Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întregul oraş, în cele trei zile de ninsoare continuă.
Un ger năprasnic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal.
Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului „Mangalia”, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor.
Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea, iar în caz de agresiune externă, se lupta cu agresorul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.
Acest fenomen este mai rar întâlnit la lebede, dar nu exclus. Mai sunt situaţii când se ciondănesc între ei capii de familii.

Îşi mai aminteşte cineva primul sărut? Languros. Trepidant. Tonifiant. Care-ţi deschide lumea sexuală. Opusă. Dorită. Inedită. Cel care te urcă în nori sau deasupra, te luminează cu electricitate statică sau fluctuantă, te străfulgeră fiindcă-i dorit cu intensitate şi electronii ajung să se descarce, joace hora unirii eliberaţi de unele condiţionări nedorite sau impuse, tardive ori timide, dar suave, luminează fără a face vreun rău. Mi-e frică să-i cer deoarece teama cea mai mare este să nu fiu refuzat, condiţii în care nu-mi mai vine să i-o cer altădată să mă lase s-o pup. Undeva pe gură, nu prin gură, pe buze, nu dincolo de liniile senzuale frânte, neîncrezătoare, uşor cărnoase, buze contopite cu alte buze, nu limbi înodate, lacome, pleznite, bătăuşe, agresive, începând cu grădiniţa, şcoala, liceul, universitatea, ceva de genul acesta.

af3Ana era o fetiță slăbuță, mică de statură, cu ochii mari, negri și triști, care la 14 ani știa rostul vieții, pentru că greutățile o acaparaseră, cu totul și-i furaseră zâmbetul inofensiv.
Locuia cu cei cinci frați ai săi într-o căsuță sărăcăcioasă, în care trebăluia toată ziulica, precum Cenușăreasa din poveste. Cu rochița descusută, în picioarele goale, copila mătura toate odăile, făcea mâncare pentru toată familia, avea grijă de surioara de trei ani, care ajunsese să-i spună" mama" , spăla rufele afară în balie, căra două găleți de apă de la fântână și ofta că este atât de neputincioasă în fața vicisitudinilor, care păreau s-o copleșească.
Sătucul în care locuia era situat la poalele muntelui pleșuv, oamenii erau harnici și înțelepți, iar ea își căuta prieteni în cei mai bătrâni, pentru că îi plăceau istorisirile lor anecdotice și învăța de la fiecare câte ceva.
Înțelesese că trebuie să fii bun, drept și sincer, că toate lucrurile pe lumea aceasta se întâmplă cu un scop, că trebuie să înveți, să înveți și iar să înveți, pentru a-ți depăși condiția.

cc      Lui Demirgean (în traducere liberă: fier înroşit), locatar al blocului nostru, de la o vreme încoace îi intrase în cap, ideea, că, i s-a strecurat în cap o gânganie. „Ei drăcia dracului!”, părea a fi spus doctorul la care s-a mărturisit într-o bună zi. Oricât l-a studiat şi pe o parte şi alta, nici urmă de virus ori „gânganie” cum îi spunea Demirgean, intrusului care i se strecurase în cap, tam-nisam. „Ei drăcia dracului!”, spunea şi Dolunay (în traducere: clar de lună) soţia, punându-i comprese, afumându-l cu păr de câine, cum o învăţase soacra. „Sperietura de la câine cu păr de câine are să iasă până la urmă”, bolborosea soacra pe limba ei tătărească. Ce-i drept, gândeau cu toţii, câinele acela al vecinilor de palier, pesemne, îl speriase într-atâta pe bietul om, de-i intrase „gângania” în cap. Întâmplarea cu câinele care risca acum să-i îmbolnăvească pe toţi locatarii blocului nostru, era cunoscută şi de Jandarmeria oraşului. Dar, ce puteau însă mai marii oraşului, să-i facă unui câine, de altfel binecrescut, vaccinat, pus în botniţă? Curgeau amenzile gârlă. Şi tot aşa de repede erau şi anulate. Oficialităţile oraşului, puneau totul pe seama segregaţionismului nefiresc. Şi toate astea, pentru că vecinii erau evrei. Alţii o dădeau pe erupţiile solare.

mscPe  bancă în parc, două copile stau de vorbă lângă mine. Îmi pare că e diferență mare de vârsta  între ele – una are cam 8 ani iar cealaltă 15- dar discuția se poartă  firesc. 
O aud pe cea mică spunând:
--Iar elful a murit . Moarte adevărată.
Cea mare schițează un zâmbet și dă să zică ceva dar eu intervin contrariată:
--Cum adică „moarte adevărată” ? Există și altfel de moarte?
Se întorc amândouă către mine puțin surprinse că un adult se bagă in vorba lor și  dorește o lămurire.  Mă privesc câteva secunde în tăcere de parcă ar vrea să se convingă că intr-adevăr  aștept un răspuns la întrebarea mea , apoi își reîntorc  scurt ochii una spre cealaltă   iar cea mică  începe să vorbească:
--Bineînțeles că există mai multe feluri de morți.  Morțile neadevărate sunt pomenite toată ziuă de către oameni.