ica              Motto: 
                   " Bǎtrâne, iar te amǎgeşti cu vise de iatac                 
                        ţi-aratǎ din splendoare  cadâna doar un crac                    
                    şi-n toi de zaiafet, petrecere destrǎbǎlatǎ ,                     
                    Ianache se desfatǎ ...Costache, altǎdatǎ..."
Constantin (Ticǎ) Ardeleanu
 
Constantin (Ticǎ) Ardeleanu este omul care respirǎ creaţie literarǎ într-un mod atât de personal încât îşi trǎieşte viaţa  zilnicǎ uimit şi uimind , încercând sǎ-şi "bandajeze" rǎnile rǎmase deschise din adolescenţǎ şi tinereţe când sfǎtuit şi aproape silit sǎ trǎiascǎ numai îndatoriri şi sǎ-şi reprime exuberanţa şi nesǎbuinţa lucrurilor şi faptelor specific vârstei, fapt care ulterior l-a înzestrat cu o sensibilitate sufleteascǎ ,aproape maladiv de poeticǎ ,pe care şi-o înǎbuşǎ cu alte genuri literare, parcǎ speriat de reacţia în lanţ pe care i-ar pricinui-o abandonarea în reverie poeticǎ a stǎrii în care îşi trǎieşte clipe speciale, camuflate în ironii tip fumigenǎ.
Îşi consumǎ destinul ,dar nu ca într-un joc de şah unde ar avea avantajul jocului cu nebunii, ci mai degrabǎ ca la o "partidǎ de zaruri" (unde se poate da lesne vina pe lipsa norocului) menitǎ sǎ sublinieze un "crochiu de fericire amânatǎ" (pag.86).

Trebuie să ai un mare curaj pentru a scrie o asemenea carte!
        În vremile tulburi pe care le trăim a spune ceea ce gândești pare anormal pentru unii oameni, de aceea , cred-că aceștia nici nu-și mai pun problema  aflării adevărului  despre unele lucruri sau întâmplări , se abțin în a-și exprima  părerea și lasă ca lucrurile să evolueze de la sine și nu iau atitudine față de ele. Nu același lucru se întâmplă cu ziariștii care sunt nevoiți să ia o atitudine sau alta față de evenimentele pe care vor să le prezinte sau în care sunt implicați.


          Noi, cei care nu luăm atitudine publică,  nu ne implicăm în explicarea unor evenimente, urmărim programele T.V. sau citim ziare și reviste, fiecare după timpul liber și după posibilități- ne formăm o imagine mai mult sau mai puțin adevărată față de întâmplări sau evenimente. De aceea apariția unei astfel de cărți care încearcă să clarifice documentat unele aspecte controversate- e de bun augur și o salutăm cu sinceritate fiind pe aceeași undă de vibrație cu autorul.

Cristian Gabriel Moraru – „Ieşiri din profan” - vol. I

O carte jertfă este aceasta cu care bate la uşa sufletului Cristian Gabriel Moraru, o carte prin care defineşte excelent o trăire, o credinţă, un spirit.
Este o descătuşare senzitivă întru totul, o eliberare de energii pozitive, o lucrare ale cărei măreţii se văd - comparativ! - îndeosebi din prispa materialului, într-o lume în care sufletul nu mai este monedă de schimb, într-o lume aproape improprie visului şi poeziei.
Ei bine, ca din vremea persecuţiilor creştine vin cuvintele poetului, în ele regăsind închinarea, căutarea ajutorului şi odihnei, mulţumirea, obida, într-un astfel de cadru recreat născându-se primul volum al trilogiei „Ieşiri din profan”.


Nu ştiu cât este dorinţă de iluminare, de a se deschide spre tălmăcire la Cristian Gabriel Moraru, dar ştiu că este predominantă nota confesivă, de împărtăşire a propriilor trăiri şi simţiri, de parcă în sângele său, în respiraţia sa creştină s-ar face pe sine însuşi martor la o veşnică înmulţire a peştilor şi pâinii.

cop 1 Toma                    „Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară (fără miere) pe un testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei taine sau a unei apartenențe legitime. Simbolul se prelungește azi în diferite și multiple utilizări și nuanțe.” mărturisește scriitorul Ion Toma Ionescu în volumul de proze scurte și tablete, „Copacul cu icoană”, apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în 2018, punându-și pecetea asupra unei scriituri de înaltă clasă. Volumul „se dedică familiei care m-a lăsat la biroul meu, lângă calculator: Cristinei, Ramonei, Ionelei, lui Alexandru, lui Toma și lui Puiu...”, o familie frumoasă care devine personaj al narațiunii, sigur, surprins în diferite ipostaze de viață. Cartea este structurată într-un mod inedit. Începe cu „Pecețile lui Zamolxe. Studiu de guștere”, urmând șase capitole care încep cu o „tabletă” și culminează cu părți de „roman”. În interiorul acestui incipit și final se află ca într-o sferă aspecte din realitate, meșteșugite impecabil de pana artistului. Poveștile de viață reale și bine închegate te poartă printr-o lume necunoscută, o lume drenată de emoții și trăiri ce reușește să te transpună într-o tristă realitate a războiului, a perioadei comuniste sau a unei democrații înțeleasă greșit („Noi se pare că ne-am vândut sufletul”). Titlul cărții este mai mult decât sugestiv, pare rupt chiar din sufletul autorului. „Copacul cu icoană” este de fapt „Stejarul cu icoană” (titlul uneia dintre prozele scurte): „Era un stejar bătrân, cu coroana bogată și tulpină de trei metri în diametru... Cu timpul copacul și-a întins coaja peste icoană, dar au rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al Maicii Domnului, ca un semn divin.”

trmMotto :      
„Şi acum rǎmân acestea trei:
  credinţa, nǎdejdea, dragostea.
 Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
                                             I.Corinteni 13:13


    EMILIAN MARCU, parcă uimit de marea ispravă pe care a comis-o cu " Tobele mute ", a realizat că n-a epuizat (consumat) povestea satului Ivanovca şi s-a hotărât s-o  continue, luându-se la întrecere cu sine însuşi, şi zămisleşte capodopera "TĂRÂMUL  INOCENŢILOR " (apărută la editura Princeps Multimedia Iaşi în 2017) şi care în 2019 a primit premiul "Ion Creangă" al Academiei Române.    
Cartea este animată de aceleaşi personaje, ca în "Tobele mute", rolul principal  revenindu-i lui Saşa Ilici Ostafiev, celelalte personaje apărând ca flash-uri din memoria lui Saşa Ilici care încercând să-şi apere câinele (tovarăşul devotat) de furia ursului, cade într-o râpă unde a fost "găsit de oamenii aceia ciudaţi, care vorbeau o limbă necunoscută lui" şi traumatismul suferit îl duce la graniţa dintre viaţă şi moarte.