Vasile Gogea - „Din gramaTEMAtica”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj - Napoca, 2016

La un adevărat cult al prieteniei ne îndeamnă poetul Vasile Gogea cu cel mai recent volum al său, „Din gramaTEMAtica”, apărut în condiţii grafice excelente la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj - Napoca, 2016.

Încă din prima parte a cărţii - „Exerciţii simplificate de calcul propoziţional poetic” - Vasile Gogea te obligă să constaţi că nu întotdeauna sunt destule cuvinte ca să desconspiri mesajul ascuns într-o operă de artă.

O carte pe care Saramago n-a mai apucat s-o termine. Rău pentru el, rău şi pentru noi…Am mai fi vrut să ne bucurăm de condeiul său, creator al unei literaturi despre care se spune că
„este un exemplu activ de suspiciune faţă de conştiinta liniştită [...]”

Citesc în prefata cărţii că
„Halebarde, halebarde,[este] ultima suflare narativă a lui José  Saramago, o injecţie de filozofie morală pentru conştiinta cititorilor săi, adoptând ca subiect lumea ostilă şi nocivă a producţiei şi folosirii armelor.”

Într-adevăr, e un semnal pe care scriitorul portughez l-a lăsat umanităţii.

În 2015, anul apariţiei volumului de versuri „64”, Puiu Răducan a împlinit 64 de ani. Legătura dintre cei doi 64 e foarte uşor de sesizat. Am citit  poeziile, unele se remarcă prin originalitate (pe care nu trebuie s-o privim ca fiind ceva pozitiv), au stil şi transmit un mesaj cititorului,dar am găsit în prea multe altele ceva care devine supărător prin prea frecventa apariţie într-o carte atât de subţirică (evident, mă refer la numărul de pagini...).

Sunt în versurile lui Puiu Răducan elemente elegiace, constatări„medico-sentimentale”  consemnate cu precizie matematică. Sunt şi poezii din care reiese nostalgia omului care într-un moment al vieţii se gândeşte ce-a făcut cu ea şi ce-ar fi putut să facă, o poezie religioasă în oarecare măsură dar cu un final care strică toată construcţia.

Poeta Ofelia Martin Popescu este un cântec al cuvintelor, iar glasul sirenelor din antichitatea lui Ulise, trebuie să fi semănat cu strigătul poemelor sale. Își poartă ființa ca pe o armură a lui Dumnezeu, parcă ar fi picătura Lui umană. Poeta nu scrie cuvântul, îl incantează, îi dă imponderabilitate și alchimie cosmică. Îi recreează materia din mecanica Universului, conferă cuvântului sentimente divine și trăiri abisale. Desenează cuvântul cu măiestria unui călugăr caligraf, îl așează în forme arhaice și depline, îl modelează după gândirea aurei sale. Cuvintele poetei au incandescența unui oracol al zeilor, au destin, identitate și ființă proprie. Ele se rotesc în sensul mersului stelelor, explodează într-un amfiteatru sacru. Poemele au inițierea unui înțelept care gravitează prin esența lucrurilor pentru a o descifra oamenilor, sunt evanghelii biblice și laice.

Viaţa în doi...Cu bune, cu rele, cu primii ani de viaţă sub ocrotirea mamei, apoi alături de iubită, spital, pietre de încercare, despărţirea, întrebări fără răspuns, amintiri care dor... De fiecare dată, totul şi toate se termină într-o zi. Apoi, devin amintire...Ioan Romeo Roşiianu a scris o carte de poeme care pot fi ale oricăruia dintre noi. O carte care nu se poate citi la repezeală, pe nerăsuflate. Sunt adevăruri pe care le ştim, care ne dau fiori sau care ne fac să zâmbim (ştim noi de ce...).

Autorul, în toate poeziile acestui volum, se adresează iubitei. Există o înşiruire logică a poemelor. Pentru început, Romeo Roşiianu ne invită să dăm răspuns întrebărilor „De unde venim. Cine suntem.