Poţi liniştit să te dezbraci de forme, păstrându-ţi nu doar viu dar şi mult mai proaspăt conţinutul. Contactul esenţelor direct cu mediul niciodată perfect, dă naştere unei punţi senzitive şi cognitive care te determină să nu-ţi mai cauţi propria perfecţiune, pierzându-ţi astfel viaţa fără rost, de fapt uitând s-o mai şi trăieşti.
            Pe la colţurile gândurilor îţi tot vine să faci ceea ce e bine de făcut. Ei, şi la un ceas deloc de taină, aşa, la oră de vârf, zici: gata, măi, până aici cu tufe şi cu pene şi cu fashion! Şi atunci vezi ce bine e că tocmai ai ieşit din rândul lumii sufocate în propria-i emfază, şi asta pe când toţi abia aşteaptă să se arunce în acea falsă lume.
            Vrei să scrii poezie? Păi scrie! Şi dacă ai „veşti din utopia”, e… fantastic de periculos de excelent, pentru că sigur vei scrie poezie. Asta face Liviu Nanu, pe care eu l-am ştiut mai întâi calificat romancier şi nici că bănuiam cum e poet. E!

Prin aprilie 2018, adică la circa un an și jumătate după ce scrisesem studiul Poezia concentrică a Adelei Popescu – inclus, acum, ca Postfață, în această bijuterie editorială bilingvă: română-japoneză -, delicata poetă îmi trimite textul, prin email, pentru o nouă, ultimă revizie. Îmi cere ca, dacă eu consider că este oportun, să scriu o eventuală completare a acestuia.
DA, găsesc de cuviință că trebuie adăugate câteva considerente noi. Pentru a nu afecta/ strica unitatea eseului inițial, cred că formula ceda mai potrivită este aceea a unui P.S./ Post Scriptum, pe care îl plasez sub acolada de lumină a titlului Cartea Sacră a Doamnei ADELA POPESCU, mai ales că autoarea mi-a repetat, cu insistență, că va fi/ este și volumul ultim pe care îl publică.
Moment de apoteoză, putem afirma, această Carte încununează o viață de om.
Se impune să repet că - după aproape trei sferturi de secol de creație, în liniște și pace, creație clădită, dincolo de orice paradox, pe vulcanul clocotitor, incandescent, al luptei cu Timpul, dar cvasipermanent în armonie cu Sinea sa, metafizică, cu Ego-ul său liric ancestral, heraldic, în concordie cu lumea și cu Unicul Creator -, acest volum poartă însemnele cifrei 7 (Șapte), pendulând între vibrații sacre, magice, mitice și biblice.

Nici eu nu iau viaţa în serios, altfel nu aş mai avea timp să o trăiesc. Emoţiei fiecărei picături de viaţă nu îi trebuie nicio justificare, nu e cazul de a cere voie pentru a te da pe toboganul secundelor, pentru a îţi jumuli coatele şi genunchii dacă prinzi viteză şi te mai intersectezi cu câte-o muchie care n-ar trebui să fie. E o simplă chestiune de percepţie personală, care desigur poate fi contrazisă deşi mai greu. Până la urmă, când îţi vine nota de plată, e cu totul altceva şi nu mai contează dacă te furişezi făcându-te că plouă eufemistic.
           Jocul este totul, poate să spună orice mare doctor în indiferent care zonă a înţelepciunii, absolut orice vrea despre seriozitate şi responsabilitate şi alte bla-bla-uri. Şi da, chiar jocul cu existenţa este exact ceea ce se poate traduce în farmec absolut. Ei bine, am surprins-o în toiul faptelor pe Adela Conciu, atunci când s-a încumetat şi bine a făcut, „jucând şotron cu răsăritul”.
           Plecând de la poemul care de altminteri girează titlul cărţii, putem parcurge liniştiţi taina jocului devenit aici artă a trăirii limpede, frumoase.

Când citești o carte pe a cărei copertă este menționat numele unui critic literar, cunoscut și recunoscut ca atare, ești sigur că acesta are în spate o „carieră” de cititor „de cursă lungă”, lectura devenind, pe lângă pasiune, și o profesie a celui înarmat cu tot ceea ce înseamnă știința literaturii și, poate, predestinat acestui delicat și, totodată, dificil act de înaltă cultură, cu o indeniabilă responsabilitate.
Dar, când un volum cuprinzând cronici, note de lectură, puncte de vedere despre scrierile unor confrați, poartă semnătura unui poet/prozator, te întrebi cât de îndreptățit și cât de înzestrat cu calitățile artistice necesare actului critic este acesta și dacă el se poate ridica la nivelul unui profesionist. Totuși, când acesta, poetul să zicem, obișnuit să-și exprime sentimentele, trăirile afective, ideile și gândurile, cu sinceritate și cu profunzime, folosindu-se de limbajul poetic, creând versuri adresate spiritului și sensibilității cititorului care își regăsește propriile visuri, clipele de fericire și/sau angoasele în creațiile respective, este atras de scrierile altora, ai o oarecare reținere și îți pui întrebările de mai sus.
Ei bine, toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte când am avut în mână cartea delicatei și talentatei poete Domnița Neaga, „Lecturi în lumină” (NEUMA, Cluj-Napoca, 2018), deși aveam cunoștință de faptul că, din când în când, publicase eseuri critice în diverse reviste, demonstrând astfel că nu s-a izolat în propriul tour d’ivoire și că rămâne și un cititor pasionat și avizat al cărților unora dintre confrați.

Vasile Muste – „Însingurarea îngerilor”, Editura Grinta, Cluj – Napoca

(Re)cunoscut îndeosebi drept însufleţitor al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, perceput ca poetul care cântă şi descântă copilăria şi mirajul acesteia, Vasile Muste a devenit o victimă a celor care-au întocmit „Istoria aforismului românesc contemporan”, lucrare lansată prima dată în Italia.
E drept, subiectivitatea antologatorilor de orice fel este cumva îngăduită şi acceptată, însă cum lucrarea a apărut sub auspiciile şi patronajul cultural al Academiei Române din Roma – Editura Genesi din Torino - orice comentariu este de prisos, fiind evident în acest caz amatorismul.
„Îngrijit” de Alina Breje şi Fabrizio Caramagna, cu o prefaţă a celui de pe urmă, volumul „document” are autori mai mulţi morţi decât vii, unul din marii nedreptăţiţi prin neincluderea într-un asemenea volum fiind poetul Vasile Muste cu volumul „Însingurarea îngerilor”.