Dacă n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste, fără tihnă, liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.
Şi altfel cum i-ar putea mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?
Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului a toate. Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.
Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald, care te învăluie blând în mantaua de raze.

Ruxandra Cesereanu ne reaminteşte o istorie care am fi vrut să nu fi fost niciodată a noastră…Într-o carte unde sunt creionate portrete şi întâmplări de „oameni frumoşi”         (cum spune Dan Puric), împreună cu umile slugi ale regimului bolşevic, cu „ filialele” sale româneşti, e aproape o impietate să vii cu comentarii, să faci o recenzie. Până la urmă, m-am ghidat şi eu după  vorbele ilustrului scriitor şi filozof arab Khalil Gibran: „Bucuria şi necazul sunt nedespărţite. Ele vin împreună, iar când una stă lângă tine, adu-ţi aminte că cealaltă îţi doarme în pat.”

şi m-am gândit că acum, având bucuria lângă noi, măcar pentru binecuvântarea pe care am primit-o scăpând de regimul comunist,  trebuie să fim atenţi ca necazul să nu mai fie posibil.

Citind cartea ,,Povestiri din Apuseni” scrisă de distinsul meu profesor de pedagogie de la Liceul Pedagogic din Cluj mi-am adus aminte dintr-odată de niște cursuri de estetică și literatură comparată ținute de dl. Liviu Rusu pe când eram studentă la Facultatea de Litere din minunatul oraș de pe Someș – Cluj- Napoca. Era un curs facultativ la care mergeam foarte mulți dintre noi fiind atrași de farmecul și personalitatea profesorului care prezenta fenomenul literar în analiza lui intrinsecă.

Ce argumente aducea pentru a justifica existența operei literare?

Spunea esteticianul și folcloristul Liviu Rusu că opera literară nu poate fi desprinsă de viața reală, dar nici nu e o copie a acesteia.

Un autor cu nume biblic, cu multe poeme scrise într-o vădită tentă biblică şi cu cinci volume de versuri publicate până acum este IOAN POTOP, poet băimărean aflat la vârstele concluziilor despre viaţă şi lume, după o activitate prodigioasă în cercetarea geologică şi în învăţământul maramureşean.

Despre volumele publicate de Ioan Potop, s-au exprimat în articole publicate în diverse ziare şi reviste cunoscutul filolog ION BĂLU, doctorul în filologie GEORGE SÂRBU din Ploieşti, lectorul universitar VASILE BORCA, scriitorul şi jurnalistul IOAN ROMEO ROŞIIANU, fiecare venind cu analize mai multe sau mai puţin aplicate despre creaţia autorului maramureșean insistând cu precădere asupra conţinutului

Nu puţine sunt cazurile când recenzia pe care mi-o propun pentru un roman sau pentru un grupaj de poezii sau povestiri o limitez cu greu la câteva pagini. Atât de multe aspecte ar merita dezbătute, analizate...În cazul romanului „Adela”, prefaţacărţii are consemnate părerile câtorva critici care nu-mi sunt pe plac.

Ibrăileanu începe romanul în stilul italianului Pasolini. Scriitorul român:

„Lume multă, care vrea să petreacă şi nu ştie cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi cu capul gol... Domnii, cu jambiere şişepci impermeabile, trec la poştă, peste drum de hote. Peisaj meschin.