Privită dintr-o perspectivă mai aplicată noţiunea de Organon, aşa cum s-a încetăţenit de la Aristotel încoace desemnează corpul de reguli principii şi concepte care posibilizează cunoaşterea în general şi pe cea ştiinţifică în special. Organonul lui Aristotel, logica lui formală, centrată pe epistemologia deducţiei a vitaminizat cercetarea ştiinţifică până în zorii epocii moderne, când s-a dovedit depăşită, neputincioasă în propulsarea decomplexată a cunoaşterii. Lumea evoluase, intrase într-o nouă fază de evoluţie - epoca modernă – iar Europa, mai cu seamă Anglia îşi dezvoltase mult industria, maşinismul, producţia de serie care obligau cunoaşterea la o mai aplicată apropiere de realitate, de faptul empiric şi o altă metodologie, un alt sistem de reguli, şi de principii epistemice.
Francis Bacon de Verulem a răspuns acestor noi cerinţe ale cunoaşterii moderne. a înţeles că Organonul aristotelic şi vechea viziune scolastică nu mai poate ghida eficient ştiinţa şi cunoaşterea ştiinţifică şi-a elaborat un nou Organon – Novum Organonum – opus celui aristotelic, axat mai mult pe legitimarea inducţiei într-un proces de cunoaştere.
- Detalii
- Scris de Ionel Necula
(Ioan-Nicolae Popescu – „Tăceri de dinainte de viaţă”, Editura Hoffman, 2019)
Intercalarea planurilor existenţiale, a viului cu neviul – este o temă poetică gravă cu care mă confrunt de trei ori în trei zile la rând. Prezentă atât în lirica feminină cât şi în cea masculină, nu i se poate atribui un gen, prin urmare manevrabilitatea ei se face înafara rigorilor obişnuite. Nu sunt folosite instrumente de măsură, pentru că nu am avea ce face cu ele, simţurile sunt şi ele rudimentare în dualismul care nu mai permite scepticism precum nici certitudini, înglobează întrebările şi răspunsurile într-o sferă plutitoare în grinda minţii. E mai simplu aşa, am zice, şi mai interesant. Ba deloc, pentru că aici în altersfera aceasta gânditoare abia aici se află negânditele furtuni.
Ioan-Nicolae Popescu aduce cu sine bucuria unor „Tăceri de dinainte viaţă”, un popas necesar înainte de a afla ce e de făcut cu viaţa, dacă e ea chiar viaţă sau o părere despre viaţă proiectată înainte de a fi viaţă şi care ne minte din prima secundă când respiră cu pretenţia vieţuirii.
- Detalii
- Scris de Daniel Marian
Un președinte curvar și nesăbuit. Orbit de putere și mort după ea. Un magnat bătrân cu nevastă tânără. Doi agenți de pază și-o șefă de personal, de la Casa Albă. Un spărgător, un avocat și-un polițai prinși într-un caz mai rar. O firmă de avocatură de la Washington. Întâmplări după-ntâmplări, din atâtea locuri. Ce te țin constant cu sufletu` la gură. Ticăloșii descoperite până la urmă. Lumea de sus și lumea de jos, pe coasta de est, nord-americană. Sistemu` judiciar de acolo, cu umbrele și luminile sale...
Sunt doar câteva dintre componentele tramei acestui volum* excelent. Mustind de oameni și fapte care mai de care. Intrigi și omoruri, femei una ș-una. Adrenalină și aventură duium. Imaginație și inspirație isteț folosite, util rostuite. Toate cele ticluite, foarte bine povestite. Plauzibil zugrăvite în secvențe chibzuite. Scene veridice cu personaje specifice.
- Detalii
- Scris de Adrian SIMEANU
Citește mai departe: Cartea zilelor noastre | Puterea distruge
(Liuba Liubastra Botezatu – „poheme cu aromă de cafea şi gust de winston menthol”, Editura Eurostampa)
Între imensitatea vieţii şi nenumărarea morţii e diferenţă doar de unele parabole la care ne andocăm noi imaginaţia despre a fi. Cu un ieri disctabil, un azi uneori amânat şi un mâine probabil, nu e de mirare că gândim pe muchie de cuţit dacă chiar or fi exista fiinţe sau numai holograme interesante.
Relativitatea lui a fi e singura fărădelege pe care o acceptă Dumnezeu, El Însuşi în relativitatea Sa. Şi atunci pentru a nu ne prosti păcătuindu-ne, cu asta mergem şi în aval şi în amonte, fie că suntem gupii sau păstrăvi, nu contează. Liuba Liubastra Botezatu e-ntr-o dimineaţă tânără care şi mie îmi place. Sau, poate fi în toiul unei nopţi încâlcite, şi iarăşi e bine. Aceste localizări, de fapt delimitări imprecise de la un întreg şi el absolut imprecis, făcându-se în raportarea la timp; dar care timp?... „trec pe lângă timp ca și cum m-aș numi nemurire,/ ca și cum n-aș mai fi decât o apatică făptură/ îmbătrânită înainte de vreme./ la picioarele mele, bucuriile vieții se cer trăite./ din stradă, zgomot de mașini, râset de copii,/ patimi tinerești pe strune de chitară mai amintesc/ că lumea se-învârte./ în turnul meu de beton, ca într-un cavou,/ îmi aștept învierea/ și scriu până voi deveni poezie.” (melancolii auguste).
- Detalii
- Scris de Daniel Marian
Tema unei cărți de peste ocean. Perfect pusă-n pagini de un condeier cândva avocat, politician, născut în Arkansas. Priceput la slovă și la proceduri. Romanele lui sub lupă punând sistemu` judiciar din patria sa. Cu-a` sale chichițe și practicienii activând în domeniu. Cu justițiabili și instanțe de judecată. Cu firmele de avocatură îndeosebi. Omu` cunoscându-le, în ani, pe toate, îndeaproape...
Clay Carter e un tânăr apărător din oficiu. La Biroul de Asistență Legală din capitala americană. De la o crimă banală din stradă ajunge la un medicament cu efecte psihice grave. Stârnește un proces de anvergură națională în favoarea pacienților consumatori, pentru daune. Se aliază cu baștani în domeniu, se implică riscant și în alte cazuri de despăgubiri, stârnește invidii, antipatii și anchete. Chiar, până la urmă, procese împotriva-i. Vrea să parvină, cheltuie nesăbuit, îl atrage luxu` și s-alege prafu` de avere și carieră. Îi mai rămâne doar iubita alături (oare?). Și-un trai anonim în afara țării...
- Detalii
- Scris de Adrian SIMEANU
Citește mai departe: Cartea zilelor noastre | Mărire și decădere