Viaţa mea la brutărie este interesantă nu doar pentru oamenii zâmbitori care sunt acolo şi îmi fac viaţa frumoasă, ci şi pentru relaţiile ce se înfiripă între unii clienţi: prietenie sau dragoste. Nu aş fi crezut că voi privi o poveste de dragoste din spatele tejghelei, dar am fost şi mesagerul a doi îndrăgostiţi.

Povestea acestor tineri este una frumoasă, care mi-a arătat că nu întotdeauna poveştile se termină cum am vrea noi. Este o poveste cu învăţătură şi de aceea o voi povesti chiar acum.

Printre acei clienţi fideli sunt tot felul de oameni, dar un lucru ce îl au în comun este că vin zâmbitori şi pleacă mulţumiţi din brutărie.

traducere de Adela Iancu

La Fellini totdeauna mai necăjeau acordeonul, mai gemea vre-unul sau altul, pe cineva mereu îl chinuia ceaţa, însă în Ka, aparent pe nimeni, ca poştaş însă vedea tocmai ceaţă, - poate să-l fi chinuit doar pe el – sau poate doar pe străinii de cauză, vînaţi în barăcile dărăpănate din lemn de deasupra oraşului, pe vînătorii de munte de odinioară, doar ei îşi mai aduceau aminte cam pe la cumpăna anilor de acele zile de speranţă în care erau sau pur şi simplu zăceau, datorită vîrsei şi stării în care se aflau, de lunile cînd în ceaţa de dinaintea tărăboiurilor mai ca lumea, cînd unul, cînd alt stat major, aparţinînd unei sau altei ţări, împărţea palincă şi pastile mari roşii,

Mă îndreptam spre localitatea Peştere. La un moment dat, în dreptul unei grădini, am oprit maşina pentru a saluta un vechi prieten. Parfumul strugurilor copţi m-a izbit asemeni unei ploi calde de vară. S-au copt strugurii. Viile şi-au etalat rodul cu mândrie. Prietenul meu culegea rodul viei din grădina lui. Se pregătea să facă vin după o veche reţetă. Mereu a avut succes acel vin. Amesteca 100 de kg de boabe de struguri, zdrobite, cu 15 kg de miere, şi compoziţia o ţinea la fermentat patruzeci de zile.

După ce am schimbat câteva vorbe cu prietenul meu, mi-am continuat drumul spre casă.

A venit toamna… De fiecare dată când simt în nări parfumul strugurilor copţi, mă trezesc într-o toamnă adâncă.

M-am angajat recent la o brutarie. Mă numesc Anna şi am 20 de ani. Brutăria este un loc foarte plăcut. Trebuie să împart zâmbete şi am înţeles că pâinea ce o vând este cea mai bună din oraş. Brutăria este situată pe strada principală, un loc foarte bun pentru a face profit, însă nu asta m-a atras la acest loc. Mi-a plăcut amabilitatea cu care am fost primită de fiecare dată când am cumpărat pâine şi faptul că produsele de aici sunt proaspăt scoase de la cuptor.

Când a trebuit să îmi caut un loc de muncă, tot ce am reuşit să găsesc a fost brutăria, iar eu cred că Dumnezeu m-a adus aici cu un motiv. Mie îmi plac poveştile de viaţă. Nu mă refer la bârfă, ci la poveştile acelea cu final fericit.

El: „Am uitat cum am ajuns aici. Nu mi se întâmplă să uit. Am o memorie de elefant. Țin minte până în cele mai mici amănunte. Toate nimicurile zilei le port cu mine, ceas de ceas. Și mă frământ. Al dracului, ce mă mai bâzâie. Încerc din răsputeri să scap, să îmi alung gândurile rele. Gânduri ce îmi ridică îndoieli care mă tulbură. Mă transformă în cel ce nu sunt. Și atunci fac tot posibilul să mă regăsesc. Nu de puține ori, nu mai îmi aflu drumul înapoi. Stau aninat de firele gândurilor mele. Captiv printre ițe întortocheate. Și sufăr. Enorm de mult. Ciudat e că îmi pun voința să ies din buclele ce mă dor. Vreau cu tot dinadinsul să îmi recâștig echilibrul. Să mă simt ușor. Chiar dacă nu pot, în fiecare zi, să zburd, să zbor. Măcar să mă deplasez alene, fără greutate. Degeaba. Gândurile mele rele nu mă lasă. Mă țin strâns cu ele. Caut să le înlocuiesc. În van. Imaginile care mă ocrotesc sunt alungate cu mânie. Eu sunt de vină că sunt așa cum sunt? Cred că e prea greu să ajung de fiecare dată la rădăcina lucrurilor. Când ating firele subțiratice mă liniștesc. Și dacă ele sunt gri cenușii. Tot mă liniștesc. Sunt gri cenușii. Materie cenușie. Arsă.