Oare cine nu e tentat, atunci când citeşte o carte, să nu încerce să-şi imagineze cum arată autorul acesteia? Cum este el? Oare nu cumva trece zilnic pe lângă noi şi nu-l observăm? Oare atunci când vrei să scrii despre o carte e mai bine să-l cunoşti pe cel care a scris-o, ori e mai indicat să nu-l fi văzut niciodată, pentru a avea acea mult clamată obiectivitate faţă de scrierile lui? Pentru că se spune că dacă ţi-e prieten, eşti subiectiv, ca şi cum subiectivitatea ar fi un păcat de moarte şi nu am recepta actul artistic altfel decât subiectiv. Oare dacă îl cunoşti pe autor, nu eşti privilegiat înţelegându-i mai bine unele subtilităţi ale operei? Toate aceste întrebări mi le-am pus atunci când am primit manuscrisul doamnei Liliana Terziu Boian, manuscris ce urma să devină cartea Culoarea femeii.Ce surpriză am avut! Doamna serioasă, sobră, cu şarje ironice atunci când contextul o cerea, era în interior,

Azi e 15 ianuarie, ziua de naştere a poetului naţional şi Ziua Culturii Române. Despre Eminescu s-a scris şi se va scrie mereu. Nu doar poeziile sau proza eminesciană sunt unice în cultura română, ci întreaga sa gândire, din care nu putea lipsi polticul...

Prin efortul considerabil făcut de Radu Mihai Crişan (care, evident, nu-i singurul!), îl putem cunoaşte pe genialul scriitor român şi ca publicist, ca om care a judecat aspru şi cu mare exactitate lumea în care a trăit. Multe din constatările Poetului sunt valabile şi azi, la 165 de la naştere. E meritul lui Eminescu, sau e un blestem asupra societăţii româneşti care nu vrea sau nu poate să se adapteze lumii moderne? Se pare că
„...e nevoie de secole pentru ca o realitate să intre în cadrele minţii,

“Adam şi Eva”, sau  un altfel de Rebreanu. Mai precis spus, altă faţetă a aceluiaşi scriitor, care-l face şi mai strălucitor în opera sa. Aţi văzut vreodată un diamant cu o singură faţetă?...
Chiar scriitorul spunea despre acest roman:
„…”Adam şi Eva” mi-e cartea cea mai dragă. Poate pentru că într-însa e mai multă speranţă, dacă nu chiar mângâiere, pentru că într-însa viaţa omului e deasupra începutului şi sfârşitului pământesc, în sfârşit, pentru că „Adam şi Eva” e cartea iluziilor eterne[…]”

Romanul “Adam şi Eva” ne întăreşte convingerea că existenţa umană se desfăşoară pe două planuri: cel material, uşor observabil, şi cel spiritual, care se arată doar celor iniţiaţi.

Volumul de poezii cu titlul„Priviri în împrejurimi și spre înălțimi”apărut la editura Enesis, Baia Mare, în anul 2014-scris de profesorul de geografie Ioan Potop cuprinde așa cum arată titlul două categorii de atitudini artistice.

Prima „privire” este aceea care-l orientează pe scriitor spre lumea materială din imediata vecinătate. Crezul său artistic este prezentat chiar de la început : „Privind atent împrejur, /Adesea, uimit admir, /Creația tainică din jur, /Îndrăgind , ce-i spre pur. /Cu eul în a fizicului simțire și gândire, /În a biologicului pornire întru potolire, /Cu sinele în atitudine, voință și faptă,/ Întru a răului sau binelui răsplată.”/.

Scris în 1942, romanul „Lumânările ard până la capăt”, a cunoscut adevărata apreciere a criticii de specialitate şi a publicului în ultimii ani ai secolului XX. Şi în primii ani ai secolului XXI opera lui  Márai a fost în atenţia oamenilor de cultură. S-au realizat o ecranizare, de un regizor maghiar, şi o punere în scenă a la „Duke of York's Theatre” din Londra. Subiectul romanului e construit în jurul unor întâmplări petrecute cu mai multe decenii în urmă, când doi prieteni se despart în urma unui presupus act de intenţie criminală şi de adulter. Timpul n-a şters nimic din amintirile generalului. Momentele petrecute în trei, el, generalul Henrik, soţia sa, Krisztina şi prietenul generalului, Konrád, sunt de neşters din memorie. Nu setea de răzbunare îl ţine pe bătrânul general atâta vreme cu memoria evenimentelor intactă, ci dorinţa de a lămuri, ca între doi buni prieteni,