ocsCăci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu, şi slava neamurilor, ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi, veţi fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!”
-  Isaia 66:12-13

Un subiect important şi care ştiu că pe fețele multora dintre voi se va aşeza tristețea.
  Când doreşti să faci ceva şi speri ca nimic să nu te oprească, apare acel mic obstacol numit eşec, care apare atunci când te aştepți cel mai puțin. În acel moment simți că toată munca ta a fost în van, şi că nu vei mai încerca niciodată să faci ceva bun, deoarece mereu va interveni un lucru care te va opri.
  Eşecul nu ar trebui să fie un obstacol, ci acel ceva care să vă arate că în viață fără el nu există la sfârşit bucurie. Pentru mine, eşecul înseamnă prima tentativă de a merge înainte!
  Nu ştiu ce voi reuşi cu această carte, nu ştiu dacă îi place cuiva de ea, însă mă aştept oricând să eşuez undeva.
  Ştiu, şi ştim cu toții că nimic nu e roz, ci în viață până nu cazi de şapte ori şi te vei ridica de opt, nu vei înțelege niciodată importanța lui. Imaginați-vă cum ar fi ca totul să fie frumos, fără eşec, greutăți, opriri, fără ceva care să vă încetinească, totul să fie încântător şi bun până la sfârşit, ați fii fericiți, nu?

hpEram plecați cu rucsacul în spate – noi, cei doi gemeni – de mai multe săptămâni și tocmai părăsisem Continentul American.
Dintre cele 137 de insule ale arhipelagului polinezian, între care 19 sunt mai importante, am aterizat pe insula Oahu, unde se află Honolulu, capitala acestui al 50-lea stat, non contiguu cu teritoriul Statelor Unite, situat la vreo 4000 km de coasta Californiei, în zona subtropicală, aproximativ la latitudinea Mexicului.
Din clădirea aeroportului am descins pe o vastă esplanadă, pavată cu dale de granit şi iluminată discret. Ne-am simţit împresuraţi de răcoarea agreabilă a nopţii (vreo 24 de grade) şi de atmosfera umedă şi îmbălsămată, caracteristică tropicelor. Eram „pieptănaţi”, parcă, de vânturile care suflau neîntrerupt, transmiţându-ne o permanentă stare de prospeţime. Unde era să mergem la ora aceea? Noaptea era încântătoare şi am profitat de posibilitatea de-a o petrece sub cerul liber. Am fost atraşi de şirul de bănci ce mărginea esplanada şi, la umbra a câte unui palmier pitic, care să ne apere de lumina directă a felinarului, ne-am întins, folosind rucsacii drept perne. Am adormit, nu înainte de a ne fi cufundat privirea în puzderia de stele care păreau că ne învăluiesc.

Vederea cerului înstelat mă determină să deschid aici o paranteză, ca să povestesc experienţa „tropicală” trăită cu altă ocazie, în insula Martinica, situată cam la aceeaşi latitudine dar, de data asta, în „partea cealaltă” a Americii, în Oceanul Atlantic.

andreica Ce l-a apucat pe Alexandru în bună dimineaţă să-mi vorbească despre destin, nu ştiu, poate de la răspunsul meu la întrebarea lui: ,,Ce mai faci vecine? ”
  – Aş face eu, dar nu am cu cine. Toate m-au părăsit, răspund eu, mai mult pentru a-mi păstra secretele.
    Noi nu suntem stăpânii lumii - mă povăţui Alexandru, vecinul, stând pe banca din faţa blocului unde ne oprisem o clipă cu plasele de cumpărături dis-de-dimineaţă, neavând timp pentru bălăcăneli în apartamente. Ar fi o greşală să credem asta. Am crezut de foarte multe ori că îmi dirijez destinul, dar m-am amăgit, tocmai el mergea înainte solicitându-mi noi încercări ce trebuiau urmate, ca apoi să constat că de fapt acesta era destinul.  Cu acest gând încep viaţa în fiecare dimineaţă – continuă Alexandru -  şi îi cer îngeraşului meu păzitor să aibă grijă de mine, să mă înveţe să fac bine şi mai ales să gândesc bine, îmbrobodit şi el să-mi arate comportamentul lui de creştin. Îl ascult tăcut fără să întrerup prelegerea lui. Cu acest gând şi cu semnul crucii ce m-a învăţat mama de mic, şi mi-ar veni greu să mă despart de această practică, de altfel eu sunt o fire extrem de conservatoare, mă despart foarte greu de principiile mele pentru care trebuie să spun am făcut eforturi însemnate să ajung la ele, pornesc în fiecare zi la muncă şi la alte treburi obligatoriu.

