O carte de eseuri aparţinând marelui Mircea Eliade, scrise în perioada studiilor făcute în India. O parte din cele trei care compun cartea „Erotica mistică în Bengal” este rezervată corespondenţei dintre autor şi părinţii săi rămaşi în ţară. Pe lângă lipsa banilor, Eliade se îndoia că cineva din România va putea aprecia munca sa de orientalist. Ştim deja de mai multe decenii că lucrările sale au depăşit graniţele ţării şi sunt şi acum un material indispensabil pentru cei interesaţi de filozofia indiană.

În „Erotica mistică în Bengal”, Eliade compară cultura europeană cu cea indiană.
„În Europa există întotdeauna o dublă personalitate: a cugetătorului şi a omului de acţiune.

Între cunoscutul scriitor Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini dialogul se desfăşoară cu vioiciune, cu eleganţă şi cu respectarea încă de la început  a unor reguli de adresare care rezolvă  eventuale suspiciuni legate de protocol. Eco i se adresează  partenerului său de dialog cu  „dragă Carlo Maria Martini”, fără a folosi alte formule de politeţe, lipsite de acel „ceva” care  face comunicarea dintre doi oameni mai uşoară. Eco îi spune lui Martini:
„Să nu mă consideraţi lipsit de respect dacă mă adresez dumneavoastră menţionându-vă doar numele, fără să mă refer la haina pe care o purtaţi. Înţeleg prin aceasta un act de omagiu şi de prudenţă.”

Pune un om sǎ scrie cȃteva scrisori şi ȋl vei cunoaşte (mai) bine. Cȃnd cel care scrie e Mihai Eminescu, iar cel care foloseşte corespondența Poetului pentru a ni-l umaniza e Dan C. Mihǎilescu, avem parte de o lecturǎ interesantǎ, captivantǎ, care stȃrneşte curiozitatea şi nerǎbdarea cititorului de a afla ce-i pe pagina urmǎtoare.

Concluzia la care presupun cǎ ajunge oricine dupǎ ce citeşte primele pagini ale cǎrții este cǎ Eminescu, dacǎ ne raportǎm la viața sa particularǎ, neliterarǎ,  a fost un om ca oricare altul. Un om cu sentimente şi ȋndoieli existențialiste, care, atunci cȃnd dǎdea naştere marii sale opere, se transforma dintr-un om obişnuit ȋntr-un geniu.

Există o anumită ordine firească a firii, prin care poetul liric, oricând şi oriunde şi-ar grăi rostirea confesivă, dă glas îngândurării sale însingurate, privind putinţa de comunicare prin discursul său poetic. Mihai Ganea se integrează cât se poate de firesc în corul polifonic al dilematicilor solitari. În volumul  Menajeria de gheaţă, poeme  ( Editura Transilvania, 2009), poetul ordonează într-o succesiune deloc întâmplătoare, trei poeme,  poezia sau moartea  , de luat aminte , cursul de iniţiere în sine  . Se observă cum cele trei poeme stau sub tutela unor expresii verbale aflate în evidentă descendenţă .Tonalitatea coboară abrupt, prin anticlimax, de la disjuncţie patetică la pragmatismul unui enunţ didactic.

Când ai în mână o carte interesantă, sunt două reacţii posibile pe care le poţi avea ca cititor: ori îţi place atât de mult încât nu poţi să te opreşti din citit până nu termini ultimul cuvânt al cărţii, sau, dacă sunt trecute în revistă fapte, oameni, situaţii, care ar putea fi puse într-un mozaic literar şi într-o conjunctură socio-politică, poţi să citeşti câteva pagini, viaţa să curgă mai departe cu ale ei, apoi să mai citeşti câteva pagini, după ce ai reflectat suficient la cele anterioare. „Turn desfrunzit”, cartea domnului Felician Pop se încadrează în a doua categorie, dar asta nu înseamnă nicidecum că este mai puţin interesantă. Dimpotrivă, este o carte captivantă de la primele rânduri. Eseuri care te pun pe gânduri…Nu poţi trece de la unul la altul aşa uşor… Autorul critică lumea în care trăieşte, în care trăim, neuitând niciun moment că limba română are frumuseţile ei