O dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului „Doina” al Armatei, cântecul „Pui de lei”.
Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…
Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.
Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:
‒ A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.
‒ Cum aşa?
‒ Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi, a doua zi, ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.
‒ Să ne pregătim! Mergem la Săcel!
‒ Nu putem să mergem toţi acum. Mărioara şi Nelu pleacă imediat să vadă ce trebuie să mai ducă. Mărioara rămâne acolo, iar Nelu vine după noi. Ne spune şi ce trebuie să mai ducem.
- Detalii
- Scris de Maria Tirenescu
(vara anului 1864)
Un scâncet scurt, un murmur nedesluşit şi o zvâcnire a omului care dormea lângă ea, o trezesc pe bătrâna preoteasă, la ora când prin ochiul de geam al camerei, încă nu a început să intre lumina zorilor. Năduşit de zăpuşeala din aer şi poate de fierbinţeala visului, Iconomu Nicolae se trezeşte şi el, zgâlţâit bine de nevastă.
-Scoală-te Nae, scoală-te!… Ce-ai visat?
Bărbatul nu-i răspunde. Oftează şi se lasă iarăşi întrebat:
-Ai visat urât omule, de ce-ai tresărit aşa?
-Cam urât, Vladă, cam urât!… vorbi el într-un târziu, ca un om plecat după gânduri.
Înţelegându-şi rostul, femeia lui coborî din pat şi aprinse lumânarea din sfeşnic, pentru a se vedea unul pe celălalt, atunci când îşi vorbesc.
- Detalii
- Scris de Eugenia Coman
(Toamna anului 1860)
Amiaza sfârştului de octomvrie opt sute şaizeci, coboară blândă până în pântecul văii pârâului Dorofei. O pânză de răcoare, ţesută de chiar albia lui, adulmecă împrejurimile până sub dealul Tituleştilor, dincolo de care, cărările satului Ungurei îşi desfundă urechile, ca să prindă măcinişul încă bogat al frunzelor ponosite de bătrâneţe. Copacii de pe dealul Ungureilor ciupesc cu înduplecare zarea, frântă spre satul Crâmpoia, ca o nuia de salcie pletoasă. În cofa toamnei atotstăpânitoare, păsările cerului îşi scaldă plămânii, pricopsind valea cu cântecele lor neîmperecheate. Peste tabloul încă neamorţit, umbrele norilor îngânduraţi coboară într-o ştearsă împlinire. Nici veselă nici tristă, nici frumoasă nici urâtă, nici plictisită nici hotărâtă, toamna îşi iscăleşte ultima pânză, fără a se feri de judecata oamenilor; de la anul, mai va s-o ajungă şi alte toane… ei… şi ce dacă… e dreptul şi voia ei…
Din pragul casei părinteşti, Ion Titulescu, băiatul lui Nae Iconomu, se uită în calea tatălui, resemnat de obolul unei învăluitoare plictiseli. Răcoarea ştearsă de-afară sau, poate apropierea părintelui dinspre pătulele de porumb, orânduite spre curtea boierului Ungurelu, îi aprinde obrazul de june îngândurat.
- Detalii
- Scris de Eugenia Coman
(Anul 1859)
După încheierea Războiului Crimeii (1856) parafat prin Tratatul de pace de la Paris din același an, Principatele Române trec sub protecția puterilor semnatare din apus (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Austria, Prusia, Regatul Sardiniei) și chipurile li se dă dreptul să se reorganizeze, pe baza vrerii maselor de români! În acest scop Turcia este mandatată să se ocupe de convocarea în fiecare Principat, a Divanurilor (adunări) ad-hoc, prin care să se spună în clar dorințele politice ale românilor, sub formă de hotărâre, după care să fie prezentată celor 7 puteri europene, într-o nouă conferință.
Este o bună șansă, pe care pașoptiștii munteni și moldoveni o folosesc în interesul de a se întoarce acasă, pentru că, în cele din urmă, e mai bine în coliba ta, decât în palatul altuia! Se înființează o formațiune politică cu numele de ”Partida Națională” și Comitetele Unirii. Cărturarii și alți oameni de frunte din cele două Principate, participanți la Revoluția Pașoptistă, de atunci și până acum, nu au fost părăsiți de înflăcărata dorință de a făuri un stat național unitar și independent, care să pună cele două teritorii românești, sub aceeași ocârmuire și aceasta să nu fie străină...
- Detalii
- Scris de Eugenia Coman
Departe de sat, în pădurea de stejari de la Braniște, trăia un stejar bătrân, bătrân de când lumea.
- Vremurile se scurseseră atât de repede ca și vântul care se strecoară printre crengile mele…oftă stejarul.
- Ca și nisipul printre degetele omului….îi răspunse vântul.
Bietul stejar nu știa ce să-i răspundă vântului deoarece nu fusese niciodată pe țărm de mare. Se ținea din răsputeri ca vânturile reci și puternice din iarnă să nu-l smulgă din rădăcini. Numai de ar ajunge iarna….Acest lucru îl voiau și pomii dimprejur deoarece el era cel mai înțelept dintre toți copacii și știa multe.Da nu puteau face nimic, doar să-și ridice crengile spre cer și să se roage Înaltului pentru a-i prelugi acestuia viața.Și uite-așa, anotimpurile treceau unul după celălalt, în rostogoliri de apusuri și răsărituri, și ei se bucurau pentru că puteau număra alte anotimpuri.
De o vreme, scoarța i se găurise și -i apăru o mică adîncitură,o scorbură care din an în an se făcea tot mai încăpătoare iar stejarul devenea tot mai gol pe dinăuntru și tot mai secătuit de vlagă.
- Detalii
- Scris de Toma Vicky