Nu am înţeles, niciodată, prea bine legătura ocultă dintre un spaţiu geografic şi stilistica psihică şi culturală emergentă, tipică acestui topos. Nici măcar atunci când Henri Coandă (om de ştiinţă, care va să zică, deci căruia nu i se puteau contesta rigoarea sau minima raţiune suficientă), în discursul său din Aula Facultăţii de Drept şi Filozofie, prilejuit de acordarea titlului de Doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, în 1973, demonstra (am fost martor), cu diapozitive proiectate pe un ecran, că între structura fulgilor de zăpadă care cad pe un anumit teritoriu, semnificativ geografic (Tibetul, bunăoară, sau Maramureşul) şi stilul cultural, îndeosebi arhitectonic, există un izomorfism evident. Asemănarea era izbitoare.

După cum se anunţă chiar prin titlu, volumul de versuri al lui Eugen Evu, Poeme medicinale – Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011, apărut în colecţia POEŢI CONTEMPORANI –, este o carte care vizează o terapie pentru partea, totuşi, incurabilă a fiinţei, sufletul, fiindcă poemele sale sunt medicinale, cu proprietăţi, deci, de medicament!
         Cu o structură eterogenă la nivel prozodic – scrise în vers clasic, dar şi modern, aducând, în acelaşi text uneori, rime, asonanţe şi versuri libere –, poemele se deschid cu Asompţiunea (titlu care va reveni), „ridicarea la cer”, sugerându-se că, în cele din urmă, salvarea / mântuirea omului poate veni cu adevărat doar prin îndreptarea către înalt – a ochilor, a gândului –, cu alte cuvinte, prin revenirea la credinţa adevărată: Apogeul fiinţei ca minune / Învierea prin Asompţiune. A nu se înţelege însă că e o carte cu tentă religioasă!

Din afară, pentru cine nu-l știe sau nu i-a citit poeziile, George G. Asztalos pare un ins sobru, sever, un introvertit, preocupat doar de problemele grave ale vieții, ale lumii… Și poate că așa și este, fiindcă poezia sa, scrisă într-un limbaj colocvial, oprindu-se nu atât la aspecte spectaculoase ale realității, cu efecte asupra vieții tuturor, ci, îndeosebi, la detalii ale banalului cotidian – de ieri sau de azi –, într-o tentativă de aparentă demitizare a ceea ce au construit generații de poeți înainte (în primul rând, dragostea, moartea…), nu face altceva decât să reveleze laturi sine qua non pentru completarea unui soi de puzzle al cotidianului,  dintr-o perspectivă inedită, poetul raportându-se ironic și autoironic la ceea ce receptează și, mai ales, transmite.

Contestată sau nu, ca idee, o antologie are cel puţin o latură pozitivă: dă o imagine, fie şi aproximativă a evoluţiei scriitorului, aspect la care se adaugă, în cazul în care selecţia este realizată chiar de acesta, şi o perspectivă asupra capacităţii lui de autoevaluare.
    Acum, în privinţa antologiei lui Adrian Suciu – Mitologii amînate, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2011 –, aceasta cuprinde, mai întâi, câteva date biografice şi bibliografice ale scriitorului (n. 1970, Năsăud; debut, 1990, în Tribuna, Cluj; autor de proză şi poezie, cu „numeroase premii naţionale şi internaţionale, inclusiv premii ale Uniunii Scriitorilor şi ale unor reviste importante”; tradus în cinci limbi) şi o selecţie de texte din volumele E toamnă printre femei şi în lume – 1993; Singur – 1996; Nopţi şi zile – 1999; Viaţa fără urmări – 2010, însoţite de prefeţele aferente, avându-i ca semnatari pe Mircea Zaciu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan şi Daniel Cristea-Enache.

În literatura creată de scriitorii români din diaspora reverberează întotdeauna sentimentul dorului aprig de țară. Cuvintele limbii natale, în care te simți întotdeauna acasă, sunt mijlocul prin care este redată și/ sau reconfigurată realitatea și constituie un portal magic prin care, dacă îți iei inima în dinți să treci, poți accesa emoțiile, sentimentele și gândurile cele mai profunde ale eului scindat de criza înstrăinării.
Poezia se naște de regulă în contextul trăirii, la un nivel cu mult mai complex decât am putea să anticipăm la prima vedere, a evenimentelor și a alegerilor făcute care ne definesc viața.