Motto:
„ Şi ce Doamne-iartă –mă era  să le mai spun, că io nu-i înţelegeam pi ei, şi ei nu mă înţelegeau pi mini!”
Stelică

Eram cu ceva treburi (în limbaj local: daraveri) legate de colectarea stufului. Provincia era răvăşită de arşiţă, astfel încât pielea pământului arăta ca fiind numai bună de jupuit şi pusă la păstrare pe iarnă, întocmai ca scrumbiile albastre ale lui Nea Vasile Vasile, al Vasiloaiei, meşterul şi făurarul locului, provinciei şi Mării Negre. În acelaşi timp, mare pescar, dar cu prea puţin succes. În fond, Nea Vasile nu-i  important în povestirea noastră.

Am să vă povestesc acum o istorioară despre un urs bătrân.

Ursul nostru ştia tot ce se întâmplă în pădurea lui dragă. Fiecare copac, fiecare cărare, fiecare colţisor de stâncă, fiecare butuc răsturnat, anume pentru odihnă. Doar corbii dacă îl mai întreceau în povestiri…

De mic se descurcase bine în hăţişurile pădurii. La început i-a fost mai greu la căutarea hranei, învăţase că ciupercile colorate nu sunt bune de măncat. La stupul cu miere mergea cu băgare de seamă, de frica albinelor lucrătoare. Ştia el multe lucruri folositoare... Pândise de nenumărate ori lanurile de orz tânăr şi de porumb dulce. Mâncase pe săturate, atunci cănd nimeni nu era acolo ca să îl alunge. Ce era să facă?

traducere de Adela Iancu

Accentuînd acestea, pipăi în buzunarul sacoului sport, găsi un bilet verde de tramvai, apoi impulsionată de reuşită îl citi silabisind şi, lejer, îl aruncă pe masă.

- Zece mărci daici, pe zi, nemţeşti, plus pileala. Da’ numa pentru un domn aşa mişto ca tine. Zi-mi tăt ce vrei, văd că eşti mai degrabă-n pălăvrăgeală, io pe de altă parte voiesc să aflu ceva fix despre trebile mele, avînd în sufleţelu-mi că de prea multă vreme împărţim coșmaruri şi fleacuri în jurul găurilor mele. Mai negocien şi chestii de-astea, da’ să ai consideraţie faţă de persoana mea prepoderent inocentistă în cauza ta, şi pentru aşamaideparte, cum se zice p-aici. După o pauză mică:

În luptă cu extratereştrii

Următoarea întâmplare ciudată din viaţa ei s-a petrecut – arată doamna Florina – într-o noapte de vară, a anului 1957, imediat după revoluţia anticomunistă din Ungaria. Avea 11 ani pe atunci şi aceasta se afla, împreună cu surioara sa mai mică, afară, în şoprul gospodăriei casei părinteşti din Vişeu de Jos. Explică ea: ”Şoprul e o construcţie din lemn alcătuită din patru stâlpi şi o platformă din şindrilă, unde se depozitează fânul proaspăt cosit. Era o vară cu nopţi călduroase şi ne aflam încă la baza şoprului, la vreo douăzeci de metri de casă. Acolo obişnuiam noi două să dormim, în nopţile de vară, fiindcă în şopru culcuşul era comod, mai ales după ce aşterneam peste fân o cergă.”

traducere de Adela Iancu

De-acum în de-astea mă bălăcesc, chiar dacă învăţăturile n-au vorbit despre nici un fel de permisiune de înot, de a pluti, eu, persoana întîi singular, care din inimă urăsc apa, incluzînd pînă şi apa de robinet, nu mă ştiu prieten cu asta, nici îndeajuns elementului meu vital, căci în mod blamabil optzeci la sută din corpusului meu îl reprezintă, chiar esenţa comparabilă, în care spiritului abia dacă i se acordă nouăsprezece la sută, luînd în considerare funcţionarea rinichiului şi ovulului meu, asta fiind tocmai pizda maică-mii, nu mă ştiu producîndu-mă în nici un fel de campionat weissmüllerian de înot, nici măcar atît, adică cu nimic, care ar vieţui într-un mediu vîscos-alunecos,