Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii.

A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca   să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.

            Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă.

Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină. Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.

            - Uite o zână, spuse Mara !

            - Unde ? Eu nu o văd !

            - Acolo, în apa ce cade de sus !

dgLa uşa de la intrarea în birou, patronul clubului a dat nas în nas cu Adinel, un îngrijitor care lucra la crescătorul de cai, de peste 15 ani. Adinel lucrase mai întâi la grajdurile acestuia de la Ploieşti, apoi la ferma de la Dor Mărunt; în prezent lucra la Mogoşoaia, având grijă de caii de competiţii ecvestre ai fetelor sale, competitoare la CSA Steaua București.
― Salut, Adinele! spuse bărbatul la întâlnirea cu angajatul său.
― Bine, şefu’, totul e bine, lucrez, fac boxele la armăsarii ăștia!
― Ce fac caii, cum au mâncat de dimineaţă? au urmat întrebările bărbatului.
― Bine, şefu’, totul a mers bine, toți au mâncat cu poftă! Prinţul ăsta din prima boxă, a săpat un pic azi-noapte, dar nu a făcut colică, răspunse îngrijitorul triumfal, pentru a ieşi bine în ochii şefului, ştiind că acesta o să-l laude.
― Adinele, dar agrement mai faci, măi băiete? zise mecanic Ioan către angajatul său după ce opri în faţa boxei lui Rock, care fornăia bucuros.

craciunÎntr-un ținut izolat, în satul Elaris, situat în adâncul pădurilor străvechi din emisfera nordică, Solstițiul de iarnă era mai mult decât cea mai lungă noapte a anului; era un moment când granița dintre lumea vizibilă și cea nevăzută se subția până la un văl făurit din șoapte și umbre. Localnicii, descendenți ai unei civilizații izolate de restul lumii, păstrau un secret transmis de-a lungul mileniilor—un secret cunoscut doar de Gardienii Solstițiului.
Aedan, un tânăr doctorand, a ajuns în Elaris căutând să descopere misterele istoriei omenirii. A auzit povești despre tradițiile satului, despre Gardienii Solstițiului care posedau cunoștințe ce puteau rescrie povestea existenței omenirii. Curiozitatea l-a atras mai adânc în pădure, unde un copac bătrân și impunător părea să-l cheme cu crengile sale noduroase. Într-o după-amiază, în timp ce explora tăcut pădurea, Aedan a observat o scorbură imensă la baza copacului. Apropiindu-se, a văzut că scorbura ascundea un obiect vechi și prăfuit. Cu grijă, Aedan a scos obiectul și a descoperit că era o carte legată în piele, inscripționată cu simboluri necunoscute semioticii moderne.
Cartea părea să fi fost ascunsă cu intenție, poate pentru a fi protejată sau pentru a fi găsită doar de cineva care are o misiune speciala.

Ioana Precup 3    E a treia zi din decembrie.  Într-un sat de la poalele Heniului şi-au dat drumul ,din norii cenuşii, primii fulgi de zăpadă din această iarnă. Nimeni nu credea că iarna se va înstăpâni peste ţinuturile bârgăuane chiar din primele zile.Dar nu, nu era doar un capriciu al vremii.A nins continuu, iar zăpada a acoperit cu albul imaculat pământul încremenit de frig.
   Ce mai larmă prin curţile localnicilor ce aveau copilaşi !Câtă explozie de bucurie la contactul cu noile straie , de sărbătoare, ce acoperă pământul ca o blană protectoare ! Nu conteneau prichindeii să se îmbulgărească, să facă îngeraşi în zăpadă ,să-şi încerce săniuţele şi să facă oameni de zăpadă.
   Andreea, o fetiţă de vreo zece ani ,şi-a pus în gând să facă, în curte, un om de zăpadă. Cu multă sârguinţă aduna, cu palmele-i mici ,zăpada pufoasă, o strângea bine într-un bulgăre pe care-l tăvălea  prin nea până căpăta dimensiunile dorite.Şi i-a reuşit :un om înalt, cu o pălărie veche, pleoştită ,pe creştet,  cu ochi vioi din cărbune, un nas hazliu dintr-un morcov,mâini din crenguţe de zarzăr şi nasturi din pietricele.Iar fularul ce-i învelea gâtul, împodobit de fulgii albi de nea, îl făcea să pară mai important.