Credeam că știu suficient de multe lucruri despre Udești de la prietenul meu originar din acest sat bucovinean, dar „măritat” în Teleormanul regățean, scriitorul Constantin T. Ciubotaru, mai ales că realizaserăm, împreună, o carte de „Convorbiri (in)discrete”, în care, nolens, volens, udeșteanul mi-a făcut multe confidențe despre copilăria petrecută în acele locuri mirifice, fără să mai amintesc despre volumele sale de amintiri referitoare la locurile de unde a purces în viață. Totodată, nu credeam că voi mai avea prilejul de a cunoaște și alte aspecte legate de satul natal al prietenului meu, până ce acesta nu mi-a împrumutat o carte referitoare la alte fațete ale acestei comunități, mai ales fapte, întâmplări cu și despre dascălii de vocație care au ținut dreaptă făclia apostolatului, ca luminători ai pruncilor udeștenilor încrezători în menirea acestora de a le îndrepta mintea copiilor lor spre lumina cunoașterii.
    Mai în glumă, mai în serios, prietenul CTC îmi spunea că Udești este „capitala literaturii române”, cu cel mai mare număr de literați raportat la numărul de locuitori, din moment ce de aici „au luat cu asalt citadela literelor”, inaccesibilă pentru mulți dintre cei ce au bătut la porțile „gloriei” literare, reușind să-și înscrie numele în galeria celor mai apreciați scriitori bucovineni (în ordine alfabetică), Valeria Boiculesi (delicata creatoare a versurilor pentru copii), Constantin Călin „cel mai avizat cercetător al vieții și operei lui George Bacovia” (Vasile Spiridon), remarcabil în tetralogia dedicată poetului simbolist, Valeriu Cimpoeș, veteranul de război, care și-a iubit atât de mult satul prezent în toate cărțile sale („Cât de drag îmi este satul meu!”), Mircea Motrici, numit de Alex Ștefănescu „poet al reportajului”, impresionat de cartea sa, „Fereastră spre inima Bucovinei”, pe care o numește „Descriptio Bucovinae”,

Detalii

Înainte de răsărit presupunând că ar fi fost noaptea, sau poate chiar ar fi fost noaptea. După cum înainte de noapte omul e viu şi după noapte e tot viu; atunci când mecanica soarelui e dată pe o lumânare aprinsă, nici nu poţi crede câtă viaţă ştie să ardă.
             Mi-aş fi dorit să pun în întâmpinarea oricăror cuvinte, Phoenix, să zicem Fată verde cu părul pădure, ştiind că o să sară din pagină în clipa următoare drept în creştetul îngândurărilor. De fapt eu am pus semnul de Phoenix acolo unde în stânga şi în dreapta se află aripile poetului.
             El poetul se cheamă Andrei Caucar, iar ea poezia se cheamă Suzana. Astfel s-a nimerit în viaţa reală, după ce un castel s-a năruit rămânând doar visul, substanţa s-a rearanjat într-o altă determinare existenţială.
             De aici aş zice că trebuie luat secretul spravieţuirii: „lacrimile care mi-au ars faţa s-au stins”: „cei dragi s-au ascuns în uitarea pământului/ norii care fumegau s-au târât peste munte/ crucea de pe umărul meu – nevăzută/ pare mult mai uşoară acum/ sau e dulceaţa înşelării”.
             Eu nu ştiu dacă de-adevăratelea Suzana mai şi există, sau Andrei şi-o închipuie şi lumesc şi biblic şi în care mai alte feluri. 

Detalii

(Andrei Caucar – Sânge de sub tălpile mele – Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu – Colecţia BANCHETUL, 2018)

