La masa rotundă a negocierilor era semiîntuneric. Doar mâinile acoperite de mănuşi negre erau slab luminate. Liderul întâlnirii se deosebea prin culoarea roşie a mănuşilor. O muzică ciudată, cu ritmuri sacadate de tobe se auzea în surdină.  
Simţea sudoarea rece cum i se prelinge pe spate şi broboane i se se scurgeau pe tâmple. Tremura. De verdictul Consiliului depindea viitorul şi chiar viaţa lui. În încăperea circulară, obscur luminată zărea pe pereţi capete scheletice sculptate. Într-un ritm ritualic participanţii au deschis manuscrisele. Acolo se aflau activităţile şi traseul vieţii sale. În mijlocul mesei trona o casetă neagră. Nu ştia ce-i în interior.  

Ploaia bătea în geam, era ca un fel de chemare...la vise, la copilărie, la iubire...Gândurile mele au luat-o razna...,ploaia, o cafenea,
eu, tu..., după un timp pleoapele mi s-au închis, m-a cuprins un somn dulce, somnul de dimineaţă...Simţeam o prezenţă, simţeam miros de zmeură, de capşuni, de fân cosit proaspăt, se auzea ciripitul păsărelelor, lătratul unui căine...Eram în livada de la T., livada tatii...,culegeam margarete…Fructele căzute pe jos le adunam într-un coş, la un moment dat coşul  s-a răsturnat, mi se făcuse ciudă!

Ursuleţul mănâncă ghindă, miere şi mure, nu carne, nici carte, vulpoiul cel hoţ se jură că paşte iarbă, dar fură găini, dar o să vedem aici un cozănăcel pofticios. Chiar, oare ce mănâncă ei, cozonăceii?

Întâmplarea Cozonăcelului care mmmm, s-a mâncat singur

    , dar ce-a mai păţit şi lacomul ăsta! Stai numai niţel,  să-ţi povestesc!  Cozonăcelul care s-a mâncat până la urmă de unul singur de poftă, de mândru ce mai era, tot striga:

Seara era frumoasă și liniştită; corul greierilor îmi aducea în suflet o armonie aparte. Gândurile, într-un zbor liber, luaseră drumul, aproape firesc, spre atmosfera plină de mistere a serilor și nopților din copilărie. Un timp, am încercat o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit, erau prea mari discrepanțele. Cu toate acestea, oglinda sufletului mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mi-am adus aminte de nopțile de toamnă târzie, ori de iarnă, când se făcea clacă la torsul cânepii.

Cine eşti tu? Întrebarea care a bântuit precum o fantomă generaţii întregi... şi tot nu s-a găsit un răspuns clar, fiecare îşi are propria definiţie, dar care nu e general valabilă.
În ultima perioadă am întâlnit oameni şi oameni pe care i-am privit direct în ochi şi le-am ascultat poveştile. Şi ce poveşti!!! Am realizat că nu am nici un motiv să mă plâng de viaţa-mi, chiar sunt norocoasă.
Mi-am dat seama că nici o viaţă nu se compară cu alta. Fiecare avem cărarea noastră pe care urcăm sau coborâm, uneori ne mai întâlnim unii cu ceilalţi la intersecţii de drum. Poate cedăm trecerea unora în sufletele noastre, poate doar respectăm regulile de circulaţie şi ne vedem mai departe de drum sau pur şi simplu ne ciocnim cu o persoană pentru ceva timp ale căror reacţii ulterioare au rezultate chiar pentru toată viaţa.