Zece zile, zece greutăţi banale atârnau ca nişte clopote care îmi sunau în urechi.Era postul Crăciunului iar clopotele aminteau de începutul slujbelor.

Dragostea mi se înfăţişa ca o fată nebună ce îndura toate patimile lumii. De-aş fi putut să recunosc aceste energii rău voitoare şi să le prefac în scrumul ţigării sale nefumate, apoi să le bat cu crucea-n cap ca pe Scaraoschi, sărind într-un picior de bucurie. Dar cum să le vezi. Ele locuiesc în lăuntrul tău, ca nişte lipitori ce sug din sângele fierbinte. Degeaba roboteam prin casă şi îmi găseam de curăţat fiecare locşor al odăilor, rula în mintea mea un film prost. Eram o siguranţă sărita din tabloul electric.

lazarEra ziua pe care Violeta o aştepta cu nerăbdare. Venea fiica sa, pe care, deşi o văzuse doar cu o săptămână în urmă, abia aştepta să o strângă la piept. Pe de o parte se bucura, dar pe de alta se întrista. Cristina urma să-l ia pe nepoţel şi, ca de fiecare dată, această despărţire, chiar dacă temporară, o durea. Făcuse prăjitura preferată de aceasta şi de cel mic, iar acum, ,,înarmată” cu o foarfecă de grădină, a tăiat mai multe fire de crini şi de trandafiri, având grijă să-i aleagă pe cei mai falnici. Voia să încropească un buchet frumos, pe care fiica ei să-l ducă acasă, la oraş. Zâmbea la gândul că parfumul acestor flori le va învălui toată casa cu forţa şi misterul său. În timp ce tăia crinii îşi spunea că neapărat trebuie să nu uite să o avertizeze pe Cristina ca seara, înainte de culcare, să scoată din cameră vaza cu flori afară. Era ştiut faptul că florile de crin au un parfum atât de puternic, încât, dacă ele sunt lăsate mai mult timp în spaţiu închis, acesta poate deveni toxic.
Cu aceeaşi grijă a tăiat şi câteva fire de trandafiri îmbobociţi, care te îmbătau cu inocenţa frumuseţii lor.

r munteanu1    După spartul bostanelor, berzele îşi jucau hora şi, apoi, încolonându-şi puii, apucau drumul Africii.
    Dimineţile deveneau din ce în ce mai reci, iar ceaţa lăptoasă se ridica deasupra apelor, în zori, clădind cărări – spre înaltul cerurilor – îngerilor; acelor îngeri care peste noapte vegheaseră somnul blânzilor şi credincioşilor muritori.
    Era vremea când rândunelele se adunau în stoluri – înşirându-se pe firele de telegraf – punând la cale, prin ciripituri melodioase, planurile de drum lung. Mai priveau o dată peste câmpurile şi casele unde oamenii – cu care împărţiseră vara – roboteau la strânsul recoltelor şi se întrebau: dacă la anul, când vor veni din nou, îi vor mai găsi pe toţi aici.
    Apoi, plecau pe drumul ce-l aveau în sânge de veacuri.
    În viile cu frunza ruginie începea culesul. Membri cooperatori erau în mare forfotă. Şi elevii şcolii din sat veneau în practică. Găleţile pline cu struguri erau golite în butoaiele fără capac rânduite în căruţe. Strugurii culeşi ajungeau la crama CAP-ului, unde presele scoteau mustul din boabele vineţii.

Marinela Belu capsaCasa bunicilor era alcătuită dintr-o bucătărie de iarnă care avea o fereastră mică şi o sobă cu plită, la care mă încălzeam ţinându-mi mâinile deasupra, cu grijă, să nu mă ard. În cuptorul ei făcea maia nişte cozonaci rumeni şi mirositori, încât muream de poftă să-i mănânc calzi, spre supărarea ei şi încântarea bunicului meu, pentru că mereu îi făceam în ciudă şi-i luam, pe furiş, câte unul abia scos din cuptor şi-l rupeam în două şi-l înfulecam repede, să nu mă prindă. Nu pot să uit mirosul acela de rom şi de zahăr cu lămâie, şi de cocă bine frământată, semn că era mare sărbătoare în casă.
    Apoi era odaia bunicilor, mică şi tare primitoare cu soba ei de teracotă, cu cele două ferestre ce dădeau în grădina cu flori, cu dormeza cu ladă la cap, pe care sta cuminte un radio vechi, la care ascultau noaptea, pe furiş, Europa liberă, apoi făceau politică cu învăţătorul şi cu preotul din sat, care veneau  la ei să joace poker. Uneori jucam şi eu, doar aveau nevoie de mâna a patra, ziceau că sunt « mâna moartă », iar, în naivitatea mea, îi mai băteam câteodată, spre amuzamentul lor.

r munteanu1Vara da semne de maturizare. Crescuse şi împlinise, deja, jumătatea lunii august. Fructele coapte înroşeau merii şi învineţeau prunii, iar firele de porumb îşi culcau ştiuleţii lăsându-i să privească pământul din care îşi trăgeau seva. Dulmalele obeze răsăreau din buruieni precum capetele unor căpcăuni ce îşi făceau somnul întinşi pe sol, deranjând – cu sforăitul lor – câte un dovleac lung şi gros ce sta tolănit sub frunzele mari, rotunde şi ţepoase. Câte o şopârlă verzuie încerca să străbată jungla de lujeri, vrejuri şi tulpini, îndesită – pe alocuri – cu câte un fir de vulpoaică, păpădie, iarbă grasă, măturică sau pătlagină. Pepenii îşi etalau dungile precum zebrele, iar nucul  crăpa coaja verde, a nucilor ca-ntr-o năpârlire, lăsându-le să cadă şi să mângâie ţărâna. Doar gutuile mai păstrau puful, aşteptând prima brumă ce avea să vină să le despoaie.
    Natura schimba, uşor,  decorul şi îşi împrospăta aromele.
    Pentru Raul Deleanu nu exista un loc mai bun de joacă decât această împărăţie a legumelor şi fructelor date în pârg. Mângâia cu palmele lui fiecare bostan urmărindu-i creşterea, asemuindu-l cu fel şi fel de făpturi.