E de toată lauda străduinţa autoarei de a scrie poezie cu rimă, lucru pe care-l întâlnim din ce în ce mai rar azi. Nelica Hotea, în poezia care deschide volumul său de debut, se îmbracă cu armura protectoare pe care ne-o punem toţi la ieşirea din casă. Interesante treceri de la „tic” la „tac”, de la înăuntrul nostru la lumea de afară, la lupta internă din noi înşine.
„M-am ridicat şi am deschis, / Găsind doar o mănuşă / [...] / M-am îndreptat spre şifonierul meu
Găsind perechea ei, / Ce aştepta duel.”

Această luptă internă se termină cu renunţarea (de fapt împăcarea cu soarta) pe care poeta o face într-un mod personal, romantic şi cu speranţa zilelor mai bune ce vor veni:
„Abdic, împrumutând o spadă a armoniei / Sub legământul muzicii şi-al timpului
Ce poate a mai rămas şi pentru mine...”

La puțin timp după apariția remarcabilului volum de versuri de inspirație erotică „Jurnalul unei muze” cunoscuta poetă severineană Gabriela Mimi Boroianu a pregătit deja pentru tipar o nouă selecție substanțială de poeme, căreia intenționează să-i dea titlul, după părerea noastră adecvat conținutului, „Efemeride”.
Apariția acestui nou volum de versuri va marca, în mod indubitabil, un moment de referință în activitatea de creație a înzestratei poete, pentru că, înainte de toate, se abordează un registru tematic și ideatic surprinzător de inedit pentru lirica autoarei și, totodată, se apelează la virtuțiile expresive ale unei alte formule poetice, total diferită de pronunțata și constant valorificata, până acum, formulă proprii poeziei clasice de dragoste.
Discursul liric abandonează rigorile prozodiei clasice și optează pentru posibilitățile de expresie ale versului alb/ liber, sensibil contaminat de extetica „minimalistă” sau „autenticistă” a poeziei noastre postmoderniste.

Se face o zi de binevenită linişte dar una lucrătoare prin deschiderea chingilor cerurilor, iar pământul cât de furnică în univers, e lăsat să respire în voie. Incurs, excurs, parcurs şi recurs înspre definirea esenţei. Lucrurile nemijlocite în gândire poartă în sine aripa subtilă care să le facă veşnice. Dacă ne spune Cartea Sfântă cum la început a fost Cuvântul, acesta nu a fost deloc conjunctural cum nici fabricat vreodată ci subfiind deopotrivă cu subînţeles.
Se deschide prima aşteptată poartă, aceea a luminii. Acea entitate care nu are dimensiuni decât alegorice, interpretarea fizică având loc doar ca mijloc de raportare la umila realitate în faţa adevărului intrinsec. Întocmai cum spune Constantin Stancu în „Etemenanki” (Ultima săptămână).

În apriga dezvoltare nu neapărat înălţare într-atât de tumultoasă încât uneori caracteristic alter-umană a lumii, există un imaginar dar fiind perfect conştient paragraf despre oameni. Este: precum o mănuşă pe care universalitatea o aruncă ceasului crezut prea târziu ori prea devreme, dovedindu-se că e la timpul potrivit, asta în măsura în care timp chiar se întâmplă neîncăpăţânat de a nu fi pe înţeles.
A fi om nu este direct definitoriu ci mai degrabă este un principiu, trăitor grăitor posibil eventual a fi un truism ca să nu mai a spune chiar pleonastic. Deci: mare grijă, ne propunem să descoperim omul. În simplitatea deopotrivă cu multidimensiunea lui.
Omul bine ancorat în valorile esenţiale, este Nicolae Crepcia – niciodată copleşit decât de dorurile inerente firii. Astfel putem ajunge la el prin sublimarea, drept şi altfel nu, poezie.

Atunci când ţara în înţelesul categoric ţi se găseşte întocmai cuibărită în inimă, altfel spus o necesară forţă de sprijin, în identitate de netăgăduit, e foarte greu să-ţi petreci măcar şi prin gând în paralel cu sublimarea o ipotetică suferinţă sau pierdere. Totuşi se întâmplă încât nu ai ce-i face, nu e nimeni de vină decât viaţa care ne azvârle cum crede de cuviinţă, sau de ce nu am fi noi aceia care nu am reglat bine bătăile vremurilor şi păşirile prin locuirile noastre. Oricum ar fi, covârşirea ne poate duce într-o singură direcţie: aceea a înţelegerii urmate de recunoaşterea smerită sau după caz revoltată.
Nichita Danilov îşi asumă legile firii nelăsând însă deoparte întrebările şi un mănunchi de posibile răspunsuri, în timp ce „Recviem pentru ţara pierdută” este întruparea poetică absolut justificată şi ideal conturată precum imaginea îndelung ţesută a îndoielilor asupra contrariilor sinelui aceluia hotărât să meargă mai departe cu inerenta tristeţe dar cu speranţa unei întoarceri pe dos a falsei conjuncturi pe care suntem obişnuiţi să o numim acceptabilă realitate.