cop 1 GrecuDupă trei volume de poezii, „Cuvinte pentru…Tine” (2011), „Invitație la visare” (2012) și „Picături de lumină” (2016), poeta ELENA-ALINA GRECU, profesoară de limba și literatura română, Doctor în Filologie, revine, iată, cu o nouă carte de versuri, remarcabilă prin sensibilitatea, sinceritatea în confesiune și buna dispoziție pe care o degajă, etalându-și fără rețineri simțămintele și trăirile afective în fața minunățiilor naturii, sentimentul de dragoste pentru tot ceea ce o înconjoară, oameni și fire, dar și pentru un „el” care îi dă încredere în forțele proprii și devine punctul de sprijin al întregii sale existențe.
Este convinsă că aceste lucruri sunt posibile numai prin puterea lui Dumnezeu, pentru care are o evlavie dincolo de orice îndoială, pentru că îl vede drept „miros de mărgăritar,/neprihănit al vieții dar” sau ca acea „inimă cu-obrajii de foc” care aduce „bucuria și pacea la un loc”, devenind, în felul acesta, „a lumii diamantică alinare,/revărsare de-atâta bine,/Eden pe pământ, o, al nostru!” („Dumnezeu e iubire”).
    Poezia religioasă este una dintre speciile lirice preferate de poetă, tema fiind prezentă în multe creații care îl preamăresc pe Cel de Sus la sărbătorile de peste an, cum ar fi Paștele, când toți credincioșii îl slăvesc pe Fiul Său, Hristos, moment în care „mic și mare/îmbrățișează scumpa chemare”, înconjurați cu dragoste de îngeri, „ale raiului-adevărate solii”, aducând veselie, bucurie și având grijă „să ne fie inimile vindecate” de tristețe și de răutate („La Paști”).

Stefan MitroiMotto:
                                 Se duse și Pelencea într-o joi
                                   Uitând să ceară de la iarbă voie
                                   Iar cârtiței să-i spună c-o să vină
                                   În raiul ei îngust fără lumină 
                                                                     Ștefan Mitroi

    Goarna lui Tuturuz, cred că i-ar face geloși până și pe cei mai importanți scriitori sud-americani, fiindcă fantezia lor educată să dea mare dimensiune fabulosului, ar trece în umbră în fața suprarealismului lui Ștefan Mitroi, exprimat printr-o sensibilitate aproape imposibil de vindecat.
    Marele periplu al caselor, care pleacă spre oraș, pentru a-i întâlni pe ultimii zămisliți între zidurile lor, pare anunțat din vreme de clopotnița bisericii care se deplasează spre Olimpiu, ultimul locuitor, pentru ca mâna acestuia să tragă frânghia clopotului pentru a-i anunța moartea (pag.154.)
    Dacă la Salvador Dali ceasurile curg odată cu timpul măsurat, de ce casele din măgura lui Hariton, n-ar putea merge să ducă până la capăt un destin pe care oamenii (care le-au locuit) l-au consumat parțial? Cei morți în cimitir, iar viii în uitare în orașele care i-au adoptat, silindu-i să înțeleagă o altfel de lume.

Valareanu Sarbu Nic 271x300(Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Frunze pe ramuri de os” – Ed. Armonii Culturale, 2019)

             Îţi strângi emoţiile ca pe puii de vrabie, din descătuşări de memorie, pe unde te-ai avântat de unul singur atâta vreme în căutarea cuibului moale, liniştit şi plin de cer pentru zborurile care vor urma. Poate fi cuib sau o cămară de suflet, cu merinde pentru degustare cale de vieţi de acum încolo. Pentru că un suflu de învieţuire permanentă bate dinspre nordul ideii acolo unde se fixează busolele minţii.
              Nicolae Vălăreanu Sârbu se învecinează cu primăverile în felul lui aparte, văzând radiografic ce alţii ar spune că nu există, că nu se poate. „Frunze pe ramuri de os” apar atunci când osul a fost uns bine cu esenţe alchimice. Este durabilitatea şi verticalitatea care conferă şansa mersului mai departe, într-o poezie ca o ninsoare aşezată şi tasată cu răbdare. 
             Poetul dovedeşte o consecvenţă categorică, el nerecurgând la acele salturi incerte care să rupă gura târgului, ci văzându-şi de orizonzul lui ştiut pe de rost. Aceasta dă o valoare în plus pulsului hotărât cu care ne-a obişnuit.
             Din verde şi din lumină, se ţese acea lume ceva mai limpede decât la o privire în jur prin defectele lumii imediate, tangibile de multe ori într-un mod sec şi chiar opac. Avem o serie de astfel de înverziri şi iluminări, care concurează într-o sete de noi răsuflări line, prin care substanţa palpită cu inimă subtilă. „Cu mâini de lumină”: „Întorc gândurile până se uscă cum fânul,/devin moi aromate,/

Dorina B L Mitologia Cop(Dorina Brânduşa Landen – „mitologia morţii moderne”, Ed. Vinea, 2019)

             Dragă moarte mai plăpândă chiar şi decât mine, trebuie să te încurajez să îţi faci treaba din mărunt şi alene în tot mai vizibil şi repede – pare a zice poeta conştientă că s-a născut devreme şi perimat pentru ca odată a muri târziu şi modern. Dorina Brânduşa Landen nu are secrete faţă de moarte, cu viaţa mai mergând la subsuoară unele subtilităţi de felul acesta. Dacă e moarte, atunci să fie moarte, şi să o iubim din vreme pentru ca la momentul care trebui-va să ne iubească şi ea pe noi. Să fie o moarte caldă şi blândă, nu una tăioasă şi rece.
             Moartea nu e vreun calvar de plumb, nici vreo corvoadă istovitoare, ci desfătare spre desfrâu la deschiderea unor porţi până acum doar închipuite. Edar să reţinem, vorbim aici de o moarte modernă, cu dichis şi aplomb, despre o moarte semeaţă hărăzită nemuririi, nu despre obişnuitele morţi de pomană. Şi despre mitologie vorbim, pentru că în sacralitatea ei, nu în obişnuinţa comună, moartea transcede oricărei forme de agregare a spiritului, e moarte şi gata, atâta e pentru că atâta ştie ea să fie!

coperta carte lucacesti 180      Am  avut plăcerea  să citesc acest volum „Lucăceşti, file de istorie”, Editura „Gutinul” Baia Mare, cu adevărat interesant prin unghiul de vedere al autorului, care  ne demonstrează că și localitățile mici sau sate unde trăiește „Talpa țării” - cum minunat i-a numit academicianul Rebreanu, dar dintr-o anumită inconștiență îi disprețuim.
    Acest volum, este a patra carte a  autorului, carte care vine ca un protest pentru acei oameni din sate, de la care ne mulțumim doar cu voturile lor și în rest  conducătorii se bucură  că nu le dau dureri de cap.     Satele de lângă Someș, care sunt exemplificate de autor, au aparținut  Cetății Chioarului - Cetatea de Piatră, cetate considerată cel mai puternic bastion în fața cotropitorilor ce-și doreau Ardealul. Fiind donat ținutul Chioarului familiei Teleky, aceștia au dinamitat-o folosind ei, apoi alții, ca materiale de  construcție. 
    Spuneam că domnul profesor Dragoș Gelu este un mare patriot, care  nu s-a afișat cu astfel de pretenții, dar educă masele de copii, pe care -i învață să fie lucăceni și români și să nu uite că străbunicii lor au fost un corp de armată a lui Mihai Viteazul, dar nu erau numai luptători ci ei au donat și hrană, pentru armata lui, ei au fost folosit chiar în luptele de la Târgoviște și București.