Daniel Luca – „Teritoriu ocupat”, Editura Ecreator, Colecţia Poesis, 2018

O carte cât o mare provocare aduce-n atenţia largului public timişoreanul Daniel Luca, prieten de cursă lungă şi poet dedat deja şi la actul critic.
Personalitate puternică, egală cu sine însuşi, Daniel Luca propune un „Teritoriu ocupat” menit să definească o anume lume interioară, să contureze şi să delimiteze emoţii şi simţirimenite să transpună lectorul într-un univers propriu.
Zgârcit la cuvinte de data aceasta, în poeme cât o fulguraţie de gând Daniel Luca dă toată măsura valorii sale, primii peri albi amintind înţelepciunea, în poem înşurubându-se astfel versuri aforistice.
Aşa construieşte el un univers solitar în care-şi dăltuieşte atent versurile, o adevărată recluziune-a tăcerii dacă vreţi, o stare în care lectorul se trezeşte a fi complice la actul creaţiei şi uşor cuprins de un anume sentiment de intruziune.
Sfios, aparent introvertit, poetul de pe Bega explodează-n poem şi provoacă mereu, forţa poemelor sale avându-şi geneza în acel dramatism al momentului consemnat, o lume dezarticulată în care, dincolo de acea pastişă de calmă tristeţe şi resemnare, autorul propune-ntr-o tensiune lucidă o nouă lume semantică închipuită: „M-ai încis/între coperte/şi m-ai aşezat/pe raftul de sus./Curând nu vei mai avea/spaţiu de depozitare” (Biblioteca), sau: „Odată/cu ultimul dinte de lapte/am pierdut şi iubirea” (Pierdere), sau: „Te-am mușcat de lobul urechii/și-am rămas atârnat./Cercel viu” (cercel), sau: „M-am împiedicat/de gândul tău/și m-am sprijinit în cădere/cu inima/de copac” (Cădere), sau: „Mi-am rătăcit limba/între sânii tăi blonzi./De-atunci sunt călător” (Limba).

Detalii

Loreta Toader – „Povestea unui gând”, Editura Ecreator, Baia Mare, Colecţia Debut, 2018

Cu o adevărată poezie a căutărilor ne provoacă poeta Loreta Toader, o poetă pentru care spaţiul diasporei încă nu a devenit stare de dor sau amprentă menită să influenţeze un întreg destin artistic.
Detaşată de sine însăşi şi de un întreg spaţiu existenţial, Loreta Toader debutează cu eleganţă, volumul „Povestea unui gând” devenind o oglindă în care reflectă c-o naturaleţe dezarmantă trăiri şi emoţii.
Netributară chiar şi actului artistic în sine, autoarea provoacă un univers altfel uşor perceptibil, însă tocmai din această naturaleţe se naşte povestea, firul epic ce înnobilează o scriitură puternic amprentată de un univers propriu.
Sensibilă la tot şi la toate, propune o carte împărţită în trei secţiuni de sine stătătoare construite, întregul fiind o carte egală, o carte întregită, rotunjită, o carte unitară tematic şi stilistic.
În toate cele trei cicluri ale cărţii adună consistenţa unui întreg zbucium, din aceste energii descătuşate născându-se poeme de respiraţie, iar actul confesiv excede acestui neorealism invaziv care amprentează respiraţia cotidiană.
Deloc invaziv expuse, sentimentele poartă hlamida unei lirici aproape matematice, fapt ce surprinde în mod deosebit ţinând cont de faptul că vorbim de un volum de debut.
Un parfum aparte are discreţia de care dă dovadă, dar încă nu ştim cât este act cerebralizat sau mod de-a fi.

