În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac, Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bărlea, Pablo Romaniuc,  Ion Ardelean şi alţii, care cunosc bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisec şi pot să susţină că e adevărată. Eu pe atunci eram doar un biet umil ucenic al maestrului Mişa, care cu multă dragoste şi răbdare mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că v-a scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?.. Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un  scriitor slab. Dar să revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie,  când unii dintre foşti tovarăşi, deveniţi peste noapte domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot, prin saltele, hornuri, şi prin  ciorapul bunicii,  de unde au scos teancuri de sute albastre (de atâta aşteptare, după ziua când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi cuţite…
La fel a făcut şi un cârciumar din sat. Numai că mintea cârciumarului, îngustă, nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică.  Inima i se făcea din ce în ce mai purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu se arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, nu cumva cineva să-l bănuiască că  i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă» ca de obicei:

Acum te cunosc bine, Maria, ştiu de ce mă respingi, demonii tăi încă sunt prezenţi în iluziile tale, încă te umilesc, încă îţi spun că nu poţi schimba nimic în destinul tău. Captivă a unei iluzorii realităţi, naştere-gol-moarte, creată de tine prin gândurile şi neputinţele tale.
    Nu este nici o deosebire între a rata în interiorul propriului sistem de limite şi constrângeri, şi incapacitatea de a decide ce alegeri trebuie făcute la un moment şi responsabilităţile pe care este necesar să ţi le asumi. Şi totuşi, vine o secundă când eu pot interveni şi pot să te fac să nu te mai ascunzi. Absurdul care te-a guvernat poate fi eliberat printr-o supapă, poţi fi absolvită de laşităţile tale. Ai rătăcit destul prin ploaie, eşti udă şi ţi-e frig. Crezi că este neomeneşte să-mi spui adevărul, să recunoşti în faţa ta că sunt o parte din tine?
Sinele care SUNT îşi cere dreptul la existenţă, uneşte-mă cu tine şi te voi învăţa să simţi sub degete materia, să pâlpâi şi să arzi ca o flacără, să-ţi descopăr nemurirea frumuseţii tale lăuntrice, să-ţi arăt nevăzutul şi incomparabila fiinţă care eşti.

Trăim vremuri foarte tulburi și istoria trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama, jucându-ne feste. În condițiile în care industria și agricultura au fost distruse, când populația consumă fructe și legume aduse din Australia, Asia de Sud-Est, America Latină, Turcia și Ungaria, când guvernanții drenează fondurile publice și împrumuturile externe spre propriile lor buzunare, când pădurile țării sunt jefuite fără milă, când tinerii și forța de muncă emigrează masiv, când fenomenul corupției s-a generalizat la toate nivelurile, când clanurile mafiote prosperă, iar taxele și impozitele cresc în fiecare an, viitorul României se prefigurează sumbru.
      Politicienii mărunți, care se pretind, vezi Doamne, bărbați de stat, își risipesc timpul și forțele în dezbateri sterile, urmărind doar perpetuarea la putere și umplerea buzunarelor proprii, fără să se preocupe de problemele vitale ale țării și ale populației, îngroșând, în cele din urmă, rândul celor care așteaptă la ușile procurorilor anticorupție.

Seara cobora peste sat cu piruete ameţitoare, biciuind văzduhul plin de fluturi albi şi jucăuşi cu cravaşa de argint a vântului, ce îşi şuiera poveştile printre pletele pădurii. Iarna încă mai respecta tradiţiile în acele vremuri aspre, dar deosebit de frumoase prin simplitatea lor. Prin anii '60, societatea plină de cicatricile adânci ale războiului terminat de ceva vreme, bâjbâia într-o luptă strânsă cu sărăcia, peste care se abătea destul de des şi urgia naturii.

           În casa neterminată de pe deal, Maria îşi legăna cu un picior fetiţa de doi ani culcată în leagănul de lemn, iar în braţe strângea cu dragoste pruncul de numai trei luni, ce se desfăta la sânul ei, toropit de căldura sobei şi de dulceaţa laptelui matern. Era singură acasă ca de obicei, căci omul său muncea de luni până sâmbătă pe unde îl chema destinul. Ziua se descurca ea, dar nopţile teroarea creştea odată cu nămeţii de zăpadă ce atinseseră streaşina casei. Se mutaseră practic în câmp deschis, fugind disperaţi de asuprirea socrilor ce le făcea viaţa un iad, de când se măritase cu băiatul lor.

Maria tonu 2015Numele meu nu vă spune nimic, sau totul,
depinde cine sunteți Dvs.

     Delia a simțit un val suprem de voluptate, o senzație necunoscută pentru ea, și, fără să se poată abține, a început să exlame:
-    Wow, wow…
-    Behave yourself , Delia, a încercat s-o calmeze Cheng, vecinul pe care-l cunoștea de opt ore de când s-au așezat alături în Frankfurt.
-    Wow, wow…, exclamă Delia din nou.
-    It’s OK, it’s OK, my baby , a încercat Cheng s-o readucă la realitate, mângâindu-i, nu se știe de ce, mâna.
-    Do you fly the plane for the first time?  - a fost chiar curios  Cheng.
Delia nu i-a răspuns. Ea stătea la geam, el pe fotoliul din centru. Tot drumul au conversat de parcă se cunoșteau de-o viață. Cheng, un chinez canadian, venea de la o conferință din  Praga,  Delia mergea la o conferință în Toronto.