ELS Carte colorat complet 1(Elena Lucia Spătariu Tudose – „Carte de colorat anotimpuri şi păsări / Libro da colorare stagioni e uccelli”, Ed. Minela, 2020)

              Proclamarea păsării în unghiul potrivit pentru zbor, precum şi alegerea unui anotimp iluzoriu care să reunească aspectele neconforme din toate cele patru comune pentru toată lumea. Precum la o alergare peste garduri vii desţepenite de mersul tot mai haotic al vremii. Aventură laborios orchestrată de o ploaie meteorică de sentimente decantate cu sfială.
              Ne apropiem de o recunoaştere a dimensiunilor axate în interior, acolo unde se petrec nebănuitele lucruri... „Cu aripile crescute/ pe dinăuntru/ m-agit în spirală/ între alb şi negru/ între noapte şi zi/ între un anotimp şi altul/ într-o dimensiune/ prea strâmtă/ ca o cămaşă de forţă/ îmi scriu tăcerile pe portativ/ în culori/ să nu le uit armoniile/ când vreau să zbor/ închid ochii/ mi-am tatuat libertatea/ sub pleoape” (Sunt pasăre).

CPM Din marginea (Cristian-Paul Mozoru – „Din marginea Lemuriei” Ed. Eurostampa, 2017)

              Ferm, constant, înregimentat arhetipal-mitic şi ţintind expresionist într-un fel aparte, care tinde spre perspectiva universalităţii. Exaltat în faţa minuniii fiinţei, dar atent să nu o strivească, nu se ştie când şi de unde ar mai apărea alta clocotind atât de neliniştită viaţa. Îndrăgostit conştient dar şi din întâmplare, uneori într-un concurs de nuanţe ale ludicului şi preludicului...
              Cristian-Paul Mozoru face parte dintre acei poeţi convinşi de utilitatea gestului liric ca o valenţă mult prea importantă a fenomenului existenţial, pentru a nu i se oferi binemeritat locul imperial. Ipostazele „Din marginea Lemuriei” sunt şlefuite până în disperarea limbajului, astfel încât să rămână înţelesul de la sine stătător, prea puţin ambientat dincolo de perspectiva declarativă şi cea a metaforei.
             Astfel, chiar dacă nu este construit pe o generoasă imagistică, avem un poem întreg, sprijinit în foarte clară idee: „Naşte-mă, dă-mi nume/ Scrie-mi pe marginea ultimei zile/ Cu ciobul de sticlă al ochiului/ O literă doar/ Acoper-o cu foc, hrăneşte-o/ Las-o să aşeze chipuri/ Apoi, din nou, naşte-mă/ Numeşte-mă din nou după tine/ Şi sparge strigătele în fărâme/ Ca şi cum numele, fără margini,/ Mi-ar fi ecou”.

exp carmena felicia duminicile(Carmena Felicia Băinţan – „Duminicile unei toamne”, Ed. Castrum de Thymes, 2020)

              Toamna idee şi duminica idee. Răsuflare şi cuvânt. De trăit, de simţit, de savurat clipele. Fascinaţia anotimpului şi a zilei. Hai să zicem că eşti copac şi te îndrepţi spre lumina duminicilor răcoroase înainte de marea încercare ce va urma. Îţi aşterni umbra mai cu sfială şi oarecum cu mirare că încă e umbră, şi nu amintirea unor trecute umbre. Vreme de odihnă şi meditaţie, până la urmă.
               Carmena Felicia Băinţan se însoţeşte cu „Duminicile unei toamne”, într-un mod natural, expresiv nuanţat romantic, versurile sale generează raze de lumină şi spiţe de căldură. Pentru o toamnă cât mai blândă, dacă se poate de catifea, şi duminici ca pietrele preţioase.

Emil Nesiu Dimineti prea pure(Emil Mircea Neşiu – „Dimineţi prea pure”, Ed. Aureo, 2018)

           Translucidă ca o lacrimă se naşte ziua dimpreună cu cuvântul. Fie că sunt însoţite sau ucise iubiri, tot zi va fi. La un capăt de aţă se agaţă soarele, pentru a atârna primordial într-o ecuaţie în care inevitabil şi decisiv va cântări şi luna. Iubirile se petrec până la urmă.
            Emil Mircea Neşiu ştie că iubeşte, în fond asta e povara lui prezentă şi elementar şi expansiv în cuprinsul „Dimineţilor prea pure”. Dificil de cuantificat mersul echilibristic pe un tăiş, pe o geană, dar din puţine dar potrivite cuvinte şi implicit o imagine valoroasă, poetul reuşeşte o poezie tonifiantă: „Precum fecioarele despletite/ dănțuie/ cuvintele acestea/ alcătuind fragmentele/ din actul de deces/ al unei iubiri imposibile/ după cum se vorbea/ pe la spate prin urbe./ Simpla apropiere/ a două inimi/ ce n-au dansat decât o seară/ până la urmă, tehnic vorbind,/ nu am schimbat decât o muză/ Cu o cravată dintr-o călimară/ Încercând un posibil contur”. (Dintr-o călimară).
            Dintr-o laconică definiţie a eului, aflăm tocmai despre... „Infinit”, ca într-o ironie a dimensiunilor ce umblă de capul lor: „Fiecare este până la urmă/ ceea ce ar vrea să fie,/ o figură, poate o umbră,/ un desen pe asfaltul fierbinte,/ o rugă, o grafică, ceva,/ un poem pe o panoplie./ Vezi cum se mâzgălește/ de necunoaștere/ o descifrare de hieroglife,/ o galerie de portrete/ de familie/ o caricatură,un haiku…/ Lasă mai bine/ această înșiruire de zerouri/ spre plus infinit.”

Emil Nesiu Cioplitor de himere Coperta(Emil Mircea Neşiu – „Cioplitor de himere”, Ed. Aureo, 2017)

             Devremele şi târziul se află la taifas, în recuperări ale memoriei şi în expozeuri de vise, iluzii, dorinţe. Fie că sunt cuprinderi mai largi sau rătăciri ale clipei, pulsaţii ale firescului sau nebănuite metamorfoze, se îmbină într-un aranjament liric cu alură de autoportretizare, croindu-se o ideatică şi o imagistică autentice.  
            „Cioplitor de himere”, Emil Mircea Neşiu se lansează într-o aventură tumultoasă, încercând un crescendo în ritmul „Serenade-lor” sale, pe măsura conştientizării viului în simbioză cu arealul. De sub ferestre de timp, se produc librete la ore de nelinişte, ordonate dar şi aleatorii în şirul lor... „Pe  noi, plăcerile,/ ne-au devorat demult./ Imagini deochiate/ prevestind  furtuna/ acum  ca  niciodată/ iubitei pot să-i spun/ același Noapte Bună”. (Nr. 7 , opus 4), „Seara mi-a  sorbit  paharul,/  încă un  amurg,/ cu  imaginea  ta/ între  pleoape/ m-a  cuprins  somnul.// Mai  apoi o  sanda,/ piciorul  gol, răvășind  nisipul/ din  clepsidră.” (Nr.  8,   opus 2).