chitac2Abia trezit din somn, Miluță – care tocmai împlinise cinci ani cu câteva zile înainte – a început întâi să scâncească, să se smiorcăie încet, apoi să plângă în hohote din ce în ce mai tare, trecând de la miorlăit la behăit, ajungând în cele din urmă la un răget ca de măgar, întrerupt din când în când doar de nevoia de a respira și de a-și trage mucii ce-i atârnau ca două lumânări.
- Ce-ai mă, împielițatule, ce te-a apucat să bocești așa din senin?! Mai bine dă-te jos de pe cuptor, mai lasă-l și pe el să se hodinească și tu du-te să dai mâncare și apă la cârlani că, uite, soarele-i sus deja! i-a zis mă-sa, care nu prea avea timp și nici chef de alinturi.
- Mamaie, nu știu cine s-a căcat la curul meu în timp ce eu dormeam! se jeluia printre sughițuri Miluță.
- Te pomenești c-o fi venit cineva de pe drum, stai numa’ oleacă să caut un băț ca lumea și-o să vezi tu cine e spurcăciunea ce a făcut treaba aceea în izmenele tale!

chitac1Mărturisesc că la slujba de Înviere nu-mi plăcea să particip; maică-mea mă trezea cu puțin timp înainte de miezul nopții, tocmai când era somnul mai profund, mai dulce și așternutul mai cald. Acolo, în curtea bisericii, trebuia să stau smerit, în picioare – uneori fiind destul de frig afară – până dimineața, când preotul sfințea pasca și ouăle roșii din panerele așezate pe două rânduri, la intrarea în locaș. Unde mai pui că în seara din ajunul Paștelui mă culcam bosumflat și revoltat, pentru că nu aveam voie să gust nici măcar o firimitură din cozonacii, pasca sau budinca, bunătățile atunci scoase din cuptor, lăsându-mi gura apă prin mirosul lor provocator. Aș fi comis un mare păcat!
În schimb, la Denii și la Paștele Blajinilor mergeam plin de entuziasm la biserică, fără să fiu împins de la spate.
De obicei, la Denii veneau câteva babe și foarte mulți băieți de școală. Învățătoarea ne interzicea să frecventăm biserica, mai ales în perioada sărbătorilor pascale, dar tentația era prea mare pentru noi.

chitac3Ceea ce în termeni medicali se cunoaște drept tuse convulsivă avea acolo, în sat, mai pe înțelesul tuturor, numele de tuse măgărească. Denumirea nu venea, după cum s-ar putea crede la prima vedere, de la faptul că virusul responsabil de acea formă nesuferită de tuse ar fi fost găzduit mai întâi de un măgar amabil și transferat apoi, nu se știe cum, la om. Explicația este cu totul alta: sunetele scoase de cel chinuit de accesele de tuse, ce păreau că nu se mai sfârșesc, semănau foarte mult cu behăitul unui măgar care se manifesta atunci când zărea un semen de-al său de sex opus. În copilărie, ca mulți alții, am fost și eu o victimă a tusei măgărești. Cum ceaiurile făcute din romaniță sau pojarniță nu aveau niciun efect, mama i-a cerut părerea mătușii Iftodia, vraciul satului. Rețeta, primită pe cale verbală, a fost concisă și ușor de ținut minte. Fiind vorba despre tuse măgărească, în mod logic și firesc, singurul leac cu eficacitate maximă și imediată în acest caz clinic nu putea fi decât ceaiul din balegă de măgar.

m chitac3Se spune că a fost odată, ca niciodată, un neam de uriaşi care stăpânea Regatul Trovanţilor, iar tartorul lor era Uriaşul Gorgan.
În acelaşi regat din vremuri de demult trăiau şi Vârcolicii, un fel de pici pricolici, undeva, în minele de sare ale Ţinutului Piticesc; ei erau coborâţi cu hârzobul în galeriile adânci (unde un puţ avea chiar și o sută de metri) şi lăsaţi de trovanţii Uriaşului Gorgan să se zvârcolească pe întuneric şi să scoată la suprafaţă sare albă şi gustoasă pentru masa-i copioasă. Gorganele şi Gorganii savurau o supă delicioasă, dulce-sărată, din carne, ierburi şi legume.
Pe atunci, secundele erau lungi cât minutele, minutele cât orele, orele cât zilele, zilele cât săptămânile, săptămânile cât lunile, lunile cât anii şi timpul trecea foarte, foarte greu. Pe de altă parte, în Regatul Trovanţilor, pe cât de mici erau Vârcolicii, pe atât de mari creşteau puii Uriaşului Gorgan, Gorgăneii, iar nevoia lor de sare se mărea de la un an la altul mai mult şi mai mult.  

chitac2Până pe la patru ani am purtat rochiță. Maică-mea a conceput doar băieți, dar tare și-a dorit să aibă și o fată. În dorul fetiței, care n-a mai apărut, mi-a făcut mie o rochie roșie cu floricele albe.
Când mă jucam cu fetele vecinilor mă fuduleam că rochia mea era mai frumoasă ca ale lor sau, cel puțin, așa mi se părea mie. Pe sub rochie nu purtam nimic altceva, și nici partenerele mele de joacă. Un alt motiv de mândrie pentru mine era că aveam ceva ce lor le lipsea.
Într-o zi, fratele meu, care era cu patru ani mai mare ca mine, mi-a zis că a găsit o puță de băiat prin ogradă. Deși eram atât de mic, nu-mi venea să cred totuși că cineva și-ar putea pierde puța fără să-și dea seama de absența ei.