Se adună norii cenușii pe cer. Vântul bate din ce în ce mai tare. S-a săturat să stea închis în colivia caldă a soarelui. Bucuros că a scăpat de căldură, suflă cu putere ca să se răcorească, lovește copacii și le scutură frunzele, spulberă praful de pe drum și-l stropește cu apa stoarsă din norii grei, ca niște bureți plini cu apă.Toamna l-a primit la ea, dar acum a îmbătrânit și nu-l mai poate ține în frâu. Este neastâmpărat ca un copil. Într-o zi toamna îi zice:
          -Potolește-te puțin, altfel îl vei trezi pe unchiul tău, moș Crivăț, care te va izgoni de aici!
          -De ce?! Eu doar mă joc puțin cu crengile copacilor și cu frunzele lor!
          -În joaca ta, le scuturi frunzele, le golești crengile și ei se supără că rămân golași!
          -Îmi pare rău, zise vântul.
          -Te cred, dar acum du-te și te culcă puțin. Mai lasă soarele să mângâie pământul, doar câteva zile.

       Toate drumurile duc în același loc, aşa cum înţelepciunea populară spune că de ce îţi este frică nu vei scăpa. Ele premerg, diverg, emerg, converg...  sfârșesc în capătul celălalt al vederii, dincolo de punct, acolo unde începe un alt ochi, o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă conștiință. Drumurile nu se termină, se continuă, căci de asta sunt drumuri și nu tihnă. Odihna este oaza, popasul... într-un deșert în care jupânesă este doar fata morgană ce devine intempestiv îndemn și, scop.
  Aceste popasuri de pace trebuiesc imortalizate pentru a nu se pierde, pentru ca ceia ce va urma să aibă repere, precum este marcajul de pe marginea șoselelor. Marcajul este pentru orientare. Dar tot el poate fi impulsul unei digresiuni pentru a pune început unui alt drum. Însă pentru asta trebuie să fii temerar.  Să-ți asumi riscuri.

În pădurea deasă, de pe Dealul Morii, la rădăcina unui fag uriaș, bătrân și scorburos, își făcuseră vizuina doi iepurași: Floricica și Iepurilă. Ei aveau doi puișori: Pufuleț și Codiță albă. Pufuleț era alb și pufos ca un bulgăre de vată, cu ochișorii roșii și boticul roz. Codiță albă era negru ca și tatăl său, dar avea codița albă și pufoasă. Erau doi iepurași tare drăgălași și jucăuși. Toată ziua se zbenguiau prin vizuină și în jurul ei, sugeau lapte de la mămica lor și dormeau pe săturate. După câteva săptămâni, iepurașii crescuseră și erau foarte curioși. Voiau să cunoască și alte locuri din pădure, să-și facă prieteni de joacă, să zburde cât mai mult. Pufuleț îi zise mamei sale într-o bună zi:
-Mamă! Pot să merg până la capătul pădurii?
-Nu, dragul mamei! Este periculos!
-De ce? Eu vreau să merg și am să merg să știi!
-Tatăl tău nu se va bucura când va auzi ce vrei să faci!
-Nu-mi pasă de tata. Tot am să merg, răspunse el obraznic.

Cei ce au trecut prin școli, dacă au studiat intens sau doar au trecut așa... "ca gâsca prin apă",  vorba românului, nu se poate să nu fi întâlnit profesori pe care să-i fi simpatizat, precum și profesori care n-au fost pe placul lor din diferite motive: fie că erau prea exigenți, fie că aveau un discurs necorespunzător așteptărilor sau vocației lor, poate datorită unor caracteristici fizico-estetice sau unor deficiențe ce țin de dicție, de comportament, de apartenențe și afinități culturale sau cine știe câte și mai câte astfel de motive or mai fi avut. Elevul însă cu deprinderile lui, nu trebuie niciodată sa-l surprindă pe profesor. Până la toată urma, profesorul stă în fața învățăcelului pentru a-l educa, pentru a-l forma intelectual sau profesional și nicidecum pentru a-l gâdili ori scărpina între coarne, precum mai fac unii țărani vițeilor când îi învăța să împungă. Și analogia nu este întâmplătoare, deoarece un comportament neadecvat din partea profesorilor, poate duce la deprinderi dintre cele mai diverse, cu consecințe nebănuite asupra elevilor, printre care frecvente sunt aroganța și frustrarea.

n huidici    Ascunse sunt căile Domnului! Iar unii spun chiar încâlcite... Dar eu unul, cred așa, că ale Domnului căi sunt cele mai drepte și firești. Doar zece porunci și atât. Nu tu constituții, nu tu drept civil sau penal. Nu! Zece porunci. Atât.
 Astfel de gânduri mă stăpâneau pe mine, petrecând un cortegiu funerar... Priveam așa mergând, mai în urma tuturor... În față, un sicriu. Macabrul. În urma lui, trepte ale existenței noastre.  În jurul sicriului două cumnate: Aglaia și Ioana. Aglaia care este de aceiași vârstă cu răposata- un boț de babă împopoțonat de gală pentru ultimul drum- bocește. Nu se știe pe cine... Pe Natalița, cumnată cu care nu s-a înțeles omenește niciodată în viața lor, sau pe ea însăși și clipa fatală ce-i bântuie gândurile.
 -Natalițăăă! Natalițăăă! Unde te duci Natalițăăăă! Pe mine cui mă lași Natalițăăă(!).... Au venit copiii tăi frumoși, cu nepoții tăi deștepți să te vadăăă! Scoală Nataliță de te uit la ei!...