O carte constituie întotdeauna un prilej de bucurie a spiritului atât pentru cel care a scris-o cât și pentru cel care i-a citit cu înfrigurare paginile pentru a-i sorbi esențele. O carte de poezie bună este ca o comoară ascunsă de pirați într-o peșteră. Ea poate fi găsită doar de cei care posedă harta secretă, nicidecum de spiritele mediocre, care-s incapabile să guste voluptatea cereștilor bucurii prilejuite de trăirea și înțelegerea celor mai tainice experiențe.
În mod obișnuit, o carte dă seama de weltanschauung-ul unui autor, dar când doi poeți, de același calibru valoric, își pun poemele în oglindă în aceeași carte rezultă indubitabil un spectacol literar inefabil. Este și cazul poeților Ecaterina Șerban și Ion Vanghele, amândoi ființând în cadrul unui ontos metafizic generat de liantul iubirii și al pasiunii pentru artă.

Liviu Comșia este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori contemporani din Teleorman și nu numai, atât ca prozator, autor de romane și de proză scurtă, cât și ca exeget cu o înaltă conștiință artistică a operelor confraților săi. „Al doilea brașovean devenit alogen teleormănean măritat, domiciliat prin autoexilare, pe (din) motive matrimoniale”, comportându-se ca un „supramodest ardelean picat ca un meteorit în balcanismul teleormănean” (C.T. Ciubotaru), este un intelectual rasat, dovedind nu numai o solidă cultură și o cunoaștere a literaturii române și universale ca puțini alții, dar și o experiență căpătată în lunga sa activitate de redactor la publicații literare.

Fiecare „ia” de la o carte pe care o citeşte câte ceva; şi ceea ce „ia” nu-i neapărat esenţialul, dacă acest esenţial există... „Albastru pur” se încadrează perfect în ceea ce am spus.

Mă aşteptam la mai mult de la autoarea romanului „ Fata cu cercelul de perlă ”. De data aceasta, în „Albastru pur” lucrurile îmi par prea mult forţate. Nişte „intersectări” între o americană care vrea să fie franţuzoaică, aşa cum au fost strămoşii ei şi o rudă persecutată religios din Franţa secolului al XVI-lea, sunt elementele de bază ale construcţiei romanului lui Tracy Chevalier.

          Extrem de original, marcat în egală măsură atât de intuiție, cât și de cerebralitate, Daniel Dăian face notă distinctă în peisajul poeziei actuale, poziționându-se în totală contradicție cu viziunea abruptă și cu vulgaritatea ce a stigmatizat ani la rând poezia tânără. Recenta sa carte de poezie, *), bine fixată între propriile repere (iluzii, certitudini abia atinse, fulgurații de gând și de conștiință, degradări, surmontări ale posibilului, temeri și frici) e, după cum a și intenționat autorul, purtătoare de adevăr. În fond, un sincer și atotcuprinzător demers inițiatic, lecție de ontologie în care viul de conștiință, dar și eul carnal sunt, rând pe rând, negate, remodelate și urcate pe piedestal în mod deliberat.

Cartea Eu tind spre fericire (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017), publicată în cadrul colecției literare „eCreator” și având postfața semnată de criticul Ioan Romeo Roșiianu, este cel de-al doilea volum de versuri cu care poeta sighișoreancă Silvana Andrada Tcacenco (n. 1971) se prezintă în fața publicului cititor, după Adoptă-mă, pădure (București, Editura Art Creativ, 2016), volum de versuri pentru care autoarea a fost laureată cu Premiul pentru debut la prima ediție a Premiilor internaționale de Literatură „eCreator” în 2016.