Undeva în Moldova la mijlocul distanţei dintre Bacău şi Bârlad există pârâul Tutova,un pârâu drag sufletului meu, deoarece,copil fiind,m-am scăldat vara în apa lui plină de mâl,am învăţat sa înot,dar am fost şi înecat de derbedeii de băieţi mai mari;când îi urmăream ce şi cum fac ei cu fetele venite la scăldat .
    Il păstrez în amintire mea ca un pârâiaş ce curge şerpuind printre dealurile înalte şi arse de soare, acoperite de păduri,vii şi livezi, de porumbiştile cu un caracter aproape exclusivist între culturile  de grâu şi floarea soarelui.Spre poale galbenul stăruitor e înlocuit de verdele lucernierelor sau a grădinilor de legume unde pepenele este suveran.

Ninsese o zi şi o noapte; un adevărat blestem peste mahalaua pestriţă şi plină de gropi.
Dimineaţa s-a arătat strălucitoare ca un joc de lumini. Pe scaun, rochia mea albă, luată cu împrumut de la „Articole pentru nunţi şi botezuri”, voalul lung, bogat, prins într-o cununiţă argintată, buchetul, plastic şi hârtie creponată, de-a valma; cale, asparagus, trandafiri.
Nu le probasem. Soră-mea alergase prin mahala, apoi prin centru, acolo unde se mai puteau lua cu împrumut astfel de articole, cu măsurile mele în buzunarul sacoşei de piaţă.

Frumoasă, cândva. Frumoasă și acum, dar ,trecută. Cu riduri pe față, cu o culoare prea intensă, la păr, cu inele pe degete, multe și mari medalioane, la gât. Aur. Mult aur!
Acel altceva, pe care îl porți pentru că e la modă, nu că îți vine bine. Sau, îl vezi și la una și la alta, acolo, departe…
Nu- i greu să citești, parcă, meseria de muncitor român sau de îngrijitoare ,dacă analizezi  într- un aeroport , graba, ținuta și privirea celor ce așteaptă  să urce în avionul ce zboară spre acasă.

Întro zi, o luase-m de nebun pe malul Dunării. Cum  nu cunoşteam locurile mă lăsasem dus de instinct. Soarele dogorea. Era o zi minunată  de  vară. Se auzea ciripit  de  păsărele, iar Dunărea curgea liniştită în albia ei spre vărsare.  Am intrat în valsurile apei din  “ValurileDunării.”  Pluteam şi dansam.
De mult părăsisem oraşul, nu mai erau nici sate, pustietate peste tot. Dunărea avea malurile golaşe. Pe multe locuri timpul îi mutase albia. Ici şi colo câte un pescăruş  de  apă fâlfâia  din  aripi după  care  se  arunca în valuri precum  o săgeată şi ieşind apoi la suprafaţă cu câte un peştişor în cioc.

De aici, pe apa râului roșu, în sus, către inima muntelui, începea tărâmul inocenților, așa cum îl numise Sașa Ilici, atunci când reuși să facă primii pași după accident. Urmele unghiilor labelor de urs încă le simțea pe sub piele, pe coaja groasă care se prinsese de la leacurile cu care fusese tămăduit acolo în colibă, de mâinile acelea puternice.
Ar fi putut să moară, gândi el și privi spre cercul puilor de cocor ce se roteau pe deasupra capului său, însemnând o poartă spre înalturi. Poate că pe acolo trece sufletul omului, prin acel cerc al zborului indecis. Câte unul se desprindea din cerc și până jos devenea un mic proiectil viu.