Fiinţa e sublimul creaţiei, atât de sublim încât nu încape într-o singură lume. Împărţeala se face cumva ciudat. Viaţa vine şi se întâmplă, iar moartea de asemenea. Cele două imposibile împreună, îşi dau mâna peste gard. Nu există calendare care să consfinţească anume când şi unde odată şi odată gardul dispare ca şi cum n-ar fi fost mai mult decât o iluzie. Ce-o fi în mintea noastră când trăim, mare diferenţă de ceea ce atunci când murim? Unde e plenitudinea, nu cumva ar fi pe un prag?...
În câte-o intersecţie nefericită, omul se opreşte să judece inevitabil, ireversibil, imprevizibil, inexplicabil, dreptăţile şi nedreptăţile care se uită pieziş una la alta, până se încaieră de nu mai ştii care-i negativul şi care-i transpunerea sa în alte forme. Doar că judecata nu şi nu se potriveşte niciodată cu soarta.
Cel mai greu trebuie să fie a căuta în măruntaiele existenţei, sensul acesteia. Nu merge cu una, cu două încercări, nu e aici un lanţ fără stânga şi dreapta, ci un vortex uriaş neplăcut dar necesar.
Ca o stare aparte, nu singulară dar excesiv de specială, poezia vine să pună paie pe foc peste capul logicii, trântind-o de multe ori cu capul de pereţi sau ceva mai paşnic, doar punând-o la colţ. Aici intervine trăirea exclusivă prin simţire, Trebuie un salt imens, pentru a te ridica deasupra lucrurilor imediate şi a te înfăptui în profunzime.

Detalii

(Daniela Achim Harabagiu – O altă dimensiune a sentimentelor – Ed. eCreator, 2018)

             Odată şi odată te încumeţi să nu te mai fereşti de tine care eşti, să te arăţi celorlalţi în lumina întregului tău. Dacă ai la îndemână cuvintele, mai trebuie să ai şi curaj şi gata, ăsta eşti! Din mănunchiul de fapt vârtejul de dimensiuni şi din colecţia (sau infinitatea?) sentimentelor, cum faci să legi alfa de beta până să te trezeşti cu tine la uşa ta şi să te pofteşti înăuntru...
             Daniela Achim Harabagiu îţi arată „O altă dimensiune a sentimentelor” pe care îmi pare imposibil să n-o simţi ca pe un adevăr palpabil. Invitaţia este despre cunoaştere şi nu despre îndoială. Cât se poate de directă: „Lasă iubirea”: „Suflete al meu,/ ce te tot frămânţi,/ Inima,/ de ce ţi-o frângi?// Lasă iubirea,/ să te cuprindă,/ Cu braţele-i largi/ Şi privirea blândă!”
             Ar trebui să ne lămurim cum stăm cu numărarea a ceea ce pare să tindă la infinit, şi pentru asta pe lângă a-mi da frâu memoriei care mai joacă feste după mai bine de un sfert de secol, mă ajut de Wikipedia care spune aşa: „Zenon, prin faimoasele sale aporii (paradoxuri) atrage atenția asupra consecințelor absurde care par să apară introducând infinitul actual în raționamente. De aceea se considera că infinitul actual nu este accesibil intuiției și doar infinitul potențial poate fi utilizat în gândirea matematică.

Detalii

(Doina Petrulescu Anton – Hei, copii, vă salut din Euforia! – Ed. Limes)

            Trec bucuriile, trec supărările, un singur lucru nu trece: dorul de a mai fi copii. Dacă nu se poate să ne dăm peste cap şi gata să ne trezim de câţiva anişori, hai că facem altfel: intrăm în lumea poveştilor sau a poeziilor făcute pentru ţânci şi de îndată vedem cum vibrează în noi memoriile cele din primele orizonturi ale vieţii.
             Deci, dragi copii! – adică voi toţi ăşria mari acum, lăsaţi aiurelile şi fiţi copii, că merită! Dintru început trebuie să vă spun că nu am mai scris până acum despre cărţi pentru voi, cu atât mai puţin cărţi pentru voi. Dar să vedem cum e să ne însoţim cu Doina Petrulescu Anton în binecunoscutul dar mai rar amintitul ţinut de timp... „Hei, copii, vă salut din Euforia!” e un reductor (ce-o mai fi şi ăla – voi n-aveţi de unde ştii, că sunteţi copii, sau aţi uitat?...), pentru trecerea din de-adevăratelea imediată într-una alegorică şi care chiar şi-a pierdut rolul de de-adevăratelea.

Detalii

  1. Nicolae Crepcia | Nevenind În îmbrăţişarea emoţiei precum neplecând Ca o iluzie
  2. Petronela Apopei-Ignat | Aşezând fiinţele şi lucrurile în matca firescului
  3. Nicolae Crepcia | Parfum de cuvinte care te îmbată