Elisabeta Boțan, poetă româncă și traducătoare a numeroși poeți contemporani în spaniolă, s-a născut la Năsăud, județul Bistrița-Năsăud. În anul 2002 își stabilește reședința în Alcalá de Henares, (Madrid, Spania). De atunci, prin cuvintele lui Mircea Petean, editorul care a semnat textul de pe coperta cărții: « Elisabeta Boțan contribuie în chip salutar și substanțial la fundamentarea unui dialog cultural autentic între cultura română și cea hispanică».
Prin munca sa de traducere creează o adevărată punte culturală între România și Spania, —dat fiind că traduce poeți din ambele țări, în ambele limbi—; un important legat ce continuă să crească și prin intermediul căruia se poate constata starea bună a sănătății poetice a celor două națiuni.
Volumul de poezii”Dimensiones”, (Editorial Seleer, 2012),

Nu poţi să nu-l îndrăgeşti pe José de Sousa Saramago după ce citeşti câteva cărţi scrise de el!  Scrie fără a ţine seamă de regulile de punctuaţie. Nu foloseşte dialogul, în loc de punct frazele lui se termină cu virgulă. Îmi lasă impresia că a fost un om care a vrut să ne spună cât mai mult şi n-a mai avut timp de „amănunte” ca cele despre care aminteam că lipsesc din cărţile sale. În schimb, mesajele pe care le  transmite cititorilor săi sunt profunde, adevărate şi lasă „urme” adânci…

„Eseu despre orbire” se potriveşte de minune consideraţiilor de mai sus. Închidem ochii şi „vedem” întunericul. Închidem ochii o secundă şi ne putem gândi cum e viaţa pentru cei care nu văd nici măcar

Un material epic dens sub toate aspectele – cu un număr incalculabil de întâmplări, din care, la cunoştinţa cititorului, ajung, de cele mai multe ori, doar fragmente, încât decelarea sensurilor, a locului lor chiar, în cadrul întregului se bazează doar pe ipoteze –, oferit lectorului prin pluriperspectivism şi cuprinzând o arie consistentă a societăţii româneşti postdecembriste, surprinsă în trei oraşe, Bagdat, Prahova şi Bucureşti, dar şi în mijloace de transport în comun, mai ales trenuri, cu oameni de peste tot, aduce Viorica Răduţă, scriitoare din prima linie valorică a literaturii române contemporane, în romanul său În două lumi (CARTEA ROMÂNEASCĂ, Bucureşti, 2013).
Lumea romanului este un conglomerat, construit pluriperspectivist, făcut din frânturi de imagini, frânturi de gând, surprinse, aşadar, din unghiuri diferite, pentru a fi redate, apoi, prin mai multe voci, apelând la toate cele trei persoane ale pronumelui şi ale verbului,

În descendenţa dicteului automat al suprarealismului, care, încă din 1924, programatic, prin André Breton (cu punct de plecare departe, în teoria inspiraţiei, creată în Antichitate de Platon), adopta notarea automată a fluxului gândurilor, aşa cum vin din subconştient, fără cenzura conştiinţei, cartea Vioricăi Răduţă, În exod – Cartea Românească, Bucureşti, 2008 –, este o scriere aflată la graniţa dintre roman şi poem în proză, unde materialul epico-liric se adună într-un şuvoi continuu, cu toate că este alcătuită din două părţi (Înainte de Irod şi Irod şi Patimile după mine vin. Ilustrate), cuprinzând un număr inegal de capitole, în care sunt sedimentate, în cantitate incomensurabilă, date despre lumea unde a crescut şi s-a format naratoarea, caracterizată printr-o extraordinară capacitate senzorială, care, consemnându-le, îşi exprimă, implicit, ataşamentul definitiv faţă de această zestre spirituală, căreia, fireşte, îi este tributară.

Cunoscuta jurnalistǎ de televiziune Lucia Hossu Longin s-a dus ȋn SUA sǎ stea de vorbǎ cu generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa. Gȃndurile generalului, probabil atȃt cȃt au putut fi transpuse ȋn cuvinte, sunt ȋn aceastǎ carte. Pacepa spune ȋn interviu cǎ dupǎ modul de funcționare a Securitǎții, fiecare ofițer operativ trebuia sǎ aibǎ 50 de informatori şi 50 de colaboratori.
„Informatorii erau recrutați din rȃndul nemembrilor de partid. Colaboratorii erau membrii  de partid.”

Aici, ȋn text, apare o micǎ problemǎ care trebuie comentatǎ. Dacǎ e corect, fǎrǎ  greşealǎ de tehnoredactare, „membrii” ar ȋnsemna, dupǎ pǎrerea mea,