Emiluţ şi-a găsit de lucru la oraş. A lăsat ograda în seama bătrânilor şi a pornit să-şi croiască un nou destin, departe de mirosul grajdurilor şi de tină. Sătenii îl văd în fiecare dimineaţă ieşind la ocazie pe marginea drumului, cu cea mai bună cămaşă fluturând modern peste nădragi şi cu pletele buclate geluite bine, pregătit pentru oraş. Pleacă odată cu ciurda şi se întoarce mult după ce animalele s-au împrăştiat pe la casele lor. Seara, când intră pe poarta îngustă a casei părinteşti, nu mai arată chiar atât de fercheş, dar mulţumirea faptului că lucrează la oraş, tot se oglindeşte pe faţa lui.

De fiecare când se stârnea câte o revoltă în clasă, Cezara se retrăgea în banca ei, deschidea un manual, sau desena pe marginile vreunui caiet. Desenul o calma, o transpunea într-o lume diferită, ruptă de realitate. În ultimul timp, însă, scandalurile se ţineau lanţ, iar subiectul era acelaşi: Ciudatul. Porecla se potrivea noului coleg, care apăruse în mijlocul anului şcolar, în mijlocul săptămânii şi în mijlocul orei de chimie, ca să bulverseze o clasă de eminenţe cenuşii, toţi aleşi pe sprânceană şi provenind din familii care aveau o anumită greutate în viaţa socială a oraşului. Porecla se potrivea nu numai aspectului, ci şi comportamentului afişat faţă de colegi şi faţă de profesori.

Festivalul se încheiase!  Totuşi am ramas la Sighişora încă câteva zile, nu mă puteam desprinde de atmosfera tinerească, de voie bună, îmi făcea bine să mă plimb, hoinăream pe străzile înguste, priveam casele vechi şi încercam să-mi imaginez cine au fost locatarii, cine sunt locatarii! De ce nu ma puteam desprinde de orasul lui Vlad Ţepes, de ce rătăceam ca o umbră? Am vizitat Turnul cu ceas, îmi plăcea să urmăresc firul zilei, să măsor timpul, parca eu eram orologiul cetăţii, bing, bang, dădeam ora exactă! Cutreieram oraşul în lung şi-n lat, mă opream la câte o cafenea aflată între zidurile vechi,  îmi imaginam vieţi trecute de domni şi de domniţe, turniruri, cavaleri îmbrăcaţi în zale, coboram zecile de scări până în piaţă, târguiam câte ceva, mă cunoşteau până şi precupeţii. ...

Zamolxe, cobora pe calea stelelor spre pământ. Fata din lună şi lupul alb îl aşteptau pe un stean de piatră, când ziua se învăluia în funinginea nopţii.
Goală, precum vraja nopţii se arăta în umbra lunii, iar luna îi arunca goliciunea pe pajiştea unde femeile dace spălau la izvoare, lâna oilor ce au fost duse la tăiere pentru ospăţul cu Zamolxe.
Andrada, sau fata din lună, nu era alta decât fiica regelui dac, Decebal. Ea coborâse pe Pământ după mii de ani şi se îndrepta spre Cetăţile Sarmisegetuzei însoţită de lupul alb.

Pe sub sprâncenele stufoase, crescute ca nişte streşini deasupra ochilor, Bunu priveşte livada umbroasă. Căldura copleşitoare nu l-a alungat încă de pe băncuţa lui îngustă, sprijinită de gardul din lemn înnegrit. Vara sângerase din greu prin cireşul înalt. Trecuseră exact nouăzeci de asemenea veri peste Bunu, dar parcă niciuna nu fusese atât de caldă şi de încărcată. Cu ajutorul lui Dumnezeu bunul şi drăguţul, mai putea apuca vreo două, trei. Razele soarelui alunecau înşelătoare printre crengile tot atât de viguroase cum fuseseră braţele lui odată.