Simţea relaţia apusă, trecută, dusă dincolo, pierită. Îi dăruise totul şi primise puţin, prea puţin în schimb. Lucrurile nu pot continua la nesfârşit în minciună şi trădare. Nici nu mai simţea nicio afectivitate. În falsitate nu îi plăcea să convieţuiască. Ori i se supune cu totul, aşa, măcar de faţadă, ori iese din viaţa ei! Nu îi plăcea să se joace cu lucrurile artificiale. Le dispreţuia la fel cum nu suporta să consume apă din pahare de unică folosinţă, moi, instabile, nesigure, timorate de propria existenţă. De ce s-ar juca?Când liniile sunt frânte, când viaţa nu e perfectă încerci să o îndrepţi, să cauţi în altă parte. Nu mai avea de gând să îi suporte abuzurile. Dar nu era vorba despre cele fizice.

Depăşiseră sau nu-şi puseseră niciodată problema cazul forţei manifeste. Cum adică? Să fie lovită, bruscată, împachetată? Absurd. Era în prestigiul lor, al ei şi al lui comportamentul care făcea trimitere la antagonismele sentimentale ideatice dar nu reale. Nu avea de gând să se irige prea mult. În lipsa atenţiilor şi afectivităţilor simple.

Privea biblioteca în gol şi era agitată şi nehotărâtă. Căuta o carte în care să se refugieze, să se teleporteze, să simtă că este iubită. Din copilărie a empatizat cu personajele feminine. Şi se transpunea în situaţia ireală şi substitutivă a femeilor adorate, iubite, venerate, uşor perverse, dar nu prea tare, atât cât trebuie încât să incite continuu.

Peste doua zile,
aveam sa ma intorc de la o petrecere  si sa nu-mi gasesc locul. Mi se intampla asta destul de des. Revenirea mea intr-un loc din care plecasem cu saptesprezece ani in urma, nu era pe placul meu.Imi lipsea mereu cate ceva, nu ma regaseam in nimic din ceea ce faceam...gandurile nu-mi dadeau pace asa ca nu aveam sa adorm decat pe dimineata. Ma pierdusem in imensitatea viselor cu ochii larg deschisi. In noaptea aceea i-am scris, intrebandu-l daca ar vrea sa ma acompanieze, o data pe saptamana, pe ringul de dans! Scriam si ma  gandeam ca nu va fi usor sa fac un barbat sa vrea sa danseze...pana atunci niciunul nu acceptase. Insa, se pare ca de data aceasta, destinul hotarase altceva.

                                  **** Era marti.***
Trebuia sa ne vedem sa vorbim despre dansuri. Eu avusesem ora de violoncel si cu partiturile de „Tara Surasului” si „Tosca” in brate, am pornit incet spre centrul orasului. Tinuse cursuri de germana, asa ca a trebui sa-l astept. Afara, ploaia se juca de-a v-ati ascunselea. Faceam treispe-paispe...nu mai aveam rabdare, eram  destul de obosita, cand aud telefonul:
„ -Mai intarziu 5 minute....”
Incercam sa ma prefac ca totul era ok, doar eu eram cea care avea nevoie de un partener pe ring!

Pe când grenadele cǎdeau cu furie asupra lor, trimițând schije amenințǎtoare sǎ pǎtrundǎ în carnea deja strivitǎ de apă a submarinului, cǎpitanul își dǎdu jos pantofii de lac – își punea cizmele sau bocancii de submarinist numai dacǎ îl forțau împrejurǎrile – și, în șosete, intrǎ în fiecare compartiment. Orice explozie și mușcǎturile schijelor rupeau în bucǎți nervii marinarilor. Vederea comandantului lor, în șosete, dar cu zâmbetul de tatǎ iubitor și cu privirea îndrǎzneațǎ, le dǎdu curaj. Infernul de dincolo de pereții submarinului era, cu el în mijlocul lor, mai puțin asurzitor. Spunea fiecǎrui om câte ceva, îl bǎtea pe umǎr, îi spunea sǎ nu se teamǎ pentru cǎ vor scǎpa cu bine. Elevului eminent Ion îi dǎdurǎ lacrimile de emoție și cǎpitanul le vǎzu:

             -De ce plângi, Ioane? îl întrebǎ, oprindu-se a doua oarǎ lângǎ el.

-Semǎnați cu tata, domnule comandant, sǎ trǎiți! rǎspunse cu toatǎ sinceritatea elevul.

-Ştiu cǎ ți-e dor de el, îi zise cǎpitanul. Tuturor ne este dor de câte cineva. O sǎ scǎpǎm noi și dintr-asta, nu te speria!

-Nu mǎ sperii, domnule comandant!

-Doamne, ajutǎ! nu se putu abține maistrul Licǎ.

Eleonora stătea cu ochii fixaţi în ecranul calculatorului. Avea de verificat centralizatorul de plăţi. De data asta, situaţia financiară a firmei se cam clatină. Problema o loveşte unde o doare mai tare. Plata ratei la bancă.
Fusese de acord cu acest proiect dusă de val, mai mult determinată de băiat, de Vlad al ei, adolescentul căruia nu-i refuzase  nimic, niciodată. Un entuziasm inconştient o făcuse să semneze cumpărarea vilei cu împrumut ipotecar. Mitică era fericit, crezând că el reuşise să-şi convingă nevasta...
Mitică, cel cu pretenţii de statut social înalt, dar fără nici o acoperire financiară. Gură bogată, că el face şi drege,  şi cam atât. Aşteptând apoi ca toate încurcăturile să fie descurcate tot de ea, cum altfel?

De ea şi de mama ei, care i-a primit să locuiască, claie peste grămadă, în apartamentul ei, după acţiunea nereuşită de mutare într-o vilă neterminată. Cum să te muţi fără parchet, gresie, obiecte sanitare şi încălzire? Şi când te gândeşti că avuseseră un apartament, vândut în pierdere pentru depunere la bancă, pentru creditul ipotecar…

Clothilde Schuller s-a căsătorit cu şeful de gară din Herina. Luther, avea o singură pasiune. Stătea la fereastra biroului impiegatului de mişcare şi pândea doamnele care coborau din vagoane. „Abia aştept să-i spun muierii ce se poartă anul ăsta la Budapesta şi la Viena”, zicea.
Clothilde Schuller ţinea berăria familială de lângă sediul central al poliţiei. Avea treizeci şi opt de ani împliniţi în patru aprilie. În Herina era toamnă. Cam pe vremea lunii octombrie sosise în oraş, de una singură. Pe jos. Pe drumul dinspre Tatariv. Trecuseră opt ani de atunci. Ajunsese doamna Schuller cu berărie şi bărbat. Luther scria de cu seară cartonul pe care-l aşeza pe trotuar, în faţa berăriei, nevastă-sa. „Se aduce la cunoştinţă că de la ora nouă a fiecărei dimineţi, deci şi astăzi, e deschisă Berăria Mutter,

cu adevărat familială, unde familiile vor fi desfătate permanent prin servirea bună şi frumoasă a delicioasei şi specialei beri la butoi Luther, care se găseşte la: ţap şi halbă numai aici şi la preţuri moderate”.