VP 2Domnul Gheorghe a murit fericit, de bătrânețe. A murit luminat, cu popă și   cu lumânare.  De-a dreapta și de-a stânga patului de finală chibzuință, erau așezate, ordonat, șterse de praf, volumele sale de poezii, multe la număr. Domnul Gheorghe era poetul municipal cel mai titrat, liceu și facultate, ranguri politice locale cu indemnizații în formă continuată. Diplome și premii de recunoștință municipală, urma să   fie denumit post mortem,   cetățean de onoare al orașului pe care l-a slăvit. Cenaclul literar  finaliza meticulos epitaful versificat, confrații literari verificau cadența și ritmul nemuririi de pe monumentul funerar: ”Aici se odihnește/ Și se nemurește/ Poetul Gheorghe cel vestit/ Ce versuri mari a făurit.”   Un monument spectaculos, din beton armat, cu chipul poetului înconjurat de chipurile colegilor consiliului local, ce votaseră în unanimitate o sumă impresionantă pentru cinstirea funerară. Numele poeților erau gravate fără chip. La baza monumentului o cruce aurie, din metal vopsit. Preparativele monumentale fuseseră planificate din timp, în așteptarea răbdătoare a suspinului final. Acum poetul Gheorghe poposea pe năsălie, un cor de preoți intona imnuri înălțătoare . Distinsa mulțime nu plângea cu zgomot ,   se ștergea la ochi cu batista brodată pusă cu bold la piept, de niște doamne venerabile repartizate  pentru serviciul de ceremonii.

eDupă două zile, lăsându-l pe tatăl său profund îndurerat Eusebiu călătorind cu avionul sosi în aeroportul din Berlin. De la aeroport luă un autobuz, apoi un tramvai și fu plăcut surprins de forfota marelui oraș. Avea impresia că se întorcea în lumea unde de moment aparținea. Cel puțin avea un servici, o garsonieră închiriată și câțiva prieteni. Ajuns acasă, deschise geamurile pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în locuința neaerisită de ceva timp. Apoi ieși pe balcon și privi furnicarul de oameni și mașini ce se avântau pe străzi în acea zi. Locuia la etajul patru într-o clădire impunătoare într-un cartier destul de populat al Berlinului.
Razele de soare îi mângâiau în chip blând fața. Se așeză pe un scaun pe care îl avea în balcon și continuă să privească mișcarea vieții ce în valuri se derula prin fața sa. ,,O, ce minunat ar fi dacă aș avea și eu o soție și copii precum Alin! Dar se pare că la mine totul este extrem de complicat! Și o luminiță de speranță apăruse cu Elena dar s-a stins aproape de tot. Nu cred că între mine și ea va mai fi ceva. În ciuda faptului că Cristina este optimistă, eu nu cred pentru că Elena este prea rece și distantă atunci când se raportează la mine. Dar totuși până la urmă cine știe...” În acel moment șirul gândurilor sale se întrerupse pentru că telefonul său sună prelung. Era un apel pe messenger cu cameră video, deschise și pe ecranul telefonului se profilă chipul Elenei ce era foarte emoționată:

eEusebiu intră în sufragerie salută și se așeză pe un fotoliu, pentru câteva clipe privirile tuturor fură îndreptate asupra lui după care Alin zise:
- Eu profesez la muncă ceea ce îmi place, și mai mult de atât îi promovez pe cei mai buni muncitori. Caut mereu să-i ajut pe oamenii care nu au un loc de muncă să-și poată câștiga o bucată de pâine. Mă bucur cu familia mea, iar viața mea este împlinită chiar dacă nu am o casă propie, plănuiesc ca în următorii ani să-mi construiesc în curtea casei părintești pentru că avem pământ destul o casă cu mansardă. Iar casa părintească va rămâne la dizpoziția celorlalți frați ai mei, sunt mulțumit și cu mașina pe care o am și cu care mă pot deplasa, nu doresc mai mult sunt bine așa. Nu am de ce să nenorocesc pe nimeni pentru a face avere, pericolul care îl au cei ce aleargă într-o goană nebună după avere este că atunci când lovesc în alții de fapt lovesc în propiul lor suflet care rămâne gol și meschin și cu timpul în ciuda averii lor acești oameni devin profund nefericiți. Sunt destule cazuri de oameni bogați care sau sinucis realizând că viața lor nu are nici un sens.
Chipul lui Alin în acele momente exprima entuziasm și acea forță a tinereții îmbinată cu noblețe de caracter. După cum vorbea așa își trăia viața în slujba oamenilor și fiind devotat familiei sale.

Radu MunteanuPrin vecini cântă un cocoș. Cred că este aproape de ora cinci. Așa cântă în fiecare dimineață. Peste puțin timp va răsări soarele. Așa răsare și el, în fiecare dimineață. Mai stau încă întins pe pat și încerc să-mi imaginez răsăritul. La început, soarele va fi zărit de cei de la malul mării. Atinsă de razele lui, marea va începe să ardă... și ferestrele apartamentelor de pe țărm vor sclipi de parcă în sticla lor au fost reținute toate fulgerele tuturor ploilor trecute. Apoi, ridicat de-o palmă pe cer, va dezveli orașul dând la o parte pătura nopții. În port, vapoarele vor fluiera din sirenele lor trezind din somn Zeul Mărilor. Dincolo de oraș o altă mare de dealuri vălurite îl va întâmpina invitându-l la un joc de-a v-ați ascunselea. Soarele va trebui să caute pe după fiecare deal pentru a găsi satele ascunse prin toate coclaurile. Jocul va fi înviorator pentru că razele lui vor trebui să alerge prin lanurile unduitoare și verzi străjuite de nesfârșite întinderi cu maci în floare. Roșul aprins al macilor îl va atrage precum buzele fragede ale fecioarelor. Apoi, obosit de atâta trudă, va poposi la malul fluviului. Umbra pădurii se va retrage ușor la rădăcina copacilor, lăsând plajele în flăcări. Dincolo de fluviu îl așteaptă întinsele câmpi.

eZilele din concediul lui Eusebiu se scurgeau cu repeziciune una după alta. În tot acel timp încercase să stea cât mai mult în preajma tatălui său, pentru că dorea să ducă cu el de acolo imaginea bătrânului ce îl iubea și îi dorea tot binele din lume. Și el la rândul său îl respecta și iubea pe tatăl său pentru că se purtase bine cu ei și mai mult de atât se înțelesese de minune cu mama lor ce fusese casnică creând astfel o atmosferă caldă, onestă, datorită căreia ei putuseră să studieze și să se formeze ca oameni. Ani de-a rândul îl admirase pe tatăl său pentru modul cum se jertfise prin muncă pentru ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Iar acum când îl vedea bătrân și neputiincios îi era milă de el.
 Într-o seară  când se întorcea de la plimbare, când ajunsese în dreptul unor vitrine luminate ale unui mare magazin se întâlni față în față cu Cosmin prietenul său de odinioară, pe a căruit chip timpul își pusese amprenta, încărunțise puțin și dădea impresia unui om matur. În cei zece ani de când nu se mai văzuseră Cosmin devenise un tată și un soț model, iar la poștă unde lucra își făcea în mod conștiincios serviciul. Toată acea transformare survenise în viața lui Cosmin ca urmare a acelui episod rușinos în care îl înșelase pe Eusebiu, își dăduse seama că procedase rău față de cel mai bun prieten al său și hotărâse să facă mari schimbări în viața sa pentru a nu mai nenoroci pe nimeni. Cosmin era singur și păru foarte surprins de întâlnirea lor. După ce se priviră preț de câteva clipe  în ochi, Cosmin spuse: