La uşa de la intrarea în birou, patronul clubului a dat nas în nas cu Adinel, un îngrijitor care lucra la crescătorul de cai, de peste 15 ani. Adinel lucrase mai întâi la grajdurile acestuia de la Ploieşti, apoi la ferma de la Dor Mărunt; în prezent lucra la Mogoşoaia, având grijă de caii de competiţii ecvestre ai fetelor sale, competitoare la CSA Steaua București.
― Salut, Adinele! spuse bărbatul la întâlnirea cu angajatul său.
― Bine, şefu’, totul e bine, lucrez, fac boxele la armăsarii ăștia!
― Ce fac caii, cum au mâncat de dimineaţă? au urmat întrebările bărbatului.
― Bine, şefu’, totul a mers bine, toți au mâncat cu poftă! Prinţul ăsta din prima boxă, a săpat un pic azi-noapte, dar nu a făcut colică, răspunse îngrijitorul triumfal, pentru a ieşi bine în ochii şefului, ştiind că acesta o să-l laude.
― Adinele, dar agrement mai faci, măi băiete? zise mecanic Ioan către angajatul său după ce opri în faţa boxei lui Rock, care fornăia bucuros.
- Detalii
- Scris de Ion Dulugeac
Într-un ținut izolat, în satul Elaris, situat în adâncul pădurilor străvechi din emisfera nordică, Solstițiul de iarnă era mai mult decât cea mai lungă noapte a anului; era un moment când granița dintre lumea vizibilă și cea nevăzută se subția până la un văl făurit din șoapte și umbre. Localnicii, descendenți ai unei civilizații izolate de restul lumii, păstrau un secret transmis de-a lungul mileniilor—un secret cunoscut doar de Gardienii Solstițiului.
Aedan, un tânăr doctorand, a ajuns în Elaris căutând să descopere misterele istoriei omenirii. A auzit povești despre tradițiile satului, despre Gardienii Solstițiului care posedau cunoștințe ce puteau rescrie povestea existenței omenirii. Curiozitatea l-a atras mai adânc în pădure, unde un copac bătrân și impunător părea să-l cheme cu crengile sale noduroase. Într-o după-amiază, în timp ce explora tăcut pădurea, Aedan a observat o scorbură imensă la baza copacului. Apropiindu-se, a văzut că scorbura ascundea un obiect vechi și prăfuit. Cu grijă, Aedan a scos obiectul și a descoperit că era o carte legată în piele, inscripționată cu simboluri necunoscute semioticii moderne.
Cartea părea să fi fost ascunsă cu intenție, poate pentru a fi protejată sau pentru a fi găsită doar de cineva care are o misiune speciala.
- Detalii
- Scris de Adriana Crăciun
E a treia zi din decembrie. Într-un sat de la poalele Heniului şi-au dat drumul ,din norii cenuşii, primii fulgi de zăpadă din această iarnă. Nimeni nu credea că iarna se va înstăpâni peste ţinuturile bârgăuane chiar din primele zile.Dar nu, nu era doar un capriciu al vremii.A nins continuu, iar zăpada a acoperit cu albul imaculat pământul încremenit de frig.
Ce mai larmă prin curţile localnicilor ce aveau copilaşi !Câtă explozie de bucurie la contactul cu noile straie , de sărbătoare, ce acoperă pământul ca o blană protectoare ! Nu conteneau prichindeii să se îmbulgărească, să facă îngeraşi în zăpadă ,să-şi încerce săniuţele şi să facă oameni de zăpadă.
Andreea, o fetiţă de vreo zece ani ,şi-a pus în gând să facă, în curte, un om de zăpadă. Cu multă sârguinţă aduna, cu palmele-i mici ,zăpada pufoasă, o strângea bine într-un bulgăre pe care-l tăvălea prin nea până căpăta dimensiunile dorite.Şi i-a reuşit :un om înalt, cu o pălărie veche, pleoştită ,pe creştet, cu ochi vioi din cărbune, un nas hazliu dintr-un morcov,mâini din crenguţe de zarzăr şi nasturi din pietricele.Iar fularul ce-i învelea gâtul, împodobit de fulgii albi de nea, îl făcea să pară mai important.
- Detalii
- Scris de Ioana Precup
Abia după cea de-a treia dispariție s-a putut vorbi în mod serios despre un caz, fiindcă nu orice dispariție are la îndemână o televiziune de scandal care să-i spună povestea.
Când pădurarul a venit acasă și a constatat că nevastă-sa nu mai era acolo, primul lucru la care s-a gândit a fost că probabil, sătulă de bătăile încasate, a plecat la mă-sa. Iar de gândit, s-a gândit după primul lucru pe care l-a făcut, adică după ce s-a îmbătat crunt, răstimp în care și-a jurat că va rupe un ciomag pe spinarea femeii îndată ce va pune mâna pe ea. Când s-a eliberat din chingile alcoolului și creierul său a început să funcționeze cât să realizeze că nu era chiar imposibil ca muierea să-l fi părăsit de-a binelea, deja trecuseră patru zile. „Patru zile și nenorocita dracului nu s-a întors! Să vezi ce omor îi dau!” Socrii locuiau într-un sat îndepărtat, cătunul unde se părăginea gospodăria pădurarului era pierdut undeva, în creierii munților, așa încât, până să cumpănească dacă să reclame dispariția nevestei, ori să se ducă să o caute și să o aducă de păr acasă, numai bine că s-a întâmplat a doua dispariție: fiica cea mare a unuia dintre braconierii cunoscuți dar neraportați. (Fiindcă nu se făcea să te duci să mănânci din căprioara la ceaun a omului și apoi să-l denunți la Poliție…)
- Detalii
- Scris de Bogdan Boeru
Citește mai departe: Printre oameni și alte ființe bizare (fragment de roman)
Pentru Zaraza, vacanța la Paris trebuia să aibă ceva solemn, iar în acea seară de sâmbătă regăsise un aer demn între mesele rânduite în saloanele elegante de la L’Entrecote de Paris, dar și la cele întinse pe trotuar. Zaraza știa că sâmbătă seară centrul răspândea mai ușor unele evenimente decât seratele Societății de cultură și literatură de la Capșa, organizate de protectoarea sa, Martha Bibescu. Întâlnirile de la celebrul restaurant erau mai dificile decât serata de terminarea liceului.
De aceea, înainte de a pleca de la hotelul Le Crillon, se uitase lung în oglindă, potrivindu-și pentru a zecea oară cutele rochiei roz, cu fundă mare de catifea neagră pe spate, și, cu o ultimă vizionare pe care o aruncă din ușă, se privi întreagă în cadrul oglinzii din salon, schițând un surâs vag de melancolic, plin de orgoliu. Părea fericită alături de artistul vieții sale.
Lângă Vasile Cristian era mereu liniștită. Din depărtare, zări luminile Turnului Eiffel, apoi, apropiindu-se, prinse vag o frântură din cântecul orchestrei. Privind printre mese, gravă și preocupată, lăsându-se să alunece în discuțiile cavalerului său, Cristian, fata aruncă nonșalant o privire nedefinită tuturor celor care păreau că se îndreptau grăbiți către Sena.
- Detalii
- Scris de Ion Dulugeac