Odinioară, în vremuri de demult, a fost să fie o vioară veche, dezlipită şi cu corzi prinse în cuie şubrede. De multă vreme zăcea pe fundul unui cufăr vechi. Luciul frumos al lemnului se ştersese. Lângă ea se afla arcuşul, cu părul rar şi neîntins . Alături, pe fundul cufărului, era o carte cu cântece pentru suflete frumoase, cântece pentru copii. Cufărul slujise multor generaţii. Era plin cu amintiri, fotografii, jucării stricate, tacâmuri de alamă, un toc vechi şi alte nimicuri. Vechea casă zăcea în paragină. În unica încăpere, se vedeau câteva mobile vechi, lucruri aruncate în dezordine dar mai cu seama cufărul. Casa era mută, fără viaţă. Doar praful pusese stăpânire peste tot. Pâna într-o zi…
- Detalii
- Scris de Liliana Gabroveanu
Capitolul XI.
Sâmbătă seara, cu o zi înainte de expedierea scrisorii, s-a serbat onomastica bunicului lor. La cifra rotundă de 70 de ani, farmacistul era plin de vigoare şi încă în putere, continuînd şi slujba de la farmacia din dâmb, cu o jumătate de normă.
Au fost în jur de 20 de invitaţi, prieteni mai intimi. La masa trasă, la care încăpeau 12 persoane, au mai adăugat o masă de bucătărie, acoperite cu două feţe de masă albe şi apretate. Copiii au fost serviţi separat, la măsuţa ovală.
Pe când discuţiile erau mai în toi şi se servea şpriţul de după friptură, Cornel
- Detalii
- Scris de Paul Beldi Ladislau
Lumina se lasã muşcatã cu sãlbãticie de sãrutul nocturn, şi pe molozul templului nãruit se clãdeşte un nou templu impunãtor. Sângerânde nuanţe împovãreazã cerul cu docile lor ofrandã, azvârlind stropi de nostalgicã luminã asupra cocoloşului teluric, prãvãlindu-se idilic asupra arhitecturii existenţei în paştizãri disproportionate, luminând un anumit ungher doar pentru a îl întuneca pe celãlalt. Strigãte şi şoapte se amestecã cu teamã prin virgine cotloane, ce-n mintea altora au devenit mult prea uzate, gândurile încep a ţese pãienjenişul închipuirior efemere, nãscute la colţ de stradã din noianul imprevizibilelor aşteptãri.
Sunt pierdutã şi totuşi regãsitã pe un oarecare trotuar al unei strãzi care, deşi îmi pare foarte cunoscutã, sunt sigurã cã nu am strãbatut-o vreodatã, lãsându-mã invadatã de un straniu sentiment de deja-vu.
- Detalii
- Scris de Cristian Cărpenaru
Toamna - pentru mine - înseamnă sfârşit. Ce nu moare toamna nu mai moare niciodată, ceea ce nu cedează sub greutatea stropilor de ploaie e indestructibil, iar oamenii fericiţi sub norii reci sunt genul de oameni pe care să nu-i laşi niciodată.
Oraşele arată mai bine splălate de ploaie sub lumina lunii decât arată la amiază în zile însorite. Lumea e mai reală, mai sinceră, şi se oglindeşte sufletul în privire aşa cum se oglindesc felinarele publice noaptea-n bălţile de pe trotuare. Oamenii care strălucesc de fericire în zilele calde de vară, şi-s nervoşi în zile ploioase sunt slabi, influienţabili. De ce să laşi apa care ţi-a intrat în tenişi să-ţi ruineze ziua?
- Detalii
- Scris de ANDREEA BUZURIU
Violeta era fericită. În sfârşit scăpase de tâmpitul. Cum, cine e tâmpitul? Ex-ul, soro, ex-ul! La simpla rememorare a lunilor trecute, o crispare instantanee şi necontrolabilă îi bloca tot corpul. Viaţa ei devenise de nesuportat. Accesele de gelozie terminate cu bătăi, scandalurile zilnice, toate îi lăsaseră un gust amar. Se măritase de nevoie şi cam prea devreme, când nu ştia ce îşi doreşte de la viaţă. Făcea naveta din comună la oraş, cu trenul de cinci dimineaţa. Drumul până la haltă era pustiu la acea oră. Vecinul ei, adică ex-ul, o aştepta în fiecare dimineaţă ca să meargă împreună, fie vară, fie iarnă. Şi aşa, din una într-alta s-a trezit că spune DA. Nunta s-a făcut repejor şi cu puţine costuri. Ca la ţară unde tot omul, indiferent de vremuri, are porc, găini şi tot ce trebuie ca să poată face o masă cumsecade.
- Detalii
- Scris de Liliana Gabroveanu