A fost o dată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti. Un regat mare, mult mai mare decât oricare altul. Și un palat atât de mare, vai! Mare de ajungea până la cer. Și toți cetățenii care erau în regat erau fericiți. Copiii se jucau, adulții munceau și tot regatul era în armonie.
Pentru un loc așa de mare și vesel, era evident, trebuia să fie și un conducător bun! Regele Jasper era unul dintre cei mai apreciați regi din lume. Știa să facă pace în tot regatul, dar provocat nu dă lipsă de curaj și putere. Soția lui, regina Catherine este o femeie foarte blândă, cu suflet mare pentru ori și cine. Împreună au domnit acest regat, având grijă să fie toți cetățenii fericiți.
A existat o singură problemă totuși, aceștia nu au avut niciun moștenitor. Regina nu putea face copii. Au adus vrăjitori de pretutindeni sperând că aceștia vor găsi o cale ca regatul să aibă un prinț. Anii treceau și nici o veste îmbucurătoare. Regele și regina au început să îmbătrânească și odată cu trecerea anilor speranțele erau tot mai slabe. Regina nu mai voia să iasă în mulțime. Se retrase în lumea ei și o tristețe apăsătoare o ținea captivă în palat. Regele deveni din ce în ce mai îngrijorat de soarta ei și nu știa cu ce și cum să o înveselească. În zadar au organizat petreceri, grădina palatului a umplut-o cu flori și cu cele mai frumoase păsări cântătoare.
- Detalii
- Scris de Raul Alexandru Mitruți
Henry visa de când era copil să călătorească în jurul lumii. Acum crescu destul de mare încât să-și împlinească acea dorință efemeră. El își pregăti aproape tot ce crezu că îi va fi de folos, dar când se gândi mai bine, nu putea să plece pur și simplu și să își lase singură sora mai mică. Așa că îi propuse să-l însoțească în această aventură.
- Dragă Beatrice, eu am să pornesc într-o lungă călătorie. Nu pot să te las singură acasă, așa că aș dori să mă însoțești.
Ea nu stătu prea mult pe gânduri, și acceptă de îndată. Deși ei nu îi plăcea să plece prea departe de casă, se gândi că tot mai bine este să fie lângă fratele său fiindcă, nu se știe, poate îi va fi de folos.
În scurt timp, Henry pregăti barca cu tot ce considerau că este necesar și porni la drum în dimineața următoare. Valurile mării luă barca și o dăduse spre necunoscut. Nici unul nu știa încotro se îndreaptă sau ce îi așteaptă pe celălalt mal, sau dacă chiar există vreunul. Zile în șir nu au zărit decât apa întinsă și câțiva pescăruși undeva în zare. Când deodată, marea deveni furioasă, valurile începuse să ridice barca cu putere, cerul se întuneca și o ploaie cruntă se abătu asupra lor, crezând că le-a venit sfârșitul.
- Detalii
- Scris de Raul Alexandru Mitruți
Onoarea
În anul 1940, familia Barley din orașul aglomerat Carsehold avea o zi normală. Cel puțin așa credeau ei...
Dna Jennifer se ducea la muncă pe drumul cel pietros. Dar la jumătate de drum o țărancă mai în vârstă venise la ea. Ea avea o jachetă neagră și ieftină de piele, opinci vechi și zgâriate și blugi banali din ață subțire.
- De ce ați venit la mine, dnă? întreabă Jennifer.
- Sunt bătrână și săracă... Faceți un bine și dați-mi un ban, vă rog.
Dna Jennifer i-a dat 5 bani de aur. În acea zonă, un ban de aur era bogăție pură. Bătrâna însă, a dat la schimb un săculeț misterios legat de o sfoară mică și subțire.
- Scuzați-mă, nu accept sedile de la oricine.
- Detalii
- Scris de Raul Alexandru Mitruți
După ce profesorul Dumitru Gherman făcu prezența, prezentă și lecția: problemele sociale. În mare parte, lecția este despre drepturile omului și probleme centrale în etică. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, până când, dintr-odată, îl aud pe profesor spunând:
- Ce părere aveți despre problemele care sunt în această perioadă?
Vlad, un coleg de-al meu, răspunde:
- Eu cred că cea mai mare problemă este frica de îmbolnăvire. Consider că teama ne poate duce la eradicarea umanității.
- Un răspuns foarte bun! spuse profesorul.
- Detalii
- Scris de Raul Alexandru Mitruți
În vârf de munte, singur și slăbit, bătrânul Erold încerca să aprindă focul în căsuța lui modestă. Știa că va veni iarna, dar parcă anul acesta a venit mult prea devreme. Abia apucase să se bucure de soare și de roadele pământului din care nu a adunat prea multe. Lumina slabă de la lampă contura câteva umbre și deseori îi părea că mai este cineva, dar nimeni nu mai trecuse pe la el de mai bine de câteva luni.
Erold își făcu un ceai și se așeză lângă foc, când dintr-o dată se aude o bătaie în ușă. Ridică privirea și oftă. „Of, ce vânt puternic!” se gândi bătrânul. Mai luă o gură de ceai și pentru câteva clipe închise ochii. Un strigăt se auzi din spatele ușii:
- E cineva acasă?
Bătrânul clipi de câteva ori. „Poate mi se păru...” își zise. Din spatele ușii iar se auzi bătăi. Se ridică și merse să deschidă ușa. În fața ușii era un tânăr fecior ce părea aproape înghețat.
- Poftim! Intră înăuntru!
- Ce bine că m-ați deschis! Mă numesc Aaron. Nu mai pot de frig și foame! Rătăcesc pe acest munte de câteva zile.
- Detalii
- Scris de Raul Alexandru Mitruți