Detalii

Prin bunăvoința scriitorului Constantin T. Ciubotaru, mi-a parvenit cartea publicistului, prozatorului, criticului literar musceleano-ialomițean TITI DAMIAN, pe care prietenul nostru comun îl menționase printre „albineii” săi, atât în volumul nostru de „Convorbiri (in)discrete”, cât și în „Memorii aproape oblice” publicate de curând. Este vorba despre „Sisif coborând muntele” (EDITGRAF, Buzău, 2017), surprinzătoare, încă de la început, prin titlul său, sintagma opunându-se categoric legendei despre chinurile la care a fost supus regele Corintului de către Zeus, fiindcă, printre altele, îl împiedicase pe Thanatos să-și îndeplinească datoria ca zeu al morții.
    Dacă Sisif fusese osândit să urce o stâncă pe o colină aflată în Hades, care, dusă până aproape de vârf, se rostogolea până la poale, condamnatul este nevoit să-și reia „munca”, acest lucru însemnând că el, supusul la o asemenea caznă, are convingerea că, urcând, va scăpa de chinul unei vieți nenorocite, sortite de stăpânul Universului și al zeilor. La fel de însemnată este și coborârea, mai puțin epuizantă din punct de vedere fizic, dar reprezentativă pentru hotărârea, dârzenia, obstinația fostului rege de a o lua de la capăt cu nădejdea că, urcând stânca încă o dată, va reuși să se elibereze de blestem.
    Pentru Titi Damian, atât coborârea, cât și urcarea, în egală măsură importante, capătă o cu totul altă conotație, diferită de a oricăruia dintre cititori, una legată de suflet, de inimă.

Detalii

Daniel Marian – Revelaţii, Resuscitări, Regrete – Ed. ECREATOR, 2018

           Am venit să petrecem întru poezie, un poet care pare-se a ales lepădarea de sine şi a trăit cum trebuie poezia; mulţi au devenit bucătari, mulţi au abandonat, versurile unui poet rus şoptesc: „Poeţii nu abandonează niciodată poezia” (Andrei Rozdezvenski).
           Poezia nu ucide, nu strică, nu se poate traduce ori explica, e roadă a Duhului Sfânt. Nu poezia va vorbi pentru sine (eu ştiu că ştiţi dar vă prefaceţi).
           „nu am înţeles”: „nu am înţeles niciodată/ sentimentul neliniştii/ mâna mea dreaptă scriind/ ochiul meu cel mai drept/ copleşit odată cu lumea// să-i explic naşterii mele/ ceea ce n-am ştiut când/ treceam prin ea// chemt în arenă/ să trăiesc şi să mor în/ acelaşi timp –/ nu am înţeles niciodată”.
            Reflectoarele s-au aprins mai târziu – lumea valorilor e zdruncinată: „...tu râzând în cetate în lume/ să dai cu bulgări de libertate la geamuri/ să dai cu iubirea în mine...” (eu, tu).
            Îmi pare rău că nu le-am scris eu, dar cuvântul meu este şi cuvântul lui, al vostru, este libertatea pe care nu se lasă umbra uitări.

Detalii

Daniel Marian – Revelaţii, Resuscitări, Regrete – Ed. ECREATOR, 2018

Cu paşii adânciţi în lumea poemelor, Daniel Marian surprinde nuanţa vieţii prin periplul său înspre sinele erodat de apele incerte ale trairilor personale,”veneam dinspre mine însumi/cu privirea anchilozată de repaosul tuturor formelor”(Fuga de sine). Nici de această dată, nu se lasă sedus de sentimentele jucăuşe ale unui timp , al său evident, ci mai degrabă încercă să le înfrângă, să le îngroape în tăcerea scrisului:”legaţi-vă un sentiment de tâmple”(Un sentiment). Starea de singurătate se transpune în versuri prea evidente, iar  încercarea poetului de a se lupta cu sinele devoalat de iluzii se tapetează în nuanţe de litere : „între golul zilei şi/  golul nopţii/ măsoară timpul.../diagonala...”(Noiembrie). Consider cel mai greu sentiment încercat de poet ca fiind singurătatea, aceea ce pare că se ascute în liniştea dintre litere. Jocul de cuvinte, dansul stărilor neînţelese, balansul  între un  ieri şi un azi poartă însemnul regretului, al dorinţei poetului  de a fi din nou acel tânăr excentric care ridică litera înspre formele cuvântului dat. În ” Revelaţii, Resuscitări, Regrete”, Daniel Marian încercă şi reuşeşte evident, să lase amprentată imaginea aceluiaşi timp,să ne transpună imagini în care se evidenţiază lupta sa cu acesta, o luptă inegală, aş putea spune, timpul fiind în final „explozia unei lacrimi”(Cântec despre adânc), fiind moarte şi viaţă: „să trăiesc şi să mor/în acelaşi timp-/nu am înţeles niciodată”(Nu am înţeles), iar uneori acest capătând noi forme.

Detalii

  1. Recenzie la cartea părintelui Radu Botiș, CA TĂMÂIA INAINTEA TA
  2. Florina Isache şi melancolia trecerii prin lumea cuvântului
  3. REALITATEA DIN JURUL INIMII