adr     Pornind de la ideea că dragostea este un sentiment complex, manifestat printr-o afecțiune puternică, definirea ei ar fi un demers la fel de complex, foarte dificil, cauzat fiind tocmai de complexitatea manifestărilor sale precum şi de diversitatea legăturilor afective cuprinse în acest cuvânt, pentru că, nu-i aşa, dragostea se poate manifesta față de familie (părinți, copii, frați surori sau salte rude), față de prieteni, față de parteneri romantici, față de Divinitate, dar şi față de animale, obiecte, patrie, frumos, artă şi aşa mai departe. O constantă importantă a dragostei, rămâne reciprocitatea.
       A adora înseamnă a iubi pe cineva foarte mult. Cu toate acestea, dragostea, alias iubirea este un sentiment mult mai puternic decât adorația, deoarece ea cuprinde o mulțime de alte propietăți şi sentimente. O persoană poate demonstra cel mai mare act de iubire, nu de adorație, sacrificându-şi chiar şi viața pentru persoana iubită, dacă ar fi nevoie. Cu toate acestea, adorația este şi ea un sentiment de iubire profundă, pentru că dacă adori sau iubeşti profund pe cineva, poți descrie acel sentiment ca fiind adorație. Aşadar, adorația poate fi definită drept o iubire intensă, o iubire extazioasă, o admirație profundă, iubitoare, un devotament şi un respect ieşite din comun pentru cineva sau ceva.
       Cu toate acestea, nimeni nu poate trage o linie de delimitare clară semantico - sentimentală între cele trei cuvinte : adorație, iubire şi dragoste, pentru că toate trei formează acelaşi câmp lingvistic, făcând parte din aceeaşi arie semantică.

Ica Salisteanudespre
TOBELE  MUTE
de Emilian Marcu
   Romanul „TOBELE MUTE”, apărut la editura PIM din Iaṣi în 2014, ne dezvăluie o lume pe care n-am ṣtiut-o, dar care după lectură, admitem că era necesar s-o cunoaṣtem, fiindcă grozăviile vieţii într-o taiga necruţătoare trebuie să le luăm în calcul cȃnd gȃndim ṣi asumăm că asemenea lucruri n-ar trebui să se mai întȃmple vreodată.    
    „Tobele mute” (romanul) nu-i decȃt o metaforă a unui sunet care anunţa ceva catastrofal pe de o parte, ṣi pe de altă parte nu-i decât o stare stranie a unui loc în care nu se întȃmplă nimic special în afara destinaţiei pentru care a fost creat. Lagărul de muncă forţată nu este tulburat decȃt de bataia tobelor care anunţa ceva neobiṣnuit, evadare, moarte, accident, mobilizare în vederea unei inspecţii aṣa zis inopinate.
    Regula vieţii simple, de aṣezare dupa tipicul tuturor localităţilor, este imediat adoptată d-un firesc al asumării traiului în comun.

Ica SalisteanuMotto:
“mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că Seneca zicea că nu este puţin
timpul pe care îl mai avem, ci mult cel pe care l-am risipit deja ?”
       Ioan Romeo Roṣiianu   
    
    N-am întȃlnit ṣi văzut la nimeni atȃta risipă de emoţie, ca la Ioan Romeo Roṣiianu, exprimată în “Scrisori de dragoste irosită” (risipită).   
    Scrisorile n-au încercat să mărturisească zbuciumul unor voluptăţi trăite sau imaginate, ci mai degrabă zădărnicia ṣi irosirea sentimentului care la vulcanicul Ioan Romeo Roṣiianu seamănă mai degrabă cu trasul cu tunul după ţȃnţari, decȃt cu trasul la ţintă cu armă cu lunetă.
    Și totuṣi este vorba numai de dragoste, cu toate păcatele ei, cu bucuriile ṣi cu durerile ei ṣi că dacă tot ce-a simţit cȃnd (exaltat de intensitatea emoţiei) a scris, s-a chemat dragoste, atunci da, a iubit, a iubit pȃnă la abandon. 
    Ḯn felul acesta ṣi-a făcut zestre de amintiri, poate sfȃṣietoare ṣi dureroase (dar de neṣters de nicio metodă de spălat creierul) ṣi asta înseamnă viaţă, poate cu suferinţă, dar cu siguranţă netrăită în zadar.

Ica Salisteanusau despre : LUMEA DUPĂ SABATUL COCORILOR de EMILIAN MARCU

           Motto:
                    “Se cuvine să stărui asupra unor
                         scriitori anume ṣi să te adapi
           din ei, ṣi mai ales asupra cărţii din
           care citeṣti, peste veacuri dacă
           voieṣti să ai un folos care să te
           ţină datornic în spirit!”
                               Emilian Marcu
            
    Pregătirea plecării lui Saṣa Ilici pe nesfȃrṣitele ape spre sălaṣul cocorilor, pentru a dovedi tuturor ṣi mai ales sieṣi că este cel mai priceput să rezolve problemele nordului nemilos (al Siberiei) atȃt pe pămȃnt cȃt ṣi pe nesfărṣitele ape, pare să coincidă cu apariţia în gura peṣterii (unde călugărul Sofronie îṣi îndeplinea treburile) a femeii (adusă de cămila oarbă care părea să ṣtie locul „unde se pare că ar mai fi fost mult mai demult”) care ar fi fost menită, parcă special pentru a tulbura dumnezeirea călugărilor care se nevoiau acolo spre a ţine piept invaziei furnicilor roṣii ṣi parcă pentru a-l contrazice pe călugărul Sofronie care era încredinţat că „Dumnezeu este singurătatea oamenilor”, iar acum locul din peṣteră prin prezenţa femeii nu mai păstra nimic din curăţenia ṣi sfinţenia  călugărilor (pe care prin post ṣi rugăciune, le „construiseră ei cu atȃta trudă prin ascultare”).

pattyPatty Ferariu aduce-n poezia românească o anumită singularitate ca rod imediat al unicității, a propriului demers de înfruntare a complexului atitudinal al lumilor și luminilor acestora, din toate poeta decupând fericit un spațiu teluric în care irosește nețărmurit materialul și îmbrățișează transformarea a ceva în altceva.
Sub scutul rezervării anui anumit limbaj poetic, într-o lume (prea) frământată de irosire și experimente care dăunează actului inspirativ în sine, poeta își modelează fericit imaginile și versurile, o transpunere luminată a imaginilor imaginate marcate de o cât mai necesară sigură formă de exprimare, o artă ca dăruire dacă vreți, un talent ca expresie.
Patty se lasă înconjurată de un anume ireal al imaginilor reale, fapt ușor regăsibil într-o cât se poate de fluentă scriitură amprentată de emoție, sensibilitate și rost, totul devenind un întreg, o imagine cu aspirații planetare, o viziune și o imaginație a unor planuri temporale ale unui timp altfel consacrat trecutului tumultuos și dorit ca sprijin în contemporaneitatea gândurilor și actului poetic.