vvSe împlinise de Sfânta Mare un an de când puiul de Căprioară se străduia să adune licuricii în pumni. Îi aduna mai ales dimineaţa, risipiţi în boabele de rouă. Sau în amurg, de pe petalele florilor din grădini. Se furişa apoi prin pădure până la vizuina Ursuleţului. Acesta, fiind plecat de acasă, îi agăţa licuricii de pereţii vizuinii căptuşiţi cu muşchi violeţi să aibă noaptea lumină şi să nu mai huzurească iarna în bârlog, sugându-şi lăbuţele când îi flămând!
          O Veveriţă căţărată într-un alun, admirând iniţiativa puiului de Căprioară se hotărî  să-i vină în ajutor. De sus, din cer, i-a făcut cu mâna Steaua Polară. A râs cu hohote de raze sprinţare:
         - Stea Polară, Stea Polară, dă-mi lumina ta sprinţară! Să-ţi fac cuib în inimioară!.. Steaua Polară auzind chemarea Veveriţei i-a trimis un mănunchi de raze subţiri şi argintii. Veveriţa le-a cules ca pe-un sceptru de Domniţă mirosind a lămâiţă.
          - Mulţumesc, dumitale, mărită Domniţă!
     Steaua Polară a pierit apoi într-un hohot prelung de lumină până spre zori când în pădure, marginile cerului prinseră a se rumeni!
          Veveriţa, sărind din copac în copac, a ajuns până la vizuina puiului de Ursuleţ unde i-a agăţat mănunchiul razelor Stelei Polare în stâlpii din cerdac, să-i poată face lumina şi mai mare, când se va  întoarce  spre seară Ursuleţul acasă.

vaLouis era un băiat de 15 ani, un geniu al pianului, însă datorită faptului că avusese o traumă când fusese mic, renunțase să mai cânte. Era un băiat retras, nu socializa, nu își prea făcea prieteni, viața lui se rezuma în a se duce la școală și de a veni acasă. Era un geniu în ale pianului, un viitor mare pianist, însă mama lui, o celebră pianistă cu foarte mulți fani în întraga lume, în timpul unui concert, pică de pe scaunul pianului, subit la podea murind. Din cauza acestei tragedii, băiatul încetase să mai cânte la pian, fiind marcat profund, de moartea mamei lui. Trecuseră 15 ani de la tragedie, acum Louis, era un tânăr frumos, înalt, lucra într-un atelier de tâmplărie, ajutându-l pe tatăl lui. Era conștincios în ceea ce făcea, părea la prima vedere că își găsise o nouă vocație, aceea de tâmplar, însă în inima lui, rămăsese pianul. Într-o dupa-miază, Louis termină lucrarea pe ziua respectivă, apoi se uită spre tatăl lui care cerceta cu deamănuntul lucrările pe săptămâna respectivă.

- Tată, am terminat lucrarea doamnei Kennedy, eu plec.

Tatăl lui se întoarse spre Llouis, începând să-i zâmbească încet.

vÎn pădurea de lângă satul Ponoarele, Doruleţ s-a împrietenit cu o veveriţă care îşi avea locuinţa în scorbura unui stejar rămuros căptuşită cu muşchi violeţi şi frunze uscate. Suratele din pădure, căprioarele, privighetorile şi chiar cerbii o alintau Riţa-Domniţa!
          În fiecare dimineaţă o chemau să meargă împreună la izvorul din vale să se ospăteze din talgere de scoici sidefii. Mâncau alune, merişoare, porumbe, măceş şi beau roua adunată de flori din cupe cristaline de ghindă.
          Riţa-Domniţa, era considerată de Doruleţ o zână frumoasă, subţire, cu ochi albaştri ca brânduşa, cu plete de foc lungi până în pământ.  
          Într-o dimineaţă însă n-a mai ieşit din locuinţă să meargă la izvor unde era aşteptată de prieteni pentru obişnuitul ospăţ.
          - Oare ce i s-o fi întâmplat Domniţei? s-a întrebat uimit un pui de căprioară… Să fi păţit oare ceva?
          - Chiar aşa! - se băgă în vorbă o privighetoare.
    Şi toţi au început să o strige nemaiavând chef de ospăţ fără prietena lor.

Geta Stan PaladeDis-de-dimineaţă, o zbughisem de acasă toţi trei. Eu, Cristina prinţesa şi Haiduc, un buldog cu blana roşcată şi urechi blegi. În trăistuţa din cânepă, cu margini brodate, am pus câteva bucăţi de plăcintă şi mere amestecate cu miez de nucă făcute de mama la cuptor, să ne ţină de foame la drum.
           Era o zi atât de albă şi frumoasă, încât îţi venea să-ţi arunci pălăria în văzduh, chiuind de bucurie.
          Lumina din dimineaţa aceea de mai era rubinie, asemenea lacrimii florilor picurată în fagurii din stupii lui moş Onisei pitiţi la poalele viilor şi livezilor. Păşeam mândri pe cărăruia veselă care se iţea printre tufele de mălin şi măceş încolo şi încoace, ducând cu noi cerul de-acasă pe umeri.
          În faţa noastră, în străfundurile zărilor de mărgean, la deal, pe apa de cleştar a Ozanei sau dincolo de Obcinile mari spre clina troienită a Bistricioarei, se văd înălţimile Ceahlăului îmbrăcate în purpura dimineţii.
          - Într-un ceas, dragă prinţesă, vom călca culmile de la Toaca Haiducilor, am spart eu tăcerea într-un târziu! 
          - Ce nume tainic, îmi întoarce vorba Prinţesa. Îţi închipui că dincolo, ai străbate depărtări necunoscute, cărări nebătătorite de paşi!

diSatul bunicului se află căţărat pe-o colină înconjurată de grădini şi livezi, aproape de apa Moldovei. În fiecare an, îmi petrec vacanţele aici, unde mi-am făcut mulţi prieteni de la care am învăţat lucruri de mare preţ. De pildă, în primăvara aceasta m-am împrietenit cu doctorul veterinar Săbiuţă Sorin. Seamănă la chip cu tata, blond, ca un spic de grâu dolofan cu plete sărutate de vânt, iute şi priceput la multe.
          M-am nimerit într-o seară, când, la ferma de vaci, o văcuţă roşcată, cu câteva pete albe aruncate, parcă la întâmplare, pe grumazi de o mână ghiduşă, semănând cu un bulgăre de zăpadă, se străduia să aducă pe lume un viţeluş atât de drăgălaş şi jucăuş pe care n-am să-l uit niciodată. Era leit maică-sa de la care împrumutase nu numai petele albe, dar şi steluţa aceea albă din frunte semănând cu un luceafăr de seară.
Şi, pentru că purtam în permanenţă în buzunar un şnur cu canaf roşu pe care mi-l împletise de ziua mărţişorului bunicul,  l-am agăţat de gâtul firav al fiinţei abia aduse pe lume.
          - Văd că te pricepi, băiete, mi s-a adresat într-un fel anume domnul Săbiuţă. Ai putea să ajungi medic veterinar, aşa, ca mine. Mâine, poimâine îmi vei putea lua locul. Gospodarii din satul nostru au nevoie de oameni harnici, pricepuţi şi de ispravă ca tine!