Încheind numele unui şir de femei din familia mea, numele de Florica Trif tare m-a supărat în copilărie. Iar în facultate mi-a dat de furcă. Aveam o colegă de cameră din Bihor, Florica Rif. Când eram chemate la telefon sau la poartă ne obişnuisem să coborâm amândouă, fiindcă altfel sigur mergea tocmai cea care nu trebuia. În copilăria mea pătrunseseră deja numele mai sofisticate în lumea satului: Lucia, Felicia, Nora, Clementina, Valeria, Severica, Angela, Floricica, Virginia, Ligia, Lidia, Veturia, Anişoara, Rodica, Mariana, Otilia, Clara, Eugenia, Emilia, Melania, Aurora. Am avut o colegă, Laura Bercaru. Este adevărat că venise cu părinţii din Bucureşti. După un timp s-a întors în Capitală. Ce o fi făcând Laura acum? Şi-o mai fi aducând aminte de timpul petrecut atât de departe ?

Un prozator – păstor peste un popor poetic

                   “Şi eu am trăit în Arcadia”! Sau măcar am fost. Arcadia, fiind de data aceasta - nerăbdătoare cum sunt în această vale a plângerii mi-ar plăcea să trăiesc mereu în Arcadia - Târgul de Carte Gaudeamus, Bucureşti, noiembrie 2014. Iubesc acest târg şi ca atare am participat la el ori de câte ori am avut ocazia. În cadrul acestuia am lansat cinci cărţi, dacă o socotesc şi pe cea dedicată cuplului Nu Motanul – Da Miorlau. Având acceptul Doritorilor Deduşi Prin Reduceri Şi Absurd, le voi înşira pe toate, sper că mi-am căpătat minunatul drept de a vă plictisi.

August topindu-se în valuri jucăuşe deasupra ierburilor coapte. Duminica după-amiază. Soarele atârna greu peste Văgaş: alburiu şi rotund, sprijinit peste frunzele fagilor. Zile fierbinţi, uscate. „Hia mare de ploaie. Să arăduie mălaiul cucuruz, să ţâpe cosiţă!"

Diordica Gaptii, demult, în vremurile de secetă, spunea: „Nu vă temeţi oameni buni, atâta a ploua de s-or lărgi cărările!"

Samoilă se întinse pe cergă. Umbra nucului din colţul de sus al casei este groasă. Căţeaua tărcată mârâie sub coştei. Se strujeşte afară scuturându-se de şperlă. Latră furioasă. Străinii se apropie pe cărăruia de după gardul de carpeni rătunzaţi. Samoilă închide Ceaslovul. Semn de carte - o frunză de nuc.


- „ Ştiţi, inginerul şef de pe Ferdinant? Căsătorit cu doi copii. Viaţă de familie minunată. Nu mai are încredere în oameni ...îl cheamă Silviu şi nu Eusebiu, cum zici tu.”

Două profesoare fardate trec sub umbrele. Pâraie subţirele de apă au inundat strada fugărind frunzele uscate, pachetele goale de ţigări. Chiştoacele păreau peşti scăpaţi dintr-un iaz.

ZIDURI PENTRU TOŢI


Continua colţul clădirii vechi. Gara oraşului, din cărămidă roşie. Lung, drept, perpendicular pe trotuarul ondulat de călduri. Mergea până foarte departe. În fiecare dimineaţă ieşind pe uşile din spatele gării, Bodolin îl însoţea. Aproape până la capăt, de unde o lua la stânga. Pe o străduţă cu nume de floare roşie.

            Înalt, câteva palme peste statura unui om normal te împiedica să vezi dincolo de el. Tăcerea cenuşie ascunde amănuntele vieţii. Deasupra, pe acoperişuri călărea cerul. Şi el cenuşiu. Lăptos. Un pântec imens!