De câteva nopţi somnul meu e nesomn, gândurile se risipesc în întuneric, în haosul ce mă absoarbe. Categoric, serile de mai nu sunt romantice, sunt cianozate. Tristeţea e mai seducătoare decât fericirea, aşa că azi vreau să fiu romantică. dar dacă nu-mi iese, dacă realismul dur  e mai puternic şi mă învinge?
 În loc să-mi aducă liniştea, parfumul teilor  îmi deschide tenebrele minţii, mă sufocă, ochii mi se înroşesc din cauza amintirilor ascuţite care nu vor să rămână-n trecut, imagini ascuţite revin pe retină, iar pleoapele refuză să se-nchidă. Pulsul accelerat îmi face pielea să vibreze, cad la pământ. patul meu e gata de moarte.
Copacul meu are ramurile arse de picături otrăvite, de lacrimi sticloase, de răni deschise.

Miezul voios al cerului fuge la somn, răsare luna.
Iepuraşul din luna şi omul din luna răsar şi ei, ne fac cu mâna.
Tata ştia să descifreze meandrele cărărilor lăsate de animale, să urmărească, pe ogoare, urmele întipărite de iepuri. Îl lua pe Bobică, un câine bătrân, cu care tata se înţelegea parcă din priviri, lua traista cu napi, încrucişa ciomagul între omoplatul drept şi pliul cotului stâng, şi începea hoinăreala. Mlădiţele câte unui copac erau roase, iar la baza lui, bobiţe colorate, căcăreze iepureşti, arătau traseul fugarului urecheat. Tata iubea mult iepuraşii. Avea o traistă cu napi, căci nu îi vâna, ci le lăsa, în locuri anume, napi de ronţăit. Singura lui grijă era ca micuţii să nu fie înhăţați de corbi sau de câini. Lăsa câţiva napi şi pleca mai departe.

La capătul dinspre nord al oraşului a  apărut peste noapte un munte.

            Dimineaţa, oamenii au ieşit ca să-l vadă.

            Unii, cuprinşi de panică, alergau de colo, colo, făceau cruci, se rugau continuu, susţinând că este vorba de o minune care anunţă sfârşitul lumii.

            Alţii vorbeau de o încreţire a terenului, survenită în urma a nu ştiu cărei posibilităţi, argumentând ştiinţific fenomenul.

            Între ei, oscilau nehotărâţii, veşnic schimbătorii care, câmd cădeau în genunchi,

Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii.

Pășeam unul lângă celălalt, tăcuți, parcă nevenindu-ne a crede   că ne revedeam după  mai bine de zece ani.  Din când în când ne priveam, dar nu îndrăzneam să începem un dialog, conștienți fiind că subiectul nu ar fi fost altul decât  acea parte din viața noastră, incredibil de lungă, în care lipsisem unul pentru celălalt. În toți anii aceștia, cu tot bagajul lor de întâmplări, trăiri și sentimente, amintirea acelor momente care ne-au hotărât mersul vieții, nu mi-a dat pace. Simțeam că tăcerea de acum însemna ceva și din partea ei. Într-un târziu, luându-mi inima-n dinți i-am spus:
- Suntem la doi pași de „Shin Tea”, cea mai bună ceainărie din oraș.  Hai să ne încălzim cu un ceai!
- Chiar simt nevoia să beau ceva cald...