traducere de Adela Iancu

PRIMUL ( Largo)

 „... rămîn, stimate profesor, de ce n-aş rămîne, cu toate că-n învăţăturile, întrebările, dispoziţiile mele, aproape-n orice ne-ndemînatic  m-am dovedit şi mă dovedesc a fi. Întruna fut buha, cu toate că pînă şi de-asta mi-e lehamite! Crezute si temute sunt pripitele mele socoteli veşnic tulburi: cui şi de ce le adresez? Oare doar mie însumi? No, ţucu-te! Că barosan e masochismul! Mai ales cel teatral.

Aşa că, mă rog frumos, rămîn, căci, la repezeală,

Între copertele unei cărţi se ascunde cel mai adesea sufletul unui om. Eu aşa am simţit în momentul în care am citit această carte, că un crâmpei sau poate mai mult decât un crâmpei din sufletul autoarei este conţinut între coperţile cărţii. Cartea, în mare parte este destinată amintirilor legate de familie, de copilărie. O familie bazată pe nişte tradiţii solide, o familie indestructibilă. Şi unde, dacă nu în familie, se pot forma copiii. Dragostea faţă de părinţi şi secvenţe dintr-o copilăria fericită răzbat în multe din povestioare.

Am citit aceasta carte pe nerăsuflate. Are puţine pagini, însă conţine numeroase adevăruri de viaţă. Este cartea care m-a prins. Autoare stăpâneşte o modalitate de exprimare care prinde cititorul, îl captivează, cu alte cuvinte. Am avut senzaţia că asist la un film, dar nu orice fel de film.

Se spune că „minciuna şi trădarea sunt două delicii ale aceluiaşi rău”.

                        *
     
Seara, către orele nouă, o linişte apăsătoare se simţea în tot satul. Din când în când auzeai lătratul unui  câine, ca bun paznic ce era, un muget de vacă, un măgar plictisit care-şi alunga urâtul „ihăind” sau o căruţă ce trecea grăbită pe uliţă.
În acest decor, „ Regina nopţii”, începea să se deschidă împrăştiindu-şi parfumul îmbietor, iar la marginea drumului castanul îşi dona cu nobleţe roadele moştenite în timpul verii. Nici chiar vântul nu adia, lăsând monotonia serii de septembrie

Sunt într-un loc din această ţară. Am o grădină superbă care îmi dă un rod bogat, nu pentru că îi ordon pământului să-mi mărească producţia la hectar, ci pentru că mi-e drag rodul atunci îşi împlineşte menirea.

Ud grădina cu apa binecuvântată atunci când a căzut, nu cu apa hulită la buletinul meteo când “a stricat vremea”.

Smulg buruiana din straturi, nu pentru că o urăsc, ci pentru că o pot folosi şi la altceva.

Împrejmuiesc grădina doar din dorinţa de-a delimita un spaţiu, nu pentru a construi o colivie.

 După experienţa din tabăra de la Valea Drăganului, vestea că am ocazia să merg în tabără la Vasile Roaită m-a pus pe gânduri. Eram mai mare, la Vasile Roaită mai fusesem, acolo erau părinţii mamei mele, cunoşteam oraşul, plaja, bunicii mei aveau încredere în mine şi chiar le eram de ajutor în diferite situaţii. Dacă acceptam să merg în tabără, m-ar fi aşteptat alte evenimente despre care să povestesc. Eram puţin curioasă şi ceva mai sigură pe mine decât în urma cu trei ani. Am acceptat şi am început pregătirile.
Am plecat spre Vasile Roaită într-o după-amiază. Din Beclean pe Someş am luat un accelerat, care nu intra în Gara de Nord din Bucureşti. Pentru grupurile de copii, acest lucru era un avantaj.
Când am traversat Dunărea, i-am anunţat pe cei din grup că vor putea să vadă dorobanţii