hporumbCafea ai adus?

Stăpâni de medici...
Rectorul Institutului de Medicină și Farmacie te convoca la zece, îi cerea șefului de cabinet să verifice dacă erai în anticameră și se culca pe divanul din birou. Te primea după o oră sau două. Să simți că-ți este despot …
Dar Ministrul?
În anul în care am devenit medic primar, am avut un drum la București pentru îndeplinirea unor formalități la Ministerul Sănătății și cu acest prilej am intrat și la Ministru. Îl cunoșteam, căci mi-a fost profesor. Nu aveam nimic să-i cer. Voiam doar să știe că exist.
- Cafea ai adus? îmi zise, în loc de întâmpinare.
- Nu mi-am închipuit…
- Cum să nu? Dacă nu am paturi, nu mai primesc!
- V-am adus în schimb o sticlă de țuică de Ardeal, de prune, una cu „personalitate”, și…
- Țuica nu mă interesează. Chiar te rog să duci cu tine aceste două butelii pe care nu le-am putut refuza! – și scoase din bibliotecă două sticle cu lichid auriu. Să le dai colegilor care-și construiesc vile. Eu așa am procedat: mi-am procurat un butoiaș în care vărsam conținutul a tot ce primeam. Pentru lucrători. Acum, se pare că pretind să le prepari și cafea!...

eÎn Decembrie 2019 totul părea normal. Oamenii își desfășurau viețile lor alergând fiecare după propiile interese. Totul până se răspândi vestea că a apărut în China un virus nou, numit Corona-virus. La început explicația oficială fu că acel virus vine de la lilieci. Apoi începură să circule pe internet filmări cu oameni ce se prăbușeau pe jos răpuși de acel virus, deși interesant era faptul că cineva reușea să filmeze exact momentul când acei oameni cădeau. La început se credea că virusul este doar în China, dar într-un mod foarte rapid în anul 2020 începu să apară și în Europa. Din Italia se transmiteau imagini de coșmar și chiar dincolo de continentul european peste ocean în America de nord virusul începu să facă ravagii. Lumea întreagă era ca ajunsă la o răscruce. Germania fu atinsă de acel virus și în Berlin începură să apară cazuri de corona-virus. Posturile de televiziune din întreaga lume emiteau emisiuni de coșmar, raportând un număr tot mai mare de infectări și morți. În țările Europei se părea că umanitatea se confruntă cu ceva nespus de tragic.
Eusebiu străbătea în acele momente o criză spirituală. Însă începu să privească cu atenție tot ce se întâmpla în lume. La început crezuse că totul se va termina foarte repede pentru că credea în capacitatea științei medicale pentru a eradica acel virus.

e În acel timp veni la el un vechi prieten de-al său din Spania pe nume Titu ce era un tânăr înalt, cu părul șaten, nu prea corpolent, având o minte ageră și ducând un stil de viață de aventurier. Titu trăise cu mai multe femei și mai mereu lucra puțin, apoi pleca mai departe atras fiind de alte locuri, nu rămânea prea mult într-un loc pentru a prinde rădăcini, căuta doar aventura și plăcerea de a călători și a vedea  locuri noi. Se instală în locuința lui Eusebiu dormind pe un pat rabatabil. Îi povesti lui Eusebiu tot ce mai făcuse în ultimul timp și cum locuise în ultimile luni la un caritas din Hamburg și cum fu trimis de la acel caritas să lucreze la o tipografie. Încercă să-l lămurească pe Eusebiu să se mute în Hamburg unde viața era mai prosperă și mai frumoasă. Lucră aproape două luni cu Eusebiu la fabrica de dulciuri, după care își luă salariul și plecă la Viena unde un prieten de-al său îi promisese să-l angajeze la o fabrică de încălțăminte.
Eusebiu nu putea înțelege cum Titu având mari calități și doar treizeci și șase de ani, umbla dintr-un loc în altul fără să-și facă un rost în viață. Un vagabond mereu pe drumuri care își dedicase viața doar în căutarea aventurii și a călătoriilor nesfârșite. ,,Oare care este rostul vieții lui Titu? Se pare că doar aventura.

Olimpia MuresanMotto: „Soarele ne călăuzește pașii în viață. / Lumina divină ne pecetluiește soarta / Dar secrertul vieții e mai presus de orice/ Dansăm pe ritmul ei în teatrul lui Dumnezeu/ Suntem actori pe o scenă dominată de vise/ Secretele noastre bine ascunse, în cele din urmă, ies la iveală.”-filmul „Clona”
Timpul e asemenea unui râu care curge mereu și ia totul cu el.
Lillina și Lola-trecutul și prezentul se intersectează, există și pășesc spre viitor, spre Zorillita.
-Mi-e dor de mine,  pe când eram Lillina! Când am pierdut legătura cu mine, când m-am schimbat de nu mă mai recunosc? Am senzația că se întoarce timpul, de fapt trăim tridimensional-în trecut, prezent și viitor; se spune că viitorul ni-l construim singuri; dar oare cât din trecut contribuie la viitor și cât din prezent are voloare pentru viitor? Unii oameni muncesc toată viața să-și construiască o căsuță a lor pentru bătrânețe-și când ajung s-o folosească-mor subit și munca lor de-o viață întreagă o folosesc alții! Zorllita pentru ei nu mai există!

Virginia ParaschivMerg oamenii cu cârpa la gură, cândva o mască finuță, chirurgicală, deșirați de sacoșe cărate, cu marfă ieftină, după amiaza, pe caniculă de fier opărit. Cârpă trențăroasă și slinoasă, îmbibată de scuipat și de transpirație.   Autobuze sau troleibuze nu prea se mai arată, Grupa de vârstă   +65 și-a rărit prezența pe străzi. Bătrânii ocrotiți  prin decret, în timpul pandemiei modelatoare, s-au obișnuit să stea în casă. Au pus hârtie albă în geamuri și ies la ușă, când vine poștașul cu fericita pensie fixă și netulburată, ies la ușă tot cu cârpa la gură și la nas. Nu dau și nici nu iau virușii la nimeni, îi țin în casă, așa sunt ei, păstrători, adună ce pot și nu fac risipă de nimic. Câte un băiat din vecini, plătit cu porția, săptămânal, aduce cele trebuincioase gurii, hrană și bulinele adiacente pentru îndelungă și statornică supraviețuire. Mai greu e cu facturile, comisionul pentru delegații plătitori la apă, gaze  și curent, costă scump, foarte scump.  Toate chinurile domestice și sociale au lunar, un început și un sfârșit. Rămân nopți și zile bune de vegetat în liniște și pace.