Prolifica poetă Lăcrămioara Iva, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, ne pune pe tapet cea de-a douăzecea carte a sa, și anume, Dincolo de inimă sunt eu/ I am beyond heart (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017). Prefațată de scriitorul, jurnalistul și criticul literar Ioan Romeo Roșiianu și tradusă în limba engleză de d-na Patricia Lidia, cartea cu nr. 2 din colecția literară „eCreator” poate fi considerată, without any doubt, un autentic tratat despre sentimente.

Antologia schimbare de sânge  (Editura Grinta, 2017) alcătuită, selectiv, din primele două volume de versuri – Noi, cameleonul (1998) și Ce-i pe sus? Ceru-i pe sus… (2003) – plus un număr semnificativ de poeme inedite, de Gabriel Cojocaru îmi oferă temeiuri pentru o lectură ”corectată” a poeziei acestuia. Cu atît mai mult cu cît autorul a publicat relativ puțin și la intervale mari de timp, însă dublat fiind de un laborios editor, această activitate – avem ”semnele” acestea acum – a contribuit discret, dar ”în adânc”, la limpezirea și personalizarea poeticii sale.

Tânăra editură „Neuma” din Cluj-Napoca, inaugurând colecția „Arca” dedicată liricii contemporane, ne oferă prilejul fericit de a citi sau de a re-citi cea mai mare parte a creațiilor unei poete cu un talent indeniabil, cu o sensibilitate ieșită din comun, pe care o transmite lectorului îndrăgostit de poezie sub forma unui buchet înmiresmat de flori născute din inima și sufletul încăpător al creatoarei, creații antologate în volumul Toamna, ca o fregată. Poeta a selectat cele mai frumoase versuri din volumele publicate anterior: Noaptea ploilor acide (2000), Călător spre Crucea Sudului (2002), Muntele din vis (2013), Floarea de lotus (2016), versuri de o finețe remarcabilă exprimând valori și experiențe fundamentale cu un rafinament artistic fascinant, sclipitor și răscolitor deopotrivă.

De câțiva ani buni, în vocabularul românesc se află în vogă doi termeni – europenizare și globalizare -, definind noțiuni mai mult sau puțin înțelese, dar care, pentru unii dintre noi, provoacă angoase și devin întrebări la care nu putem răspunde. Cu nonșalanța cu care ne-a obișnuit și constatând cu amărăciune că, în acest context, noi, românii, „suntem acceptați undeva la marginea Uniunii Europene” și că suntem „moangele și mongioșii de la periferia” acesteia, Constantin T. Ciubotaru „a fumat” de multă vreme cei doi termeni și noțiunile pe care le denumesc și a trecut într-un stadiu superior – universalizarea -, din moment ce, în imaginația sa, un Comitet Mondial a hotărât ca pământenii să fie transferați în constelații din alt sistem solar unde se poate trăi mai mult și mai bine.

Ernesto Sábato nu foloseşte mai deloc în acest roman figuri de stil. Nu găsim „floricele” lingvistice, exprimări poetice, dar naraţiunea e bine dezvoltată, cu un crescendo al dramatismului pe măsură ce finalul – cunoscut deja de la prima frază a romanului – se apropie. O crimă mărturisită de cel care a făcut-o, adică personajul principal, este ideea de bază a cărţii.
Juan Pablo Castel, un pictor cunoscut, o ucide din gelozie pe Maria Iribarne. Aflat în detenţie, pictorul povesteşte cele întâmplate, poate cu dorinţa de a-şi descoperi partea întunecată a firii sale, care l-a condus să comită crima.