Poezia filozofică existenţială zămislită în „nopţile nesfârşitelor ruguri”…
*
Profundă, meditativă, organizată în jurul înfriguratelor întrebări privind destinul uman – poezia este adusă în plină lumină de spiritul creator al poetului spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano González Montañez*.
Construcţia complexă, impresionantă determină cititorul să-şi oprească privirea cu oarecare îngrijorare – pe malul dinaintea „abisului” deschis… de varietatea semnificaţiilor cuvântului scris, cititorul fiind astfel motivat să mediteze asupra fragilităţii clipelor şi a „întâlnirii cu necunoscutul” ---

Descinzând dintr-un sat teleormănean, Papa (Brebina), actualmente fiind cetățean al orașului-stațiune Govora, unde este profesor al Liceului Tehnologic, scriitorul Ion Drăghici a cochetat cu muzele încă din timpul studiilor liceale (ca elev al Liceului Pedagogic din Turnu-Măgurele, absolvit în anul 1975), participând activ și furtunos la dezbaterile cenaclului literar din municipiul de la Dunăre, fapt pentru care a fost numit „premiant…nu numai la carte…, ci și printre cei care se visau poeți” (Constantin T. Ciubotaru).

Nu am înţeles, niciodată, prea bine legătura ocultă dintre un spaţiu geografic şi stilistica psihică şi culturală emergentă, tipică acestui topos. Nici măcar atunci când Henri Coandă (om de ştiinţă, care va să zică, deci căruia nu i se puteau contesta rigoarea sau minima raţiune suficientă), în discursul său din Aula Facultăţii de Drept şi Filozofie, prilejuit de acordarea titlului de Doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, în 1973, demonstra (am fost martor), cu diapozitive proiectate pe un ecran, că între structura fulgilor de zăpadă care cad pe un anumit teritoriu, semnificativ geografic (Tibetul, bunăoară, sau Maramureşul) şi stilul cultural, îndeosebi arhitectonic, există un izomorfism evident. Asemănarea era izbitoare.

După cum se anunţă chiar prin titlu, volumul de versuri al lui Eugen Evu, Poeme medicinale – Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011, apărut în colecţia POEŢI CONTEMPORANI –, este o carte care vizează o terapie pentru partea, totuşi, incurabilă a fiinţei, sufletul, fiindcă poemele sale sunt medicinale, cu proprietăţi, deci, de medicament!
         Cu o structură eterogenă la nivel prozodic – scrise în vers clasic, dar şi modern, aducând, în acelaşi text uneori, rime, asonanţe şi versuri libere –, poemele se deschid cu Asompţiunea (titlu care va reveni), „ridicarea la cer”, sugerându-se că, în cele din urmă, salvarea / mântuirea omului poate veni cu adevărat doar prin îndreptarea către înalt – a ochilor, a gândului –, cu alte cuvinte, prin revenirea la credinţa adevărată: Apogeul fiinţei ca minune / Învierea prin Asompţiune. A nu se înţelege însă că e o carte cu tentă religioasă!

Din afară, pentru cine nu-l știe sau nu i-a citit poeziile, George G. Asztalos pare un ins sobru, sever, un introvertit, preocupat doar de problemele grave ale vieții, ale lumii… Și poate că așa și este, fiindcă poezia sa, scrisă într-un limbaj colocvial, oprindu-se nu atât la aspecte spectaculoase ale realității, cu efecte asupra vieții tuturor, ci, îndeosebi, la detalii ale banalului cotidian – de ieri sau de azi –, într-o tentativă de aparentă demitizare a ceea ce au construit generații de poeți înainte (în primul rând, dragostea, moartea…), nu face altceva decât să reveleze laturi sine qua non pentru completarea unui soi de puzzle al cotidianului,  dintr-o perspectivă inedită, poetul raportându-se ironic și autoironic la ceea ce receptează și, mai ales, transmite.