daniel maris Moartea face ea toată treaba, intuiţia sentimentală se tăvălea în fulgi luând forma unui comediant ambulant, o anagramă a unei revelaţii, aceea că Ioana nu era decât umbra unei iluzii care fugea şi fugea, cât o ţineau picioarele, nu exista nimic pe lume să o împiedice şi dacă credeai altceva, orbit de propria neputinţă ei bine atunci nu trebuie să te întrebi ce spunea ci ceea ce voia să înţelegi, odată ce iubirea s-a rafinat prea mult trebuia să moară pentru a nu prelungi absenţa incertitudinii, de să moară frumos mai bine zis să adoarmă frumos pe braţele tăcute ale nopţii tomnatice, dacă anume ceva nu poate fi folosit nici pentru a o petici la loc, deci nu-ţi mai rămâne decât să nu mai spui nimic, să-ţi creşti ura aşa cum creşti un copil ce are nevoie de toată atenţia ta, până începe să umble, să vorbească şi să speri că odată îl va învălui o mare carismă, o formă foarte înaltă de conştientizare, nu ceva de genul consolării şi recunoaşterii propriei nefericiri, astea nu sunt decât artificii filocalice, nu ceva care să acopere şi să lege, să anestezieze de bună voie răul pe care îl râvnim, lumea este plină de femei frumoase pe care nimeni nu le iubeşte vrea doar să le cucerească şi să le posede şi de bărbaţii care ard ca nişte funii, sufletul femeilor se umflă ca o plasă atunci când o dorinţă închipuită se transformă într-una reală iar dacă ne îndrăgostim ca proştii uităm de unicul şi neschimbatul adevăr, că plutim într-un infinit de invidie şi răutate iar armonia, atâta câtă mai rezistă de la începutul timpurilor, tinde să devină un substitut iluzoriu pentru orice gest sau privire pe care o interpretăm ca având un substrat ascuns, există ce-i drept femei cu arome de o preţioasă raritate ce seduc dar nu înşeală niciodată,

dmoretti,, Odată ieșită în aerul rece al dimineți, aruncă câteva priviri rapide asupra fermei, organizând cu dibăcie treburile care erau de făcut. Când decise ce pași trebuiau urmați, plecă spre țarcul găinilor, cu bătrânul Al care o urma îndeaproape, de parcă i-ar călca pe urme. Ajunsă în fața țarcului, câinele se apropie subtil de ea, urmând să se strecoare în țarc, în speranța că avea șanse să mănânce și el câteva ouă, fără ca stăpâna lui exigență să îl observe. Mae, intuind mișcările câinelui, fără să-i dea prea mult timp, se întoarse pe călcâie și îi închise poarta în nas.
       — Șah mat, bătrâne! strigă, mândră de ea, către acesta, Al rămânând cu botul pe labe în spatele porți închise.
       Mae avea doar zece ani când l-a găsit pe Al. Era înfășurat într-o cârpă aruncată în aproprierea unui container de la ieșirea din sat. Inițial s-a apropiat temătoare spre bucata de material în care se afla micuțul cățeluș, apoi l-a luat în brațe. Din momentul în care ochii ei negrii i-au întâlnit pe ai săi, a simțit pe loc legătura care s-a format între ei.
       De cum îi simți prezența, cocosul pintenat începu să cânte mândru. Recuperând coșul abandonat ieri, cu gura în jos, în țărușul de lângă, ,, casa doamnelor producătoare de mic dejun", așa cum le numea ea în zilele de bună dispoziție, intră ușor pentru a aduna ouăle.