Cunoscuta jurnalistǎ de televiziune Lucia Hossu Longin s-a dus ȋn SUA sǎ stea de vorbǎ cu generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa. Gȃndurile generalului, probabil atȃt cȃt au putut fi transpuse ȋn cuvinte, sunt ȋn aceastǎ carte. Pacepa spune ȋn interviu cǎ dupǎ modul de funcționare a Securitǎții, fiecare ofițer operativ trebuia sǎ aibǎ 50 de informatori şi 50 de colaboratori.
„Informatorii erau recrutați din rȃndul nemembrilor de partid. Colaboratorii erau membrii  de partid.”

Aici, ȋn text, apare o micǎ problemǎ care trebuie comentatǎ. Dacǎ e corect, fǎrǎ  greşealǎ de tehnoredactare, „membrii” ar ȋnsemna, dupǎ pǎrerea mea,

Cu fiecare nouă carte –”Îmi pare bine de cunoștință!” O regăsim pe Angela Burtea mai bogată în povești de viață, mai responsabilă pentru viața personajelor sale, mai combativă, pătrunzând mai avizat în tehnica creării unor scrieri literare.
Înainte de orice, Angela Burtea este un educator desăvârșit.Din patru în patru ani, trimite în lume un căuș de suflete, un eșantion tăiat în timp din munca ei, fiecare purtând un buletin de identitate, doamna lor, fără de care nu pot trece vămile vieții. Ca dascăl, și-a pus sufletul pe tavă, asigurând un climat valoric de recunoaștere în agora copilăriei. Scrie, cu plăcere și cu responsabilitate, dosarul adevărat despre frumusețea gumei și a greșelilor. Îi învață să gândească, le educă voința, le cultivă sufletul făcându-l armonios. Îi vede emoționați de agitația concursurilor cu sinele în nobilul joc ”De-a cel mai bun”,

Literatura pentru copii nu este o specie literară comodă. Un autor care-şi foloseşte talentul pentru a-i încânta pe cei mici are nevoie de câteva calităţi: în primul rând, trebuie să empatizeze cu aceştia, să vibreze în registrul vârstei avute în vedere, pentru a reuşi să transmită emoţie destinatarului, iar, în al doilea rând, trebuie să-i iubească pe copii, deoarece numai iubindu-i autorul este disponibil pentru o astfel de aventură literară care rareori atrage atenţia criticii de întâmpinare ce ar putea să avertizeze asupra unui nume nou în literatură. Şi cât de mult contează pentru un scriitor debutant un astfel de semnal. Raritatea acestui sentiment (iubirea pentru copii) în rândul scriitorilor explică, după opinia mea, penuria ce se manifestă în domeniul acestui gen de literatură. De altfel, rareori un scriitor se hotărăşte să debuteze cu texte destinate micuţilor.

Poezia poate ţintui o idee, o stare, un simţământ, o poveste, sau toate la un loc. Povestea îndeosebi rămâne repetabilă, se încarcă de tâlcuri şi de simboluri sapienţiale , ori de câte ori rostirea ei poetică se răsfrânge în ecoul şi oglinda unei noi lecturi. Protagonişti ai iubirilor damnate, răpuşi de patimă sau de blestem, au smuls poeţilor cadenţe seducătoare. Ce se întâmplă când iubirea nu încape în poveste şi rămâne la periferia condiţiei umane ? Nu se întâmplă mai nimic, întâmplarea are proporţia minimală a unui simplu incident, fie el chiar şi cu tentă pasională. În vremea şi în lumea noastră, episodul ocupă teritoriul unui zvon, în cel mai bun caz se condensează într-o ştire de presă. Moartea se întâmplă ca un fapt divers. Două cadavre răstignite pe un mal de apă, în aşteptarea constatării medico- legale. El şi ea, un simulacru de pereche.

Criticul literar Teodor Vârgolici în volumul „Primii noştri poeţi” readuce în actualitate începuturile poeziei româneşti. Deşi cartea a apărut în 1954, termenul „actualitate” nu mi se pare deloc nepotrivit. Prima parte este dedicată  Văcăreştilor.

Ienăchiţă Văcărescu  (1740 – 1797)
Are versuri de genul celor populare, simple, cu rimă uşoară.
„Amărâtă turturea, / Când rămâne singurea, / Căci soţia şi-a răpus, / Jalea ei nu e de spus”

Despre turturele se spune că „sunt păsări monogame,