La început, bărbaţii aceştia vânjoşi se speriau. Credeau că sunt iele, că sunt trimise de Necuratul, dar acum în singurătatea pădurii, în adierea vântului de seară şi în aroma florilor de tei, se lăsau purtaţi de val şi li se dilatau ochii de bucurie. Simţau în ei cum li se ridică un val de căldură ameţitoare, li se făcea un gol în stomac şi-i cuprindeau o foame devoratoare.
Luna pe cer se învăluia într-o pulbere fină care se împrăştia în jur, coborând pe pământ pe o scară de mătase. O fi şi ăsta un semn dumnezeiesc, n-o fi chiar păcat!
Pădurea se încărca de o aromă de busuioc şi din arborii cei mai înalţi ţâşneau spre cer lumini albicioase care se făceau atât de înalte, încât căpătau reflexe sidefii. Totul părea ireal. Bărbaţii se văzură deodată înfăşuraţi în hlamide.Fiecare se lăsa dus de aromele pădurii, căutându-şi mireasa. Bărbaţii nu ştiau dacă ceea ce vedeau sunt mirese sau aluni potopiţi de flori albe care zburau în derivă prin jur ca nişte fluturi. Întindeau braţele să prindă florile sau fluturii sau iluziile, dar fiecare îşi lua mireasa şi alerga prin toată această ploaie de flori albe, arome de verde crud şi busuioc. Lumina începutului de lume. Cuvintele încolţeau în mintea mirilor, cuprinzându-şi mireasa în braţe cu dorul clocotind în oase.
- Detalii
- Scris de Elena Netcu
Citește mai departe: Iubirea din Valea lui Begu (fragment din romanul Paşi spre Infern)
Era prin 1960, în iarnă. Era tare frig, îmi înghețau măinile pe clanță și apa-n găleată. Gerul năpraznic a decorat ferestrele casei cu flori strălucitoare de gheață. Suflarea mea lăsa-n urmă fum de parc-ar fi trecut acceleratul. Aveam vreo trei anișori și-mi amintesc cum la noi, acasă, veneau o mulțime de oameni din sat și din satele vecine să-și ia rămas bun de la străbunica mea, Raveca, Baba, cum îi ziceam noi.
- Poate vor să să-ncălzască, îmi ziceam eu. Că-i vedeam pe toți cu obraji- nroșiți de ger, suflând să-și încălzească mâinile și căutând căldura sobei. Își scuturau încălțările pline de zăpadă și țopăiau ca niște vrăbii.
Era mama bunicului Ioan, tata Ane. Acum era așezată în camera dinainte, pe un catafalc înalt, pe care era pus un lipideu gușăt de lână de sub care se vedea un alt lipideu cu cipcă sau dantelă albă, lată de-o palmă, cu colțișori, între două sfeșnice în care lumânările ardeau neîncetat.
- Mamă Ică, di ce vin atâția oamini la noi? Vin șî măine?am întrebat-o curioasă pe bunica Viorica.
- Ie, șî mâine…S-o petreacă pe Baba…Apoi, să duce la casa ei, acolo, sus, în ceruri, spune mama Ică suspinând.
- Da, Mamă Ică, câte casă are Baba? o-ntreb mirată.
- Două: una aici pe pământ șî alta-n ceruri!
Mama Ică îmi arată cerul și zăresc un norișor care mi se părea că seamană cu un miel.
- Detalii
- Scris de Voichita Elena Toma
Era pe la sfârșitul lui Făurar și începutul lui Mărțișor. Apa Mureșului era înghețată bocnă și auzeam că nu peste multă vreme o să se pornească sloiurile dinspre Răstolița.Tata era acasă, gătase de isprăvit prin grajd și curte. Apoi, întră în șură și-și căută lejnicul, adică o plasă pentru pescuit de pe acele vremuri. Mama-l vede și-i spune oarecum necăjită:
-Ai de gând să te duși la pești? Da Murășu-i îndețat….Iar îmi trămură sufletul până vii acasă…
-Lasă că Dumnezo are grijă de mine! îi răspunse tata.
După ce l-a dibuit undeva prin spatele căzilor, s-a-mbrăcat gros, și-a luat cizmele lungi de gumă, cătărigile sau picioroangele cu care știa să umble prin apele-nvolburate ale Mureșului și nu se uda. Urcat sus, pe cătărigele sale, părea atât de înalt și semăna cu-n bărzoi.
- Detalii
- Scris de Voichita Elena Toma
Uite-așa și dintr-o dată, m-a cuprins dorul ecoului rămas cândva în poiana florii de salcâm din Sudosul copilăriei.
Lăsasem acolo, atunci, un ecou pițigăiat al unui copil ce-l ducea mama de mână căci prichindelul nu avea curajul să urce singur în coasta Chiciurii, pe buza râpei cu mireasmă de floare de salcâm.
Tot poposind în satul ce mi-a dat viață, deseori urc – mai greoi acum – pe dealul și-n văile unde-mi stă pitit ecoul sexagenar plus.
Pașii molateci se scutură de miezul asfaltului - dealul nu mă primește cu miros de asfalt - și o iau pe urma ochilor care se repezise-ră-n culme.
- Detalii
- Scris de Raducan Gheorghe
„Bătrâne, îmi zicea prietenul meu Toni Slăvean, într-o seară când umblasem la o damigeană de căpșună, vinul acesta al tău când îl beau îi face numai rău neveste-mii, dar, paradoxal, mie îmi face numai bine. Ce damigeană e asta? N-am mai văzut până acum!...” „E italiană, îl lămuresc, am doar două…” „Ai dracului italienii ăștia, domnule, ce formă poetică au dat damigenei…Când mă uit la ale noastre, burduhănoase și strâmbe, parcă le văd pe italiencele lor grase și deformate, dar când mă uit la damigenele lor de forma picăturii de ploaie, parcă le văd pe româncuțele noastre frumoase ca forma poeziei, ca și cum natura le-ar făcut pe românce frumoase după același șablon ca damigenele italiene, iar pe italience după același șablon cu damigenele românești. Ei, măcar cu femeile, conchide Toni, cu o ușoară undă de amărăciune, să ne lăudăm și noi… Prima nevastă a lui Toni a plecat în Italia - „să ia doar o probă de sămânță de la italieni …”, glumește adesea el și n-a mai venit.
Când lui Toni Slăvean i se face chef de discuții și de bancuri, „eliberat de cămașa de cenzură a actualei”, vine la mine, la boxă, să se delecteze cu un pahar de căpșună, „care dezinhibă până și spiritul cel mai autist!”
- Detalii
- Scris de Anton Ieșeanu