O carte despre speranţă, despre lupta omului cu destinul, despre credinţă, de istorie, despre viaţa profetului Ilie. Câte ceva din toate acestea, şi nu sunt sigur că le-am trecut pe toate în această înşiruire. Coelho ştie să captiveze cititorul, să-i dea pilde de înţelepciune, să-l apropie de credinţa în Dumnezeu şi în forţele proprii. Nicolae Steinhardt scria în “Jurnalul fericirii”:

„Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei" şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră),

Cărţile ne oferă un nesfârşit prilej de a constata că ficţiunea şi realitatea se pot deosebi cu greu în viaţa de fiecare zi. Romanul lui Camus, imi confirmă o dată în plus acest lucru. Personajul principal , un străin în sensul că nu se poate adapta la teatrul ieftin pe care majoritatea oamenilor ȋl joacă, sfârşeşte prin condamnarea şi executarea sa la moarte ȋn urma unei crime pe care, e adevărat, a comis-o. Dar la fel de adevărat e faptul că dacă ar fi jucat acel teatru, sau ar fi purtat cu sine masca potrivită la momentul potrivit, ar fi putut schimba condamnarea la moarte cu nişte ani de detenţie.

Probabil că Meursault (eroului romanului) ar fi trebuit să ia lecţii de pantomimă

*Sigmund Freud, Psihopatologia vieții cotidiene, traducere de Darie Lăzărescu și Florin Dochia, MEDIAREX

     Apărută tot în cadrul colecției „Aletheia” (ca și încă alte trei titluri semnate de parintele psihanalizei), Psihopatologia vieții cotidiene se constituie într-un mare pas pe care - de-acum - putem să-l facem spre noi înșine, într-o amplă lumină resfrântă înspre propriile noastre străfunduri. Cartea de față tratează aplicarea psihanalizei la interpretarea vieții de zi cu zi. Uzând de foarte multe exemple, exemple între care face foarte multe paralelisme, Freud reușește într-adevăr să explice Uitarea. Uitarea cu toate implicațiile ei, cu toate „nuanțele” pe care le are, cu toate amprentele pe care și le pune ea asupra bietei făpturi umane.

Continuând linia poetică din volumul „Parcul” (Ed. Pontica, 1991), „Cocoșul s-a ascuns în tăietură”, ultima carte prin/cu care poeta Angela Marinescu a (re)venit în atenția criticii de specialitate precum și în cea a puținului public cititor, fidel poeziei vine să mai adauge un însemn în pagina pe care și-a rezervat-o, de-a lungul timpului, prin demersurile sale lirice, în cartea de aur a literaturii noastre. Că acest nou „rând”nu are luminozitatea celorlalte e cu totul altă treabă!

     O voită alternare a registrelor lirice marchează pe cel care lecturează ultima carte a Angelei Marinescu, cea care, așa cum ni se destăinuie într-unul din poeme, a intrat „pe ușa din dos a poeziei cu un surâs stingher”, un iz de introspecție se evaporă din fiecare poem.

„Carte tristă și-ncâlcită” de pr. Teofil Bradea , Editura „Piatra seacă”, Beiuș

Am început prin a cântări în palme cartea autorului “Carte tristă și-ncâlcităTeofil Bradea despre care mărturisesc, spre rușinea mea, înrăită căutătoare pe internet și iscoditoare în ale Eminescu-lui taine, nu am auzit până în ziua când (onorant pentru mine, recunosc), mi s-a propus să lecturez și să prezint această carte. Am acceptat să-mi spun părerea ca simplu cititor, iubitor de lectură.

470 de pagini nu-i puțin lucru recunosc admirativ, și cu puțină invidie (cea mai consistentă carte a mea nu are mai mult de 230 de pagini), așa că o deschid și trec de câteva ori prin ea înainte de a mă așeza la citit.