IULIAN BARBU TIMÎn viitorul anului 2084  adică  la sfârşitul  celei de a doua  jumătăţi a secolului  XXI mortalitatea  ca  problemă demografică avea un procent foarte ridicat.
    Încă  de  prin 2032  viitorul  începuse să   devină  tot  mai  dependent  de  robotică  şi  cibernetică,dar şi de tehnică  elctronică de înaltă  clasă.
    În  marile  oraşe  cei  lipsiţi  de  apărare  cădeau  victime criminalilor în  serie,proxeneţi,dilleri de  droguri,prostituate şi  benzilor  compuse din  adolescenţi.
   Totul  se  transformase  aproape în  haos şi devenise  o  necesitate  naşterea  unei noi  ordini  mondiale,  dar  şi  a  unui  erou  care  să  lupte  cu  fenomenul criminal.
    De la  începuturile lumii în  viitor  ajunsese şi  iubirea sub forma  unui  om roşu LoveMan adică  Scareas Scoadreas al  cărui suflet   nu  era  viu  fiindu-i  în  stare de  moarte  clinică după ce a fost frânt peste mare pe o altă planetă din pozitiv în negativ într-un ritual ce urmărea infiltrarea unor forţe pozitive ale binelui transformate în stare negativă în tabăra forţelor răului.  După jertfă a dobândit inima barbară.  Luptătorul  după  fiecare  război  în care  era  ucis  îşi  ieşea  din  trupul  lipsit de  viaţă şi fiind  inima  neagră  îşi târa  sufletul  mort într-un  alt trup, aşa a  ajuns  acesta  în  viitor.
      Scareas  pe care  aici  îl cheamă Chris  absolvise  dreptul  fiind  detectiv la  criminalistică  , un  scriitor  renumit şi  un  critic  literar. Tatăl  său  era  un  inginer specializat  în  industrie  militară numindu-se Dick  Hadfield  şi   mama  sa  economistă  cu  numele de  Genna Hadfield.
      Concertele rock şi  piesele  de  teatru  constituiau  deliciul  lui  Chris, dar  şi  competiţiile  sportive  ale  vremii.

Virgil S. Stan“Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă
şi fă-o în mod plăcut.”

Eram copil când toamna, după culesul viilor şi statul vinului din fiert, venea la tata un consătean care se ocupa printre altele şi cu pescuitul pe lacul Tatlageac.
Familia mea, în afară de cele opt hectare de pământ agricol, deţinea şi jumătate de hectar cultivat cu viţă de vie, la vreo patru kilometri distanţă de localitatea noastră. Din acest hectar, cam un ar era ocupat cu un soi de viţă de vie aromat. Strugurele avea un bob mare alb, acoperit cu un puf fin, care atunci când ţi se spărgea în gură, îţi împrăştia în cerul gurii o aromă deosebit de plăcută. Acest strugure era greu de cules, deoarece se scutura foarte uşor. La prima atingere neatentă, boabele se împrăştiau sub butucul viţei, făcându-ţi viaţa amară la adunat, însă, după fierberea mustului, acest soi de strugure îi împrumuta vinului un gust deosebit de aromat, aşa cum ar fi acum Busuioaca de Bohotin. Dar, raportată la suprafaţa de viţă şi cantitatea de struguri culeasă din via părintească, aroma era mult mai puternică decât a busuioacei.

grAjunse acasă destul de târziu, când noaptea abia începea să îşi destăinuie tainele învăluite de întunericul obscur – mereu însoţit de vântul rece al lui noiembrie care se lăsa peste crengile copacilor de pe străda neînsufleţită pe care o frecventa seară de seară. Oboseala îl cuprinse după atâta muncă, dar nu putea să se odihnească până ce nu avea să-i mai audă şoapta, cel puţin încă o dată. În glasul ei găsea alinare, de parcă ar fi avut puterea să oprească orice furtună interioară şi să-i tămăduiască orice durere, să împiedice orice cutremur gata să apună viaţa unei întregi civilizaţii.
Locuia într-una din casele aflate în suburbia de la marginea oraşului. De mult îşi dorise să scape de toată agitaţia urbană şi să se mute acolo, iar când un anunţ din ziar reuşise în cele din urmă să-i facă cu ochiul, nu ezitase să o cumpere. Până la urmă, încasase o sumă destul de frumuşică pe romanul ce tocmai îl publicase, iar editorul îi promisese o alta imediat ce se reapucă dracului de scris! Aici putea într-adevăr să scrie mai bine. Se putea concentra pe lumea şi personajele pe care le creea cum nu ar fi putut-o face mai bine până atunci.

Virgil S. StanAceastă povestire este dedicată dragii mele bunici paterne,care m-a scos de multe ori din necazuricând făceam câte o boacănă,ascuzându-mă la ea în cameră
până le trecea furia părinţilor.

Depăn amintiri, înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Pentru ca să nu-mi fie frică singur pe câmp, la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând, lotul nostru de vie.
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani, împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri, când ajungeau să fie copţi?

RodicaDrumuri, drumuri lungi, ce par nesfârşite, atunci când le petreci în singurătate, împovorat de tristeţi, când nimeni nu îţi este aproape. Drumuri – drumuri scurte, când fericirea nu are limite, când faci salturi peste timp şi toată lumea este a ta. Când îţi sunt prieteni şi cei mai aprigi duşmani...
Pe drumurile vieţii întâlnim şi bune şi rele. Ele, drumurile, ne sunt călăuză, dar şi veghe, far, dar şi ceţuri în care ne rătăcim conştiinţa. Pe ele alergăm strigând după adevăr şi plângând pentru dreptate. Ele ţin ascunse strigătele sufletelor noastre, strigăte de bucurie sau de disperare... pe ele alergăm clipă de clipă, în fiecare secundă a vieţii. Ele ne ascund temeri şi frici, durere şi lacrimă. Pe ele alergăm ca un maratonist de excepţie, ori îngenuncem căzând la pământ. Alergăm după liniştea pe care nu o vom găsi niciodată. Căci mereu ceva ne va sta împotrivă, mereu ne vom ciocni de coloşii unei societăţi pentru care omul are cea mai infimă valoare. Ele ne sunt calea spre adevăr, spre lumină şi pace spirituală... de ele depinde de cât de departe sunt stelele.