Există o anumită ordine firească a firii, prin care poetul liric, oricând şi oriunde şi-ar grăi rostirea confesivă, dă glas îngândurării  sale însingurate, privind putinţa de comunicare prin discursul său poetic. Mihai Ganea  se integrează cât se poate de firesc în corul polifonic al dilematicilor solitari. În volumul  Menajeria de gheaţă, poeme  ( Editura Transilvania, 2009), poetul ordonează într-o succesiune deloc întâmplătoare, trei poeme,   poezia sau moartea  , de luat aminte , cursul de iniţiere în sine  . Se observă cum cele trei poeme stau sub tutela unor expresii verbale aflate în evidentă descendenţă .Tonalitatea coboară abrupt, prin anticlimax, de la disjuncţie patetică  la pragmatismul unui enunţ didactic.

,, … Şi pe cum se construia lumea lui cu fiecare vers, pe atât se dărâma cetatea noastră părăsită, şi ne înghesuiam fiecare mai aproape de cuvintele lui, când grave, când plutind în vânt ca un zâmbet scuturat de poverile vieţii. Nimic mai greu, ne-a spus, decât „Să dai seama/ De fiecare cuvânt inutil/ Din poem./ Osândit pentru nesăbuinţa/ De a arunca seminţe/ Într-un sol nefertil/Supărându-i pe zei…” (Judecata cuvintelor). …Când sufletul se lipeşte de trup. Din acest atlas, aproape uitat, vin versurile lui Dragomir Ignat, din bucuria călătorului de-a povesti.Drumul şi nu ţinta. Umbra şi nu lucrul. Jocul*

   Cu această întîmpinare vine Emanuel Luca în cuvîntul prefaţator al cărţii ,,Hieroglife pe coasta de val” avîndu-l ca autor  pe  omul de aleasă cultură Dragomir Ignat,

„În cameră se făcuse frig, lumânările au ars până la capăt şi fumegau cu un miros înecăcios.”
Din nou, „lumânările ard până la capăt”! Am găsit şi în acest roman propoziţia care-l caracterizează pe Márai Sándor cel mai bine. Un scriitor care a trăit la intensitate maximă viaţa şi care a lăsat după ce el însuşi a ars până la capăt romane care nu pot fi uitate. După „Lumânările ard până la capăt”, vă prezint azi un alt roman al acestui mare scriitor, „Turneu la Bolzano”.

Referindu-se la acest roman, autorul precizează că
„…din biografia eroului nu atât întâmplările romantice m-au interesat, ci mai ales caracterul său romantic.”

O povestire despre aspiraţia omului spre autodepăşire, de a trece dincolo de limitele unanim acceptate. Scriitorul american Richard Bach vine cu o viziune interesantă asupra vieţii, a morţii, aşa cum ilustrul său înaintaş, Johan Sebastian Bach  a avut-o în domeniul muzicii.

Richard Bach  ne spune o poveste cu pescăruşi, dar tot timpul te trimite cu gândul la om, la dorinţele sale de a cunoaşte ceea ce se vede, dar şi ceea ce nu se vede…Pescăruşii din această carte au  nume şi prenume. O carte care se adresează „Adevăratului Pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi.”

Povestea începe frumos, cu momentele dimineţii când omul şi natura sunt parcă şi mai mult legaţi unul de celălalt:

Amélie Nothombne oferă un roman cu tentă autobiografică, retrăind momente importante ale copilăriei sale asiatice. Tatăl său, diplomat belgian, a lucrat în mai multe ambasade ale ţăriloruriaşului continent amintit. Nu-i primul roman în care autoarea invocă foamea şi urmările ei. Şi în „Dicţionar Robert de nume proprii” personajul principal se înfometează pentru a atinge nişte idealuri.

Revenind la romanul „Biografia foamei”, constat că autoarea pleacă de la o premisă falsă, dată ca certitudineşine spune:

„S-a putut demonstra, de pildă, că oamenii din Lascaux se hrăneau exclusiv