De la un timp îmi merg toate. Anapoda. A, ce credeați? Că-n bine? Ei, lasă. Îmi zic... Să fie fericiți. Invidioșii. Mă gândesc. S-a întors pământul. Invers. Sau minutarul. Și cum spuneam... Am început un maraton. De la o pensie la alta. Alerg precum un cal sălbatic. Când zic că am sărit gardul... mă fluieră arbitru. Mă întorc. Îmi spune că am greșit startul. M-așez iar în genunchi. Și fug. Nu mai aștept semnalul.
      Deci... Când alergam mai fericită... cu pensia în mână... Mi-am rupt un dinte. Îmi zic că nu-i nimic. Voi merge la arbitru, deci la dentist.

M-am îmbătat și-mi este bine! Nu-mi pasă de nimic și nici n-am teamă. Privesc în jurul meu și toate lucrurile au o normalitate aparte, pe care altădată n-o pricepeam. Oamenii îmi par frumoși, deci îi accept. Azi descopăr că mai există bun simț și zâmbesc a plăcere.  Oricum aș lua-o, bucuria emanată de sufletul meu  e total diferită de celelalte bucurii.

În temniţa minţii cauţi deziluzionat ieşirea spre lume. Bâjbâi prin întuneric păşind cu teamă prin hrubele gândurilor ascunse. Iluzii deşarte. Deschizi ochii, îi inchizi, repeţi acţiunea. Beznă deplină. Ai săpat furios în peretele de granit, cu degetele, cu unghiile şi dinţii. Cauţi o pală de aer, mai multă lumină. Lupţi cu coşmarurile, cu clipele ... nu ştii dacă-i zi sau noapte.  
Prizonier în abisul meditaţiei, cufundat în nisipurile mişcătoare ale conştiintei.  

Va veni o zi când ne vom întâlni. La margine de timp. Vom sta alături. Ne vom privi. Din tot ce-a fost nimic nu ne vom aminti. Nici nu vom auzi. Vorbele vor fi sugrumate. Precum țipătul unei păsări ucise fulger. Și ne vom întreba în gânduri. De ce ne-au pus acolo. De ce ne-au așezat. Pe aceeași treaptă. Care coboară. Spre nicăieri.
           La ziua aceea eu visez demult. Deși sufletul mi-e schilodit. Fără amintiri. Fără trecut. Pe undeva însă mai sper...

Mă tot sună de câteva zile și mă îndeamnă să merg acasă, spre a prinde în plină floare faimosul cireș care străjuie înaltul casei. E bătrân cireșul, să aibă vreo...30 de ani și vară de vară ne oferă darul său, îmbiindu-ne cu fructele sale negre, dulci-amărui. Nici nu știu ce să-i răspund deocamdată, fiindcă, de regulă,  îmi respect promisiunile, iar pentru asta trebuie să fiu foarte atentă. Dezamăgirea lor ar fi cu atât mai mare, cu cât aș promite și nu m-aș ține de cuvânt, decât dacă aș lăsa totul pe seama întâmplării. Dar, cum nimic nu este întâmplător, merg la sigur: în curând, voi merge din nou acasă!