CAPITOLUL   I

 

S-a intamplat odata , intr-o noapte de decembrie!

Era tarziu…in seara aceea avusesem concert, iar el, dintr-o multime de personaje care misunau in jurul meu, mi-a furat visele intr-o secunda! ... Nu se mai intamplase demult sa ma las hipnotizata la o prima vedere. Avea niste ochi profunzi si un zambet sfasietor. Mi-a fost de ajuns o singura privire ca sa-mi doresc sa-l revad la infinit!-Eu care devenisem in timp atat de rece, simteam cum incep sa ma topesc.

Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

Se-adun flori în şezătoare
De păianjen tort să rumpă
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă

Chiar azi, de ziua Eminescului de neuitat, am ocazia să scriu câteva rânduri despre un om minunat şi un poet deopotrivă, pe care l-am cunoscut la cenaclul Artgothica din Sibiu, Florin Caragiu. Considerat pe bună dreptate un descendent al marelui poet Ioan Alexandru, Caragiu fiind absolvent al Facultăţilor de matematică şi teologie, cea din urmă dându-i şi eticheta de urmaş al piosului şi minunatului poet cu versuri scoborâte din straie duhovniceşti. Poezia lui încălzeşte sufletele şi luminează ca o rugă fierbinte către Pronia Cerească. Poetul este şi descendent al familiei marelui actor Toma Caragiu, de unde, probabil, sensibilitatea artistică de mare dăruire.

Director al Editurii Platytera din Bucureşti, Caragiu este autor al volumelor „Piatra Scrisă”,

Ca pe-un alt tărâm

în dulcele mărului

ne-am ascuns

de frunze şi cuvinte

nimeni nu ne întreabă

dacă vrem sau nu vrem ceva

Niciodatã nu am ştiut dacã trebuie sã accept ori sã reneg toamna sufletului meu, atunci când visele şi speranţele se pierd în dansul frunzelor de aramã, când flori de gheaţã se încrustã pe ale mele buze ce refuzã a mai zâmbii, temându-mã ca nu cumva sã comit vreun sacrilegiu.

La început, dupã insipida teamã zugravitã în ţipãtoare regrete, îmi ostracizez sufletul cu o sadicã plãcere, învinovãţindu-l de orice, chiar şi de vina altora, poate chiar şi de vina încã neplãmãditã. Mã acuz de orice, devenind necruţãtorul fariseu al sufletului pe care îl ascund în cel mai prãfuit cotlon al unei impenetrabile cochilii, încercând sã-l ingrop pentru totdeauna în huma uitãrii hulpave şi atotcuprinzãtoare, de unde sã nu mai poatã evada vreodatã.

          De ce a trebuit ca omul sã aibã suflet? De ce?