Ion ajunsese să trăiască pe stradă. Oricine l-ar fi întrebat cum şi de ce, repeta aiurit... aşa a vrut Dumnezeu.
Ştia de unde i se trăsese totul. De departe se vedea că este un visător incurabil. Se născuse cu bunătatea în suflet şi cu încredere în oameni până la inconştienţă. Adică victima sigură pentru cei născuţi să înşele.
Un timp, Ion locuise în parcul din faţa gării. Apoi plecase brusc de acolo, după o altercaţie cu o gaşcă de dubioşi. Fusese bătut de atâtea ori, trăind printre bețivi şi drogaţi. Înţelepciunea, căpătată printre cei asemeni lui, îl luminase, făcându-l să plece la loc ferit şi mult mai sigur, într-un parc din centrul oraşului. Un parc vechi, cu multe alei dispuse radial, străjuite de copaci bătrâni şi umbroşi.
Locul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de timp, ce aminteau de alte vremuri, cu bazine frumos ornamentate, în care nu mai cursese niciun strop de apă. Meşterii găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze după moda de atunci, cu basoreliefuri reprezentând păsări, animale sau busturi de zeiţe.
- Detalii
- Scris de Liliana Gabroveanu
Seara era frumoasă și liniştită; corul greierilor îmi aducea în suflet o armonie aparte. Gândurile, într-un zbor liber, luaseră drumul, aproape firesc, spre atmosfera plină de mistere a serilor și nopților din copilărie. Un timp, am încercat o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit, erau prea mari discrepanțele. Cu toate acestea, oglinda sufletului mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mi-am adus aminte de nopțile de toamnă târzie, ori de iarnă, când se făcea clacă la torsul cânepii.
Caierele de cânepă, se transformau în fire lungi, nesfârşite, pe fusuri ce se roteau ca nişte titirezi între degetele fermecate ale torcătoarelor. Doar sufletul meu de copil și de ce nu, cel care a mai rămas din el, știa și știe ce povești minunate ascultam în acele nopți de șezătoare. În minte o vedeam și auzeam aievea pe lele Ana depănând povești, după ce se lăsa un timp rugată de suratele ei întru clacă… Femeia, cam la șaizeci de ani, greu să-i ghicești, lua o înfățișare nepăsătoare, calmă și liniștită, de parcă rugămințile ar fi fost adresate altei persoane.
- Detalii
- Scris de Milian Oros
Iată trăiau într-o casă, doi frați. Pe primul îl chema Luluță. Acum, nu mai știu, așa-l chema... sau așa îi spunea lumea? Eeee! În sfârșit, Luluță era cam slab de minte și aiurit... Fratele lui, Duță, toată ziua îl certa:
-Lasă muștele în pace, nu le mai număra! Pune mâna, învață cum se muncește, că acuș-acuș mergi la casa ta. Ca să ții o casă, trebuie să fii om gospodar, să știi să repari, să bați cuie... și câte și mai câte. Dacă îți iei nevastă, e toată ziua cu gura pe tine: s-a stricat sertarul, a căzut dulapul, scârțâie scaunul...
- Detalii
- Scris de Irene Postolache
Nu ştiu ce i-a venit lui Dragoş în dimineaţa aceea să se ducă în livadă cu noaptea în cap. Pe colină abia răsărise soarele, iar roua picase pe iarbă şi flori, bobiţe strălucitoare de sori bălăiori, culese în palme în zori de Domniţe purtând steluţe de aur împletite în cosiţe!
Să nu care cumva să credeţi, că Dragoş venise cu noaptea în cap în livadă, aşa într-o doară!
Nicidecum!
Venise, să vadă minunea cu ochii!
Cum, ce minune!?
O minune ca toate minunile, cum v-o spun eu!...
Visase că Făt - Frumos poposise în livadă. Se ţinea de mână cu Domniţa Cosânzeana. Venise acolo, hăt de departe pe-un armăsar alb ca spuma laptelui, înaripat, care aleargă mai iute decât vântul şi gândul, printre stele şi nori. Îşi legase armăsarul înaripat de stâlpul sculptat din lemn de cireş, pe care este cocoţat columbarul.
- Detalii
- Scris de Geta Stan Palade
Această povestire este dedicată dragii mele bunici paterne,care m-a scos de multe ori din necazuricând făceam câte o boacănă,ascuzându-mă la ea în cameră
până le trecea furia părinţilor.
Depăn amintiri, înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Pentru ca să nu-mi fie frică singur pe câmp, la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând, lotul nostru de vie.
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani, împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri, când ajungeau să fie copţi?
- Detalii
- Scris de Virgil Stan