Ce se poate spune despre un tânăr de 18 ani care moare? Ce se mai poate spune despre un tânăr care a murit în 1975?

E mult de-atunci…Pentru cei vii e mult. Pentru el, timpul nu mai are sensul pe care îl înţelegem noi. Timpul poate să „învelească” un eveniment care a stârnit un val uriaş de empatie la vremea producerii lui. Durerea resimţită de familia lui Cătălin am simţit-o toţi cei care i-am citit cartea. Prima şi ultima lui carte…

Evenimentele cu care am fost contemporani şi pe care le credeam uitate nu au nevoie decât de un moment declanşator pentru a ni le reaminti şi a le retrăi cu aceeaşi intensitate. Aceeaşi intensitate, sau mai mare ca atunci?...

Altǎ carte pe care pot s-o recomand tuturor, indiferent dacǎ intr-un fel sau altul ați fost sau mai sunteți legați de anii de liceu. Prin anii 1920, putem intrezǎri, probabil, adevǎrata fațǎ a şcolii romanesti. Nu fac apologia acelor vremuri. O sǎ constatați cǎ atunci, ca şi acum, erau şi bune, şi rele…

Romanul lui Grigore-Popescu Bǎjenaru, „Cişmigiu & Comp” se citeşte cu plǎcere. Veți afla lucruri care vǎ vor face sǎ vǎ ȋnveseliți, veți afla lucruri poate neştiute şi neauzite, şi , cine ştie, vş veți ȋntreba cum ar fi fost dacǎ printre profesorii de la clasǎ s-ar fi numǎrat Dimitrie Caracostea, Camil Petrescu, sau Pompiliu Constantinescu.

Pascal Bruckner surprinde în cartea sa unele aspecte al firii umane de care n-avem de ce să fim mândri: plăcerea de a provoca suferinţă celor de lângă noi, răutatea dusă până la extrem, nebunia.

 O excursie de câteva zile în Alpi, la schi, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, se transformă într-un lung coşmar pentru Benjamin şi Hélène.

Hélène, preocupată de educaţia mea, ţinuse să mă iniţieze în acest sport şi să-mi ofere pe tavă măreţia Alpilor. Culmile lor zimţate, aroganţa lor minerală mă striviseră.

Personajul principal al romanului trebuie prin orice mijloace să ascundă mamei sale un adevăr nemilos: sora lui, o artistă care a avut concerte în toată lumea, era, de fapt, de mult moartă. Mamei bătrâne şi bolnave îi parveneau scrisori de la fiica ei, scrise, de fapt, de fiul rămas lângă nebănuitoarea lui mamă.    

 „…de cinşpe ani cumpăr pentru mama vitamine şi picături de valeriană […]. Un cadavru banal care-şi anihilează duhoarea cu ceai de mentă, iar cu fond de ten îşi vopseşte pielea într-o culoare umană. Un cadavru care adunase colecţia de cinşpe ani din ProgramuldeRadioşiTeleviziune, InformaţiiFarmaceutice şi ŞtiinţăşiTehnică.”

Am avut memorabila şansă de a-l întâlni pe Hagi Tudose, aşa cum l-a dorit Delavrancea să fie. Se întâmpla acest lucru în anul 1980, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Constantin Rauţchi a fost atunci Hagi Tudose, ȋn mod cert ceva mai mult decȃt un actor care interpretează un rol într-o piesă de teatru. Cine a văzut spectacolul, ştie ce spun. Au fost momente când eram convins că oricând actorul Constantin Rauţchi ar fi putut muri pe scenă, fiind hagiul Tudose. De fapt, acesta a fost ultimul mare rol al excepţionalului actor. Amintind de el, m-am gândit să readuc în prim plan figura zgârcitului român în viziunea lui Delavrancea.

Poate ar trebui să cugetăm mai mult la faptul că mulţi dintre marii noştri scriitori