(Llelu Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Poeme Vălărene”, Ed. Blumenthal, 2011)
S-ar face c-ar fi o fantă subţire pe unde s-ar trăi. Între ceva şi altceva, între. S-ar putea şi să nu putem fi, din lipsă de spaţiu sau timp, cu complicaţiile care se ivesc pe parcurs ne putem trezi între două sau mai multe paranteze. Niciodată nu vom şti dacă ar fi fost ceva sau altceva. Suntem atât de fragili încât mai mereu ne e toamnă în timp ce stăm cu primăvara în braţe. Iar dacă nu se poate şi se vede treaba că chiar ba, atunci „De voi veni încă odată” nu se ştie sau poate s-o şti ce şi cum: „am fost plecat cu gândul/ cerul scuturat de ploi/ sub un acoperiş de stele/ unde respiră-n ierburi câmpia// te-am întâlnit prin grâu/ ademenitoare umbră de iubire/ vom locui în cortul verii/ cu sarea topită-n palmele moi// de voi veni încă odată, ştiu/ îmi voi umple golul cu tine/ caii câmpiei vor fi ai mei/ îi vom călări pân’ la rău// te voi îmbăta cu vise/ şi voi aştepta iarna/ în plete cu ninsori/ la căldura bătăilor inimii”.
De ce i-o fi poetului sete şi de ce neapărat sete cu cai? Altfel ce să caute el la râu după ce tremură câmpia în căutare de cai şi pare-se şi de sete...
Şi se vede cum nici nu ştiam dacă şi când şi unde eventual ne alegem punctul de pe traiectorie în care să ne deconspirăm existenţa.
- Detalii
- Scris de Daniel Marian
(Gabriela Trotuş – „Femeia cu chipul târziu”, Ed. Pim, 2019)
Se întâmplă acea senzaţie de neputinţă, de insuficienţă, de nu sunt eu, atunci când te naşti prea devreme astfel încât totul ţi se pare a fi târziu. Începând cu sângele tău care arată ca o lacrimă desprinsă de la streaşină pe timp friguros, neputând fi smulsă până la capăt din dorinţă şi din ispită şi din convingerea că vrei să ştii dacă eşti cu adevărat viu, îţi trebuie o dovadă pentru a şti că eşti viu. Practic, simţi cum te scalzi în acea imponderabilitate tridimensională, dintre fiinţă, iluzia unei fiinţe şi neconcludenţa dacă nu chiar imposibilitatea unei fiinţe.
De când relativitatea lui Einstein s-a dovedit utilă într-o percepţie imediată dar oarecum jalnică în jocul universal care are loc la scară infinită sub aspect ciclic, devreme şi târziu sunt acelaşi lucru, nu are niciuna dintre noţiuni nicio valoare decât în raport cu un sistem de referinţă înşelător.
Gabriela Trotuş porneşte de la priveliştea aparentă, corect ar fi spus minciuna senină a oglinzii, în care ni se arată întotdeauna ceea ce spaţiul fizic ne permite să obiectualizăm. „Femeia cu chipul târziu” reprezintă un fel de a gândi şi a spune că n-ai cum fi perfect într-un univers imperfect din pricină de neînţeles în profunzimea lui. Ea, Gabriela, se face că nu ştie cum oglinzi întârziate abia aşteaptă s-o îmbrăţişeze, s-o cuprindă în staţiile vieţii. Dar sunt doar oglinzi, Gabriela, sunt doar oglinzi...
