l popCând să mă bucur că, în sfârșit, pot dormi neîntors, așezat în așternutul curat și moale, aud o bătaie la ușă; mai timidă la început, apoi tot mai rapidă și nerăbdătoare. Cine să fie în miez de noapte?  Și întreb ușor buimac: 
—Cine-i?
—Deschide, dragă!  Deschide repede!
    Curios și tare nedumerit, renunțând la așternutul călduț și târșîindu-mi picioarele în drumul meu spre intrare, mă conformez răsucind iala și, clipind repede, mă uit la năluca din spatele ușii.
—... și... ce dorești?
    Ușurel, dar hotărât, mă împinge nonșalant la o parte, făcându-și loc pe lângă mine, de parcă ar fi trecut prin mine dacă nu făceam un pas lateral.
    Fercheș îmbrăcată cu un pardesiu muștar deschis peste ceea ce se vedea a fi un fel de togă antică, cu o pălărie tip beretă—indecisă alegere—albastru siniliu, o văd că-și pune gentuța pe o măsuță și, scoțându-și mănușile, care păreau a fi din piele de căprioară—bănuiam eu—se trântește pe un capăt de canapea, răsuflând ușurată.

Anamaria Borlan 3    În urma ei, șarpele auriu cu capul negru, plat, își mișca sinuos corpul lung pe dalele de piatră, urcând încolăcit, treaptă după treaptă. O urma oriunde. Nu erau prieteni, dar nu erau nici dușmani. O privea mereu cu ochii lui galbeni, scoțându-și din când în când limba despicată. Nu sâsâia. Se târa neauzit.
    Clopotul mănăstirii aflată mai în josul castelului cenușiu răsună dintr-o dată, iar sunetul grav reverberă în liniștea amurgului ca un vaier prelung pierdut între văile cețoase ale muntelui. O rază roșie se strecură prin fanta îngustă a geamului înalt, luminând doar pentru câteva clipe coridorul întunecat. Fata se opri în dreptul ferestrei și privi cu luare aminte în zare. Peste cerul parțial înorat, seara cobora cu repeziciune. Trebuia să hrănească puii.
    Tropotul unui cal îi atrase atenția. Potcoavele se auziră lovind strident și ritmic pământul bătătorit al curții interioare apoi sunetul se pierdu în spatele castelului. Rămase să aștepte în fața geamului. I se aducea hrana. A ei și a puilor.
-    Slăvită domniță, salută bărbatul cu o plecăciune, oprit în fața ei, în conul de umbră al ușii.

Anamaria Borlan 2Am impresia că visez. Am impresia că sunt trează. Aud undeva ticăitul unui ceas, ceva mai departe de mine, însă în liniștea nopții, minutarul lovind timpul, se propagă cu sunetul unui tunet rostogolit prin cerurile înalte, cuprinse de furtună.
Ar trebui să fie liniște. Nu știu de ce cred că, în timpul somnului, liniștea se depune ca un strat de praf nevăzut. O boare ușoară învolburează pulberea de vise, care se răspândește vălurindu-se încet, insinuant, halucinant.
Mă trezesc. Poate visez în continuare. Întunericul este umed, lipicios și îmi dă frisoane. Tremur puțin, poate nu chiar de frig. Mă gândesc la teamă, frică, spaimă. Nu mă cuprinde nici unul din aceste simțăminte. Cu toate că nu mă simt chiar în largul meu. Ceva mă strânge. De mână, de încheieturi, de mijloc.
Să mă mișc. Să alung înfrigurarea. Nu-mi pot sălta piciorul, brațul, capul. Gâtul mi-e înțepenit și o șuviță de păr rebelă îmi intră în ochi, înțepându-mă neplăcut. Încerc să ridic un deget, măcar să alung senzația de iritare. Parcă aș avea mâna imobilizată. Legată. Simt cum sfoara îmi încolăcește cotul și se mișcă spre abdomen, de acolo spre picioare. Să fie oare un șarpe? Cu un mic efort, mă smulg din această imagine a visării.

tnsSINGUR

    Razele soarelui îmi mângâiau trupul bolnav și încercam să prind în palme stropii de lumină ce atingeau timid pământul. Vântul adia blând printre frunzele plopului înalt de la poartă, anunțând din nou o zi senină.
    Uneori mă trezeam devreme și încet-încet, sprijinit într-un băț, ieșeam în uliță. Așteptam ore întregi până când vreun prieten de joacă venea să ne jucăm. În tot acest timp înotam în adâncuri cufundat în tăcere, bucurându-mă de priveliștea crestelor înalte ale dealului.
    -Vezi, dacă nu dormi și te trezești prea de dimineață? Copiii lumii dorm la ora asta, ca să crească mari. Nu ai cu cine să te joci, mă certa mama.
    Lăsa mâncarea la fiert, își lua lucrul și venea la mine la poartă. Din când în când se ridica și îi mai punea foc sau apă.
    -Mamă, când mă duci și pe mine acolo sus, pe deal? Costel cu Luci, Anca și Rodica au fost și ieri… S-au jucat de-a ”Cireșarii”…
    -Nu știu…O să te duc și pe tine, să mai termin treaba, îmi promitea ea.

Anamaria Borlan 1A fost odată ca niciodată, undeva într-un colț îndepărtat al acelui univers care s-a dispersat într-o multitudine de galaxii strălucitoare, o stea dintr-un sistem solar asupra căreia, bestiile deștepte, au trimis cunoașterea.

Acesta a fost cel mai arogant și amăgitor moment al istoriei lumii, însă, nu a dăinuit mai mult de un minut. După ce universul și-a recăpătat respirația, steaua s-a răcit, s-a micșorat, s-a stins  și s-a pulverizat în milioane de așchii de gheață iar bestiile deștepte au murit și ele. A murit și etenitatea. Astfel s-a inventat timpul.

Dar universul și-a dus mai departe, nestingherit, existența placidă. Într-un sistem solar de-abia născut, numai cu opt planete care își urmau calea bine stabilită pe orbite eliptice, a răsărit de undeva, un al doilea soare. Mic, arzător de jucăuș, l-a tachinat pe soarele cel mare cu erupțiile sale violente. Nemaisuportându-i joaca, soarele mai vârstnic i-a tras o palmă zdravănă cu o limbă de foc care a înghițit cele trei planete mai apropiate și l-a bușit peste a patra planetă, planetă care a deraiat sărind de pe fix și a părăsit pașnica ei revoluție din vidul galactic.