Pentru că de data aceasta critic ... criticul, numele despre care (se) vorbeşte le-am scris doar cu iniţialele. Există totuşi două excepţii, Romul Munteanu şi Vasile Muste, a căror dezvăluire a întregului nume dă sens celor ce vor apărea scrise ceva mai departe.

„...abordarea unei discuţii despre permanenţele poeziei româneşti nu constituie pentru nimeni o aventură intelectuală aberantă, ci doar o tentativă de regândire a acestor permanenţe din unghiul de vedere al contemporaneităţii”. (Romul Munteanu)

Am citit această carte printre amintiri, închipuindu-mi că însuşi autorul a înfăptuit-o, redescoperindu-se între copilăria reală şi una imaginară, supraîncărcată din perspectiva  înţelesului prioric. O colecţie de povestiri cu un copil, acelaşi ca personaj, fără nume, dar mereu altul, în formare, oprit nu întâmplător, pare-se, după tot periplul prin copilărie, cu experienţe comune, fireşti, cotidiene, la porţile unui liceu militar.
Ca mai toate personajele scriitorului Iulian Moreanu, venite de niciunde, până când nu se mai identifică cu sinele. Nu te-ai fi aşteptat la o asemenea opţiune, decât respectând ambiguitatea, în cazul copilului căruia autorul a avut grijă să-i pună în cârcă toate grijile semnificative, posibile sau închipuite, ca să-i fie trecerea prin şcoală treaptă a vieţii.

Basarabia a oferit culturii române numeroase personalități creatoare de anvergură, cum sunt, de pildă, Costache Stamati, Alecu Donici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma, Grigore Vieru, dacă ar fi să numim măcar câteva figuri tutelare ale acestui străvechi colț de țară românesc. Din această Basarabie a spiritului românesc descinde și Viorica Toaca Osipova (n. 23 ianuarie 1968), care pășește pe scena literaturii române cu pași timizi, dar semnificativi pentru devenirea sa literară.
În cartea sa de debut, Eu sunt femeie (Baia Mare, Editura Ceconi, 2017, colecția „eCreator”, nr. 9), postfațată de același neobosit om de cultură Ioan Romeo Roșiianu, d-na Osipova ne oferă posibilitatea de a recepta un univers poetic insolit, caracterizat printr-o mare forță expresivă și emoțională.

O carte constituie întotdeauna un prilej de bucurie a spiritului atât pentru cel care a scris-o cât și pentru cel care i-a citit cu înfrigurare paginile pentru a-i sorbi esențele. O carte de poezie bună este ca o comoară ascunsă de pirați într-o peșteră. Ea poate fi găsită doar de cei care posedă harta secretă, nicidecum de spiritele mediocre, care-s incapabile să guste voluptatea cereștilor bucurii prilejuite de trăirea și înțelegerea celor mai tainice experiențe.
În mod obișnuit, o carte dă seama de weltanschauung-ul unui autor, dar când doi poeți, de același calibru valoric, își pun poemele în oglindă în aceeași carte rezultă indubitabil un spectacol literar inefabil. Este și cazul poeților Ecaterina Șerban și Ion Vanghele, amândoi ființând în cadrul unui ontos metafizic generat de liantul iubirii și al pasiunii pentru artă.

Liviu Comșia este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori contemporani din Teleorman și nu numai, atât ca prozator, autor de romane și de proză scurtă, cât și ca exeget cu o înaltă conștiință artistică a operelor confraților săi. „Al doilea brașovean devenit alogen teleormănean măritat, domiciliat prin autoexilare, pe (din) motive matrimoniale”, comportându-se ca un „supramodest ardelean picat ca un meteorit în balcanismul teleormănean” (C.T. Ciubotaru), este un intelectual rasat, dovedind nu numai o solidă cultură și o cunoaștere a literaturii române și universale ca puțini alții, dar și o experiență căpătată în lunga sa activitate de redactor la publicații literare.