coperta rTrăim într-un timp distopic, la care sunt convinsă că, măcar în lumea noastră, nici un om normal nu s-ar fi gândit până acum câteva săptămâni. Pământul întreg se resetează și i-a pus pe locatarii lui temporari la colț, i-a închis în propriile adăposturi, într-un soi de șantaj cu finalitate posibil salutară: vreți să mergeți mai departe în călătoria pentru care ați apărut aici, stați în casă – dar nu degeaba: meditați la ce ați făcut pentru voi și, mai ales, contra mea și a noastră și alegeți cum ar trebui să acționați de-acum înainte dacă o fi să continuăm colaborarea – până condițiile de viață redevin prielnice; nu vreți, ieșiți și trăiți-vă apocalipsa!
Și dacă ar fi numai o situație locală (să zicem că am fi ajuns noi ori alții, un fragment de omenire, într-o conjunctură dramatică), am fi avut în sprijin speranța (săraca!), la fel ca mereu, că, vrând-nevrând, o să ni se întindă o mână de către alții, mai norocoși, încât să ieșim la un liman, dar, nu! Suntem, cum zicea, acum câteva zile, Papa Benedict (izolat și el, ca orice muritor, rostindu-și cuvântul „Urbi et orbi” în fața unei piețe pustii), în aceeași barcă! Veche, fragilă, cârmită de cele mai multe ori, prost!

coperta r- a scrisorilor de la I.R.R.

Ce este, în fond, izoleta? E o pușcărie mobilă, la fel cu penitenciarul și ospiciul, o fortăreață pe contrasens, ea nu este destinată să-i protejeze pe cei din interior, ci să-i liniștească pe cei de afară: dacă nu ești la pușcărie, ești un om cinstit, dacă nu ești la casa de nebuni ești normal și dacă nu ești în izoletă, oficial ești sănătos. Pe acest schelet de idei preconcepute s-au născut în secolul trecut, fascismul în Italia, național-socialismul în Germania, apartheidul în America și Africa și alte căi de mântuire a celor care au nevoie de un individ la izolator pentru a se simți superiori, liniștiți și fericiți. Poeții încearcă de mult să răspundă la întrebarea dacă indivizii aceștia, care nu se lasă până nu dețin controlul asupra celorlalți sunt puternicii zilei, sau o fac de frică. Probabil ei sunt puternici doar atâta timp cât oamenii se tem de ei, o teamă care are, la rândul ei, nevoie de o reprezentare iconică: grilajul de la pușcărie, gardul înalt de la ospiciu și evident, izoleta cărată pe toate ecranele televizoarelor noastre ca să nu cumva să uităm că este pandemie, dar acolo, nu foarte sus, este cineva care ține situația sub control. Aceste împrejurări nu ne amintesc doar de pitorescul Rusiei, album din care provine imaginea de pe copertă.

coperta rCondițiile de „arest” la domiciliu, fără a exista vină pentru vreo infracțiune, ci doar un scop preventiv, prilejuiesc discuții înfierbântate cu sine însuși ori cu... Iubita aflată la distanță fizică.
    Volumul de versuri Scrisori către Izoleta de Ioan Romeo Roșiianu (Editura Detectiv Literar, București, 2020) cuprinde scrisori, mai vechi și mai noi, despre condiția omului, despre rezistența sa în condiții vitrege, îndeosebi acum, când virușii amenințători distanțează oamenii, desfăcând prietenii și iubiri.
    Spectrul morții bântuie versurile din acest volum, născând temeri și frici („de după bibliotecile ticsite cu cărți stă moartea la pândă / o văd cu coada ochiului îi simt respirația rece în ceafă / o aud ascuțându-și coasa c-o plăcere de criminal în serie”), neliniștea devenind aproape de nestăpânit, numai iubirea izbutind să o mai aline („îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi / trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc / că aud pașii tăi venind înspre mine” -  Scrisoare din domiciliul meu forțat), fie ea și amăgitoare, ori prietenia.

coperta rDevenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei.
    În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului.

 bahna                                                                             Motto:  ia-ţi zborul sau mori!
                                                                                                                      (Florin Dochia)
       
    Pornind de la premisa, cuprinsă în motto, că Poezia există ca să ne ofere iluzia libertății, Florin Dochia continuă, prin Întunericul. Alte elegii de pe strada mea – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2017 –  cartea sa  Elegii de pe strada mea, publicată în 2011, la Editura Premier, din Ploieşti. Noul volum  este un lung monolog, alcătuit din secvențe de viață, readuse în prim-plan de memoria afectivă, a căror latură introspectivă vizează stabilirea și conservarea unui echilibru interior al celui care se confesează, prin transgresarea unui întuneric instalat / instaurat intempestiv, ca urmare a  impactului cu el (entitate a cărei identitate, nefiind precizată, favorizează atribuirea unui număr nedeterminat de conotații), surprins în incipitul cărții, și receptat ca moment cardinal al ființei, ale cărui consecințe sunt, apoi, direct sau indirect, inventariate și explorate pe parcursul întregului volum: el mă priveşte şi se naşte întunericul, dar, mai ales, el mă priveşte /şi se naşte întunericul înlăuntrul meu / şi se răspândeşte ca o boală a sângelui.