Printre copacii poleiți cu soare, printre sclipirile de-argint, îmi fac drumeag spre desfătare, spre lumi cu brațele spre *nalt.
Nu mă înclin în fața vremii și nici raport nu am să dau, dar am să-i cer, așa în taină, de ce mă ține-n cui și-n vânt? De ce-mi arată fața lumii cea-ntunecată de păcat, cu viermi ce colcăiesc prin cărnuri și burți lăsate la mezat?  De ce mă duce-n ziua mare spre bețivani și depravați, spre curve ieftine și proaste, spre popi năuci și desfrânați?

-    Hai, râzi. Nu mai fi tristă.
Mă uit. Nu văd pe nimeni. În cameră sunt eu. Și gândurile mele. Se-aude iarăși vocea. Mă îndeamnă din nou să râd.
-    Nu te zăresc. De unde vii? În care colț te-ascunzi?
-    Privește pe fereastră. Sunt aici. Afară. Deschide-ți inima să intru.

Mi-e sufletul geană de foc în mijloc de țarină arsă, mi-e gura pelinul lui mai, iar ochii apa râului învolburat ce curge la vale, printre frunzare și crengi putrezite. Tac și-mi tace și gândul amorțit în visarea tulbure din câmpul năpădit de ierburi uscate.
Mă cuibăresc în patul moale, cu genunchii la piept și capul adus în față. Îmi cuprind trupul cu brațele și tac. Tac și închid ochii, nici măcar nu mai gândesc. La ce bun să gândesc? Ce-mi trebuie noian de gânduri, ce-mi trebuie povară peste povară când tu ai ales să mă rănești în văzul lumii?

Unele lucruri trebuie lăsate aşa cum sunt, Irina. Nu ţi-am strâns mâna atunci, aproape ţi-am strivit-o. Era întuneric când te-am apropiat şi împins brusc către soba fierbinte. De fapt, dogoarea adevărată, apăsătoare o simţeam de la ochii tăi, incandescenţi ca nişte recife pe lângă care înotau în voie rechinii. Poate că în clipele acelea mă simţeam atât de singur ca un dansator pe jar, cerul părea împodobit cu becuri de sticlă colorată iar lumina albăstruie a lunii mă motiva parcă să-ţi împing mâna tot mai aproape şi tot mai aproape de teracota fierbinte, ascultându-ţi cu teamă bătăile inimii.

O fărâmiță. Atât. Un omuleț. Dar este numai suflet. Își poartă pașii după mine. Și mă imită. Vorbește sâsâit. Din toamna aceasta noi ne vom uni povestea... Povestea mea care de fapt... s-a terminat demult. Povestea ei care de-abia acum începe.
       Nu mai e timp. De plâns. De alergat prin cimitire. Prin spitale. Am alergat destul. Credeam că voi pleca... și eu. Dar nu e timp. Căci Suflețel îmi cere. Mai am o misiune. Și, cum să plec?! Când un copil zâmbește. Și îți oferă viață. Te ia în brațe și îți spune te iubec. El scoate dopul de la inimioară. Iar iubirea vine. Se revarsă. Cade în cascade. Acum învăț din nou.