbaud (Editura Călăuza, Deva). Urmează un periplu literar interesant, cu alte 28 de cărţi publicate şi colaborări la diferite reviste literare.
Mierlă sângerându-mi pe umăr, apărut la Editura CronoLogia, din Sibiu, în 2018, volum în care se răsfaţă 200 de pagini de poezie în vers liber cu tuşe postmoderniste, este o antologie de autor ce cuprinde poeme din mai multe volume ale sale: Pe umărul lui Rimbaud (1996), Îngenuncheat în lacrimă (2000), Scrisorile de la Brotuna (2004), Halucinaţiile unui hoinar singuratic (2005), În intimitatea frigului (2006), Strigătul care se vede (2012) şi Fără glorie (2013).
Cartea ne ajută să descoperim un poet dedicat şi profund, aplecat spre meditaţie, propunându-ne o incursiune pe domeniul sufletului său, acolo unde „fulguie Alecsandri”, iar „eu scormonesc în zăpadă/ până găsesc poezia” (Iarnă). Locuind „în centrul civic al unei idei/ unde cântecul dimineţii/ nu alunecă zornăind/ în pălăria cerşetorului”, el simte că numai împreună cu persoana iubită poate fi realizat echilibrul (său) pe muchia existenţei: „Sufletul meu – o fărâmă de veşnicie/ sufletul tău – un clopot de iubire” (Turnul poeziei).

Cosmin Perta Cantec de leagan Coperta(Cosmin Perţa – „Cântec de leagăn pentru generaţia mea”, Ed. Paralela 45, 2019)

             Împărţirea existenţei înttre doi poli, unul mai săbatic decât celălalt. Războiul şi dragostea, durere şi suferinţă şi spaimă şi regrete şi câte un grăunte de speranţă. Acolo să fii aruncat de o neiertătoare centrifugă, minge de ping-pong a destinului la masa pariurilor, sau ceva de genul ăsta.
             Când am auzit înainte de a citi, la Sighetul Marmaţiei, două sau trei poeme ale lui Cosmin Perţa, mai că se prăbuşea tavanul sălii de conferinţă din hotel. Începuse să umble cumplitul călare pe mături, pe furci. Mă uit la George Mihalcea întrebător, cumva de genul: ’no ce zici, cum e?’ şi el la fel de prins ca mine dând uşor din cap. Asta e pozie! – ştiu că am conchis amândoi plecând la urmă să ne vedem de mai găsim berea, vodca şi ţigările.
             Şi într-adevăr, „Cântec de leagăn pentru generaţia mea” e astfel scrisă, structurată, încât să îţi ia o parte din puţinele minţi pe care le mai ai la îndemână. Cel puţin „Răcoarea pietrișului la trecerea ta – Primul cântec de leagăn pentru generația mea” e o bestie de poem care te urmăreşte mult după manifestarea sa în văz, în auz. Să îndrănesc să îl pun aici, dar să nu păţească oareşcine vreun atac de panică, zic şi eu... „1./ Plângi, plângi, c-o să-ți cumpăr o inimă de plastic, un/ bypass argintiu și curat, un aparat roentgen în miniatură,/ un aparat de iradiat cu cobalt în miniatură, un bisturiu neînceput./

marius dumitrescuSe întâmplă ca volumul de versuri răutatea unui parfum de Marius Dumitrescu (Editura Brumar, Timișoara, 2018), ultimul antum, să marcheze un sfârșit de drum.
    Legătura dintre autor și poezie (ori despre ce înseamnă pentru acesta poezia) este devoalată în poemul Ars poetica („plânsul este felul meu / de-a fi singur / poezia felul meu / de a plânge”).
    Plânsul în și prin poeme este firesc, e o stare de spirit, însă mărturisirea în sine reprezintă un act de curaj, o dovadă de sensibilitate și sinceritate.
    Este prezentă aici o permanentă luptă cu singurătatea, o dorință expresă de a o ucide, însă chiar și dusă până la capăt nu are sorți de izbândă [„și-a omorât (scriu ziarele) / cu sânge rece singurătatea / când / l-au găsit / era tot singur / dar mai liniștit”].
    Această luptă e cauzată de curgerea timpului, care nu iartă nimic, iar fotografiile vor sta drept mărturie („încet încet rămâi / singur în toate / fotografiile”).
    Până și zilele ajung să se mănânce între ele, destinul fiind crud, necruțător („o sticlă goală // un pahar plin // zilele mele au început / să se mănânce-ntre ele / cu toată ura”  - versuri cât o premoniție).