1. „RĂGĂCIUNEA ORICUI E PRIMITĂ DE DUMNEZEU. Dacă ești mai mic duhovnicește, roagă-te să-ți spună cei mai mari ceea ce e bun. În felul acesta primești ceea ce ți se spune cu credința că vine de la Dumnezeu. Prin aceasta nu-l umilești pe cel mai mare, căci admiți că lui îi spune Dumnezeu ceea ce nu ești sigur că trebuie să faci. Caută pacea în tot ceea ce faci, ca să fie odihnită inima ta oriunde vei pleca. Să nu asculți de dușmanii tăi care te îndeamnă să preschimbi faptele bune în fapte rele”.

Sfântul ISAIA PUSNICUL

„FILOCALIA” vol. XII, pag. 72

69 de motive stupide (chiar autorii articolelor s-au pus de acord cu adjectivul „stupide”!) pe care le ȋntȃlnesc supǎrǎtor de mult ȋntr-o carte. Sunt şi informații interesante, dar şi multe argumente ȋndoielnice despre frumusețea şi importanța literaturii. Un grup de tineri entuziaşti scriu despre literaturǎ ȋn revista online numiǎ „Hyperliteratura”.  Cartea „Şaizeci şi nouǎ...” are exact 69 de articole care vor sǎ ȋndemne nehotǎrȃții sǎ se apuce de citit beletristicǎ, sau pe cei convinşi de binefacerile cǎrților sǎ nu se opreascǎ din aceeaşi activitate.Cȃteva puncte de vedere mi-au atras atentia şi le-am comentat dupǎ cum veți vedea mai departe.

Tibi Oprea spune ȋn articolul sǎu cǎ Paolo Coelho

„Viaţa lui Beethoven” – scrie Andrei Tudor în prefaţa cărţii – „ne restituie chipul omului şi al artistului în lumina, câteodată crudă, dar totdeauna convingătoare şi reconfortantă, a adevărului.”                     

Cartea, un omagiu adus geniului muzicii simfonice, începe cu descrierea fizică a lui Beethoven:
„Nasul, scurt şi pătrat, lătăreţ, ca un bot de leu. Fălcile cumplite, de - ai fi zis că sfarmă nuci cu măsele. O gropiţă adâncă în bărbie, mai spre dreapta, făcea ca figura să fie ciudat de asimetrică.”

Un joc periculos, pe fondul fetişismului tehnologic, ne propune demersul analitic-beletristric din cartea lui Sorin Tunaru,  Călătorie în  mulţimea vidă, Editura Brumar, 2011.              

    Ce va să zică  o mulţime vidă , transgresând din limbajul matematic în limbajul cel de toate zilele, cel cu adresare receptorului comun, care nu aspiră la apartenenţa unui club exclusivist ? În limbajul matematic, expresia e definită implacabil, cert, fără drept de apel, e încriptată unui singur şi de necontestat înţeles, aparţine unui cod destinat unui cerc de iniţiaţi. Ei bine, mulţimea asta vidă, pe înţelesul omului comun, îşi pierde aura de noţiune şi trece prin colimatorul amatorului de comunicare figurată, unde totul este posibil :

Vasile Morar şi volumul Bufniţa roşie, o provocare de toată frumuseţea, un bestiar al circului politic cele de toate zilele la români. Un publicist justiţiar, clamează un confrate în ale scrisului jurnalistic. Un poet  supra-metaforizant , ambiguu, susură un alt confrate, un poet elegiac. Vasile Morar e cât se poate de circumspect la etichete şi verdicte privind trăsăturile definitorii ale creativităţii sale literare, sesizează cu umor inteligent, capcanele elogiilor oţeţite . Îi repugnă anchilozarea în clişeele mediocrităţii, oportunismul adiacent şi narcisismul misticoid al scriitoraşilor « inaccesibili şi neînţeleşi » de hoardele vulgate. Vasile Morar ştie că are har, el singur spune calm şi cu simplitate că scrisul este raţiunea sa fundamentală de a fi. Altminteri nu ocoleşte uliţele şi taifasul din Cetate, şi aduce cu sine un tonus de vitalitate inconfundabil.