- Detalii
- Scris de Daniel Marian
Citește mai departe: Femeia prea devreme pentru a fi adevărată
Exercitată din plin în pușcăriile vremii. Pline ochi de deținuți politic. Care nu-l iubeau pe ”marele frate” de la Răsărit. Nici orânduirea instalată ilegitim de cozi de topor dincoace de Prut. Suferind pe nedrept represalii odioase din cauza asta. Chinuind și murind la Jilava și Gherla, de pildă. În Deltă și-n Balta Brăilei. La stuf, în apă, la diguri, în praf. Păziți de câini și gardieni. De trupe de securitate. Flămânzi și goi, emaciați. Umiliți și pedepsiți de călăi nenorociți. Plătiți bine de partid tocma-n scopul ăsta. Precum povestește cu acuratețe un octogenar pățit, într-un tom de mare preț. Om cu bune studii universitare. Realizator pân` la pensie de emisiuni radiofonice în zona culturii. Un condei tare priceput și convingător la narațiune. Cartea* sa, de mine cetită pe nerăsuflate, o dovedește din plin. Că nu-i doar o relatare simplă și anostă. Ci mustește de culoare, umor și maliție inteligentă. Zugrăvind o lume înfiorătoare. Ticăloasă foarte și revoltătoare. Din care fac parte, profund condamnabil, și magistrații epocii. Cert mai vinovați ca anchetatorii. Vânduți regimului pentru privilegii. Fără conștiință, milă, spirit obiectiv, respect pentru dreptate și profesiune...
- Detalii
- Scris de Adrian SIMEANU
Citește mai departe: Cartea zilelor noastre | Teroarea lu` Dej
Trebuie să recunosc că există puține poete care trezesc în mine, prin versurile lor, prin devotamentul și respectul acordat cuvântului, prin ambiția de a se ridica deasupra superficialității și mediocrității generale, un sentiment de admirație și apreciere. Alina Narcisa Cristian face parte din categoria acestor poete speciale. Ea scrie versuri care ating și sufletul, și mintea, un alt avantaj fiind acela că știe să esențializeze, eliminând balastul inutil, acea poetizare redundantă în capcana căreia cad mulți autori, nefiind capabili să spună ce trebuie, când trebuie și cum trebuie. Mai mult de atât, ea folosește cu pricepere frumusețea paradoxului, atât în poezie, cât și în aforismele pe care le șlefuiește cu atenție și delicatețe. Această propensiune paradoxistă pare să deconspire un suflet mult încercat la granițele trăirilor, dar indică și o rezonanță puternică artistică și spirituală cu opera unor scriitori care au explorat abisul ființial, sărind apoi, pe trambulina viselor și/sau a imaginației, până la porțile extazului și ale revelației, fiind adevărați acrobați ai transcendentului.
- Detalii
- Scris de Ionuț Caragea
(Ion Maria – “Frică şi cutremurare”, Ed. Limes, 2018)
Să spui când nu te-aştepţi e clar o fandoseală, poţi altfel: când te aştepţi mai dincoace sau mai dincolo. Punctul minus cu celălalt cu plus şi înmulţit cu zero e o formă de gramatică pură limpezită într-o mişunată scânteie de scânteriere care preface lucrurile din dezastrul unei tămâieri ocazionale ce poate deveni colectivă spre obligatorie. E timpul extrateranilor, clar de nu se poate!
Cu Ion Maria se întâmplă lucruri şi până şi fapte. Sunt pajişti şi sunt munţi de toate culorile care toate pâlpâie ca la balamuc. Se regăseşte o dezinvoltură din ascunzişul epocal al neţărmurii. Când ţi se spune să tragi fermoarul până şi la stele, să ştii că nu e de glumă, fixează bine colţurile imaginaţiei şi bate-le în cuie!
A venit vremea pentru că trebuia să vină, de “Frică şi cutremurare”, când pajiştile se schimbă în mersuri călare. Se atrocizează semantica încât de la a pica bine se ajunge la a pica pur şi simplu cum trebuie nimerită o săgeată dinspre coteţul cu găini înspre o ţeastă puternică de cocoş. Avem de-a face cu o debusolare a însăşi clepsidrei care nu mai stă chiar atât de ţeapănă, a învăţat să umble şi parcă-mi-aş şi pe alocuri umblă.
- Detalii
- Scris de Daniel Marian
Citește mai departe: Încuiaţi uşile şi ferestrele, vârcolacul!