A apărut la Editura „Ceconi” Baia Mare, în cadrul colecţiei „eCreator”, director Ioan Romeo Roşiianu, cartea de poeme „Eu sunt femeie”, autor Viorica Toaca Osipova. Câteva date despre poetă: s-a născut la data de 23 ianuarie 1968 în satul Popovca, raionul Şuvorov (astăzi se numeşte raionul Ştefan-Vodă), Republica Moldova. A absolvit Şcoala Generală în anul 1985, Institutul Pedagogic „Taras Şevcenco” Tiraspol, Facultatea de limbă ţi literatură rusă în 1991 şi Universitatea de Stat a Republicii Moldova, Facultatea de Drept în 2004. Scrie „din pasiune şi din sentimentul frumos pe care îl poartă în suflet”.

Prefața lui Ioan R.Roșiianu - Lăcrimioara Iva sau provocarea metaforei în versul aforism definește exact poezia autoarei care a publicat 19 volume, iar pentru volumul ”Răpirea din banal”, Editura Mirador, 2014 a primit premiul USR, filiala Arad.
    Se poate vorbi despre o poetă consacrată, un comentator afirmând că poezia ei se apropie de Ungaretti: ”Placată cu amintiri inima mea încă mai bate/ hei, timpule, mai trebuie să insiști pentru a-i mînca sâmburele” sau”Trădarea stă la colț, pe coji de nucă”.
    Versurile aforism care sunt o ”specialitate” a autoarei prin renunțarea la expresiile decorative al căror singur rost pare a fi acela de a ocupa spațiul tipografic conferă volumului o notă distinctă și revelații pentru cititor: ”Îndemânare – a lansa cu praștia un sentiment fragil” sau ”Caisele au prins forme – culegătorii vor veni să le pețească”.

         Pusă, prin titlu, sub semnul bibliofiliei, placheta de versuri Cartea cu anluminură – Editura Pământul, Piteşti, 2010 –, semnată de Paul Aretzu, a fost premiată, aşa cum se precizează de la început, la Concursul Naţional „Literatura modernă”, Ediţia a II-a, 2010.
         Aparţinând liricii confesive, poezia lui Paul Aretzu pune, încă din primul poem – fără titlu, ca şi celelalte din volum –, cititorul în relaţie cu arealul spiritual al poetului şi, bineînţeles,  cu „obiectele” aflate în contiguitatea eului şi vieţuind, ca şi acesta, sub ineluctabila tiranie a timpului, fiind timpul dictator tânăr, însă acest mod de a percepe, se manifestă doar până când omul îşi înţelege rostul, menirea, metamorfoza petrecându-se când ochii îi / înalţ la sânul dulce al timpului. Şi, totuşi, mâine este un cuvânt obscen. într-un timp în / schimbare (…).

Aurelian Titu Dumitrescu – „Cartea singurătăţii”, Editura Semne, Bucureşti, 2015

Hârşit în ale cuvântului, cel care a atins cerul literaturii alături de marele Nichita Stănescu ne trimite mai întâi pe piste false cu titlul plachetei „Cartea singurătăţii”, o carte prezumtiv a deplângerii de sine, a refugiului în linişte într-o lume improprie visului şi poeziei, în care sufletul nu mai este monedă de schimb.
Artizan al cuvântului, Aurelian Titu Dumitrescu jonglează uşor cu sensuri şi simboluri, se apropie şi se depărtează cu uşurinţă de cititor, îşi asumă rolul partizanului şi al luptei de gherilă cu slova şi versul.

Cunoscându-l pe Vasile Larco în special în ipostaza de epigramist, când dai peste poezia lui de altă factură, nu poți, cel puțin pentru început, să nu fii descumpănit, fiindcă nu poți să nu încerci să-i evaluezi direcția demersului liric prezent, pentru a descoperi dacă este o prelungire, cu anume miză, a amintitului domeniu care l-a consacrat ori, cel puțin până la un punct, dacă se constituie într-o acțiune literară prin care, deliberat, ar merge în descendența creației poetice pașoptiste, a marilor clasici ori a simboliștilor, dar și a unor creatori mai apropiați de zilele  noastre, urmând, mai ales, latura clasică a poeziei primilor înaintași menționați, fiindcă, fire pozitivă, poetul pare a fi tentat să vadă, în special, laturile senine ale lumii, ale vieții.