st(Costel Stancu – „dominic sau despre imitaţia umbrei”, Ed. Hestia, 1995)

              A se lua la cunoştinţă memoria şi a se centrifuga, acea memorie a lucrurilor ce odată întâmplate de la sine fără prea multă pricepere, abia atunci e timp şi loc de a doua lor naştere, ceva mai evoluată, prin intersecţii şi vămi în care se catalizează cu simţurile desfătate pe coridoarele minţii.
             Chiar şi din piatră seacă, din praf şi din cenuşă, se pot isca lucruri măreţe, pe care niciun cor al ghicitoarelor precum nici vreo prevestire cuantică nu le-ar fi putut determina la înfăptuire. Se practică acea unicitate tehnologică asupra materiei dislocate în simpla ei formulă energetică, de unde se ia patos suficient pentru o geometrie variabilă ce urmează a fi parcursă de la crepuscul la înălţare în sens programatic.
             Din aval şi din amonte de eventualitatea clipei, apar mai întâi difuze umbrele, pentru ca mai apoi să se ivească şi substanţa, sau după caz trunchiul ideii explodate la un scurtcircuit dintr-un sâmbure în care până atunci se plimba ceaţa, oricum ceva de genul ăsta dar mai profund.
             Costel Stancu se proiectează pe sine laolaltă cu nervurile ce-l ţin ancorat în plan existenţial, aceasta are loc în ipostaze inedite, majoritatea uimitoare sau cel puţin incredibile. „dominic sau despre imitaţia umbrei” fiind o carte cu o soartă subtilă, despre care am aflat şi eu acum, după un sfert de secol, când însă cred că ar fi momentul recuperării unui impact frontal.

Vasile Gheorghe Foto(Vasile Gheorghe – „2-1 într-un cerc albastru”, 2019)

              A orândui lucrurile, fiinţele, întâmplările, într-un alfabet al sufletului, pe care să îl încerci de câte ori ai de comunicat cu universul. Asociind litera esenţelor, emoţiilor de taină, energiilor care îţi lucrează simţurile modelându-le permanent. Sunt astfel înşiruite şoapte, plutiri, alături de despicări-răspicări în ringul unor forţe concurente.
             Vasile Gheorghe atunci când nu se îngrijeşte de motanul său, de copaci şi de starea naţiunii, scrie poezie; de fapt şi când face aceste lucruri, tot poezie scrie. Dintr-o etapă istorică în alta, l-am tot îmboldit să scoată un volum şi iată-l pe buza facerii: „2-1 într-un cerc albastru”. Extrem de selectiv, fără graba care a pus stâpânire în zilele noastre peste lumea literară şi peste lume în genere.
             Pentru poet, a trăi este o muncă elaborată, dincolo de respirările ce pot fi numărate tehnologic mai aflându-se alte respirări discrete, în nuanţa gândurilor, neliniştilor inerente pe cărările pline de capcane, ale vieţii. În intersecţii, se stă şi se odihneşte, se contabilizează paşii şi se verifică direcţiile. Aici se pun întrebările, se aşteaptă răspunsurile, dintre acestea unele nevenind niciodată.

Carmen Secere viata ca o moarte usoara(Carmen Secere – „viaţa ca o moarte uşoară / ultima rotaţie completă a pământului /” – Ed. Vinea, 2019)

             Mai mici sau mai mari împliniri dar toate importante, şi nişte demoni cât de sfrijiţi zburlindu-se de prin colţuri de timp ca nişte bilete de călătorie încă neconvingător perforate. De fapt cu timpul fiind o problemă, pentru că niciodată nu e la locul său atunci când îl cauţi. Vrei într-un bol de timp şi nimereşti într-o aşchie, ori vrei pe o frunză de timp şi te trezeşti în plin copac zdrenţuit de furtună.
             În intersecţii mai blânde ori de-a dreptul fioroase, se îmboldesc de se îngăduie acele respirări cuminţi ori zgomotoase, cărora le putem spune rostiri precum şi tăceri. Are loc o comunicare organică a viului cu imaginea sa alegorică uşor deformată de influxuri nervoase trăite sau închipuite.
             Carmen Secere se avântă în dimensiunile firescului împletite cu acelea ale incredibilului, fără a sta să numere naşterile şi morţile, la fel nici facerile lumii sau apocalipsele nu o interesează. O anumită degringoladă a substanţei se arată pe fondul halucinării formelor. Astfel se întâmplă cu o „vopsea albă”: „după o vreme/ acopăr cu vopsea albă/ liniştea internată/ la spitalul de orbi// trag aer în piept/ cât să pot dezlipi din tavan/ stelele ruginite// găsesc diclofenacul prescris/ cândva// în spatele perdelelor negre/ simt cum mă cuprinde înserarea// degeaba închid fereastra/ cerşetorul/ începe să semene/ cu mine”.

Carmen Secere mon amour ma tristesse(Carmen Secere – „mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est/”, Ed. Vinea, 2019)

            Viaţa determinată de istoviri presupune o altfel de perspectivă, sigur mai complexă decât priveliştea du-te-vino a evaluării clipelor fluturate în diverse porţii de subzistenţă şi care se trec prin anumite filtre pentru ca până la urmă să fie asimilate sincretic. După cum ne învaţă Clopotul lui Gauss, sunt cicluri existenţiale polarizate, de gen flux şi reflux, de aceea, particularizând, aflăm că dacă ai fericiri, trebuie să ai şi tristeţi.
             La Carmen Secere, un nivel atins imediat după block-start, s-a concretizat prin  întruchiparea celor „aproape fericiţi”. Chiar şi fără umbra de îndoială considerată de către poetă, tot ar fi urmat firesc un recul, pe care îl găsim acum odată cu „mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est/”.  Într-adevăr, asistăm la un exod al adierilor parfumate, timp în care se instaurează treptat dictatura unei ere tomnatice.
             Esenţele sunt puternice, îneacă, înţeapă şi sfâşie, un prea-plin de incipienţe nefaste gata să dea din embrioni în lăcuste. În fond, asta fiind viaţa reală, clocotită, nu cea expusă în vitrine pentru cumpărătorii bolunzi care mai şi cred că au de-a face cu ea, făcătură de lei şi doi bani.

Vasile Morar Cartea arderii de tot(Vasile Morar – „Cartea arderii de tot”, Ed. Eurotip, 2019)

              Obiceiul antologiilor ne prinde la un moment dat pe toţi. Păstrăm florile şi scoatem scaieţii. Ne duşuim, ne frezăm, ne parfumăm, ne spilcuim şi şpiluim pe unde trebuie. Are sens această practică deoarece ne dă un ghiont raţional în mersul mai departe. Este fixat unghiul de plecare, traiectoria, viteza etc.
             Antologicul de acum Vasile Morar ajunge şi la un vârf al procesului în sine, acesta fiind dat de „Cartea arderii de tot”,  unde vârtejul neliniştilor sale, tropotul existenţial alături de şopotitul pe dinafara lumilor se întâlnesc la sfat de zile mari. Justificată ar părea întrebarea: Poetul chiar are de gând să dea aici tot ce poate? Aş, în ritmul şi vigoara sa, va putea până dincolo de oricare coperte. Dar, e corect să spunem că este o selecţie pe cinste a trăirilor extatice, mergând de la destăinuiri sensibile până la momentele predispuse jertirii de sine.
             Voi da curs unui poem într-adevăr de colecţie, în care un spirit nichitian, sau cel puţin apropiat de acest fel de anvergură stilistică, intră în transa ideilor luminate şi inedite şi unice: