“Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute…”
Cred cu tărie în miracolul rugăciunii!
Cred cu înverșunare în puterea iubirii!
Cred neclintit în victoria binelui!
Cred cu toată ființa în frumusețea blândeții!
Cred în oamenii altruiști, buni, blânzi, iertători, capabili de iubire, pentru că ei sunt cei mai frumoși oameni!
Cred în Tine, Doamne și îți mulțumesc pentru cum m-ai creat, pentru rolul pe care mi l-ai încredințat, pentru că exist să trăiesc pe acest pământ minunat!
- Detalii
- Scris de Violeta CÎMPAN
Când mă gândesc la tinerețea mea, petrecută la poalele Munților Carpați, o asemuiesc cu ce se petrecea într-un stup ca cel pe care îl aducea deseori la noi în curte moș Anghel, prietenul cel mai bun al bunicului. Erau prieteni de când fuseseră împreună în armată, fiind combatanți și colegi de front în Primul Război Mondial.
Tânărul Bujor privea spre grupurile de oameni grăbiți care se foiau pe străzile orașului, în acea dimineață de primăvară târzie, și cei din amintirea sa păreau ca albinele, ducând întruna și necontenit gândurile, trăirile și cunoștințele lor, îmbogățindu-i sufletul.
Se împrietenise cu Petre Bulumac, căruia-i cumpăra de la birtul din colțul străzii câte-o țuică. Îi era drag, pentru că semăna cu bunicul său, Ion. Bărbatul, la fel de uscățiv ca bunicul, curățel și mereu îngrijit, cu haine scrobite, părea mărunțel și mai slăbuț, ca un băiețandru care se îmbrăcase, cu totul întâmplător, în haine de moșneag. Fața îi era arsă de soarele de munte, iar ochii săi încercănați, dar luminoși, priveau precum un vultur din înaltul cerului înainte de atac. Fruntea lată era acoperită de un păr creț, încurcat, cu perciunii cârlionțați și strălucitori.
- Detalii
- Scris de Ion Dulugeac
Aceasta nu este o poveste cu zăne şi prinţi. Nici vorbă. Sunt câteva amintiri dragi despre Linda, căţeluşa noastră.
Din păcate, ea nu mai este printre noi. Făcea parte din rasa beagle, acei câini folosiţi la vânătoarea de păsări, vulpi şi alte animăluţe mici.
Când ne plimbam în parc, Linda mă ducea pe unde voia, trăgând energic de lesă. Tot timpul amuşina cu botul în pământ, apoi în aer la orice adiere, îmbătată de sutele de mirosuri ce-i poposeau pe la nari..
Când am luat-o acasă, era un pui mărişor, cam de vreo cinci luni. Citisem într-o carte că cei din rasa ei sunt câini blânzi, iubitori şi foarte jucăuşi. Prin urmare, am sunat la uşa stăpânei căţeluşilor cu multă convingere.
- Imediat! mi-a răspuns o doamnă, cu o figură veselă şi primitoare. M-a poftit să mă aşez pe o sofa, într-o încăpere pardosită cu gresie. Pe podea erau înşirate peste tot castroane, jucării şi tot felul de oase ...
Dintr-odată, uşa dinspre grădină se deschise şi năvăli, precum o herghelie de cai sălbatici, mama Wendy şi puii ei, vreo trei la număr. Doamna îmi spusese că Linda era singura ce rămăsese fără stăpân.
Cum mă văzu, Wendy sări pe sofa lângă mine. I-am întins mâna iar ea îşi puse botul în palma mea, semn că voia să ne cunoaştem. Apoi, îşi împinse spre mine creştetul capului, ca să o mângâi.
- Detalii
- Scris de Liliana Gabroveanu
Un zâmbet îmi brăzdează faţa de fiecare dată când îmi amintesc de prima mea întâlnire cu un băiat, într-o vacanţă de vară. Eram acasă la părinţi, în micul sat din Câmpia Dunării, sat cu uliţe drepte, încât vedeai totul de la un capăt la altul al comunei cu casele ei albe, curate, în faţa cărora ţăranii aveau grădiniţe cu flori sau cu răzoare de zarzavat.
Venise în satul nostru un tânăr din Craiova, în vizită la nişte rude şi, într-o duminică tare călduroasă, l-am cunoscut la horă. Pe atunci eu aveam vreo cincisprezece anişori. În faţa Căminului Cultural, veneau lăutarii satului şi cântau cu foc, iar flăcăii şi fetele se prindeau în horă sub privirile femeilor şi ale bărbaţilor strânşi în grupuri, curioşi să vadă cine mai vorbeşte cu cine. Fetele se plimbau în cerc, aruncau ocheade în stânga şi-n dreapta, aşteptau să fie luate la dans. Atunci se făceau aranjamente şi-şi dădeau întâlnire cu băieţii seara, la fântână. Când se întuneca bine şi oamenii intrau în case, se auzea câte un fluierat discret şi toţi ştiau că fata lu` cutare e chemată la gard să vorbească. Ea lua repede găleata şi pleca să aducă apă. De multe ori însă, de Rusalii în special, fetele erau furate şi duse la casele băieţilor, ca să se mărite mai repede, fără voia părinţilor. Mare zarvă era în tot satul, « Auzişi, fă, că a lu` Peşte a furat-o p-a lu` Neajă, să vezi bătaie ! ». Dar se împăcau repede şi, după tocmeală, puneau de nuntă.
- Detalii
- Scris de Marinela Belu-Capşa
E atât de frumos când simți puterea lui Dumnezeu, e minunat să crezi în El și în toate minunile Lui, e minunat să fii recunoscător pentru viața ta!
E atât de frumos când te trezești în zori și poți să te bucuri de încă o zi!
E atât de minunat să poți iubi, să te îndrăgostești, să-ți pleci capul pe umărul celui drag și să știi că inima lui bate și pentru tine, să te simți iubită și să petreci timp cu el!
E atât de frumos când poți să te bucuri de singurătate, armonizându-ți viața, găsind bucurie în liniștea care de multe ori te împresoară sau în alte preocupări care te fac să tresari și să te bucuri.
E atât de frumos când ai copii, să le observi evoluția, să te emoționezi de gesturile lor, să te cauți în ei și să găsești asemănări cu tine, cel ce ai fost cândva copil, apoi să te bucuri când ei reușesc mai mult decât ai reușit tu!
E atât de frumos când nu ai copii să poți bucura pe cei orfani, să te bucuri de bucuria celor pe care-i cauți și de care te îngrijești.
- Detalii
- Scris de Violeta CÎMPAN