ivanov 3De când e lumea și pământul, omului îi place să vorbească despre isprăvile mărețe ale altora, fie că este vorba despre faptele înaintașilor, și aici putem lua drept punct de reper admirația față de neînfricatul Hercule, dacă e să gândim, cumva, în ordine cronologică, care a ucis leul din Nemeea, hidra din Lerna, a prins mistrețul de pe muntele Erymanthus și a săvârșit multe alte izbânzi însemnate pentru istoria antică; fie că este vorba despre personaje plăsmuite de un scriitor, și aici îl avem pe curajosul Robin Hood, eroul medieval care luptă contra nedreptății sociale, care este un alt fel de zeu al săracilor, un sprijin și o siguranță a zilei de mâine. El rămâne și astăzi un simbol al tendinței spre egalitate socială. Tendință utopică, evident, dar capabilă, totuși, să aline sufletele celor flămânzi, să aprindă o luminiță a speranței la capătul negru al rătăcirii în care orbecăiește societatea noastră. Pe lângă aceste două caractere, vorbim adesea despre veteranii războaielor când ne referim la modele de bărbăție. Le conferim varii manifestări de comemorare tuturor eroilor. Ei sunt, indubitabil, cei cărora le datorăm (cvasi)stabilitatea de care ne bucurăm astăzi. Tot lor trebuie să le zicem „mulțumesc” pentru cerul albastru pe care îl vedem zilnic, pentru liniște și pace. Iată trei, cele mai puternice, după mine, exemple de protagoniști ai faptelor mărețe. Există, desigur, mulți alții, rândul lor este foarte lung, or eu m-am raportat la aceste trei caractere, care fac parte din trei lumi diferite, pentru a arăta importanța faptelor memorabile raportate la scara largă a lumii.

ivanov 3Într-una din nopțile călduroase de primăvară (în sfârșit călduroase!) ale anului curent, când orologiul anunța că se face ora 1 AM, doi neuroni, înarmați cu un bol de floricele de porumb, erau încă antrenați într-o discuție care nu permitea gazdei să se avânte în minunatul și de o zi așteptatul, și mult doritul, și mult iubitul somn de frumusețe (demult întârziat), făcându-l martorul acestor conversații năucitoare...
- (Neuronul 1, melancolic, băgând o floricică în gură) Necunoscutul...
- (Neuronul 2, mirat, rugumând, la rându-i, o floricică) Necunoscutul?
- (Neuronul 1, curios) Ți-e frică de el? De necunoscut, de obscuritate, de noutate?
- (Neuronul 2, meditativ) Nu m-am gândit vreodată...

ivanov 307.07.2020. Republica Moldova. Orașul Sărbătorilor. Sunt venită în inspecție în incinta Nunții. N-am mai dat pe aici de 7 ani. Șefa comisiei a primit o reclamație, prin care i se comunică faptul că riturile au cam luat-o razna. Unele, căzute în infernul beției, refuză să se mai prezinte la manifestare, altele își atribuie comportamente insolite. Mișcată de frica de a nu pierde, fără cale de întoarcere, specificul nunților, șefa m-a delegat să refac, pe cât posibil, echilibrul universal. Știe că sunt meticuloasă și că pot fi foarte severă când vine vorba de o cauză atât de nobilă cum este nunta.
Sunt la etajul 3, cabinetul 360. Pe bancă – o față de masă de un alb imaculat, o vază verde, în vază – un buchețel de flori (crizanteme, evident, n-au uitat că-s preferatele mele, se simt cu musca pe căciulă, eh…), printre flori – o gâză. Aștept. Eu și gâza… Așteptăm. De regulă, i-ar sta bine inspectorului să se lase așteptat, dar… aștept. Cer iertare, așteptăm (eu și gâza!).

ivanov 3Duminică. Soarele-și alintă razele prin crengile copacilor. Păsările încântă auzul prin ciripitul lor de sărbătoare. Firele de iarbă parcă se iau la întrecere între ele. Miroase a primăvară!
Francesco, un tânăr pictor, adulmeca din ochi grădina, în căutarea inspirației. Deodată, zări o păpădie ce se clătina ușor, încercând să opună rezistență zefirului care ar fi putut s-o despartă de podoaba sa capelară. Cu toate că nu păpădia era cea care încununa misterul grădinii, pictorul nu-și putea rupe privirea de la ea. Dorința de a o picta se aprinse-n sufletul său. Se întoarse hotărât spre masa de lucru, luă creionul de după ureche și începu a picta cu aviditate.
- Doamne, e minunată!, zise pictorul, văzându-și desenul încheiat.
În adâncurile verzi ale ochilor săi licărea o mândrie tainică. Își puse pălăria pe cap și plecă. Creionul a rămas, însă, pe masă, alături de acea păpădie insolită. O vedea, era de-o frumusețe răpitoare, era de-a dreptul ademenitoare. Nu-i venea a crede că el, un simplu creion, a dat viață acestei măreții.

rox raduMotto: "...fiindcă unde nu-i poveste/ lume nu-i și om nu este...!" (Adrian Păunescu)
 
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...a fost o toamnă de miere, aur și lumină. Și un ținut cu piscuri semețe îmbrățișate de obcine molcome, cu primăveri repezi și Sara pe deal, cu viața aspră și oamenii blânzi, cu țipătul vieții izbucnit din verdele ierbii și plânsetul ultim jelit din recele goarnelor, cu ierni geroase și credință fierbinte.  I se spunea Țara de Sus. Sau Bucovina. Sau Țara de fagi. Sau Arboroasa. Sau Ținutul mânăstirilor...
***
Parcarea de lângă mânăstirea Voroneț era goală. Brumar cel neguros așternuse liniștea și pustiul peste toată firea.  Afară era frig și calm, nu se zărea țipenie de om, doar fumurile caselor și mirosul de frunze arse mai dădeau semn de viață pe pământ. Radu mă ținea strâns de mână, era  emoționat, urma să vizităm mânăstirea. Își dorise mult să venim aici, să o revedem, ca pe o re-întoarcere la începuturi.
De nicăieri apăru dintr-o dată un câine, venise din depărtare, alerga fericit, ca și cum ar fi văzut pe cineva drag.