v stan2Motto:
Această povestire este dedicată dragii mele bunici paterne, care m-a scos de multe ori din necazuri când făceam câte o boacănă, ascuzându-mă la ea în cameră, până le trecea furia părinţilor.

Depăn amintiri, înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Pentru ca să nu-mi fie frică singur pe câmp, la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând, lotul nostru de vie.
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani, împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri, când ajungeau să fie copţi?

v stanLumina zilei se estompează cu fiecare clipă. Încă nu s-a mărit ziua, chiar dacă la sfârşitul lunii se va introduce ora de vară. Pe litoral vremea este mohorâtă, se simte în atmosferă umezeala adusă de norii încărcaţi cu precipitaţii.
Împreună cu amicul meu mai tânăr, Gogu, ducem fiecare spre gară câte un bagaj. Mă însoţeşte la tren. Ştie cum este să cari bagaje prin gări şi aeroporturi, fiind mai mult plecat spre alte noi zări şi locuri de muncă, pe unde îl poartă necazurile şi nevoile: prin America, Italia, Germania, Spania, sau ultima dată în Anglia. Ce poate face în ţară un român cu maximum 10 lei pe oră cât îi dau patronii particulari? Cum să-şi hrănească cele cinci guri din casă şi să-şi plătească şi ratele la bancă? Nici măcar nu eşti sigur că ţi se achită către stat asigurările de sănătate şi de pensie, ca în caz de nevoie să nu te trezeşti să nu ai niciun drept pentru anii de muncă efectuaţi la diverse firme private.
Până va sosi în gară motorul, ce face cursa Mangalia – Constanţa, mai sunt cincisprezece minute, aşa că în timp ce Goguţă mai fumează o ţigară, aşezându-se lângă  cele două genţi, eu îmi iau tichetul de călătorie pe ruta Mangalia – Iaşi. Plec la şedinţa anuală a Ligii Scriitorilor - Filiala Iaşi, din care fac şi eu parte.

v stanMotto:
      Verişorilor mei Ioana şi Victor Dobre,
din comuna Pecineaga – jud. Constanţa.

Victor s-a sculat cu noaptea în cap şi-a căutat în odaie traista, în care a aruncat în grabă un boţ de brânză sărată de oaie şi tare ca piatra şi un coltuc din pâinea pe care a făcut-o cu două zile în urmă Jeni soţia sa, în cuptorul de sub dudul de lângă casă.
Pâinea, la ţară se cocea o dată pe săptămână, să nu se ardă cuptorul prea des. Era criză până şi de paie. Şi anul trecut ca şi anul acesta nu s-au făcut cerealele din cauza secetei din primăvară. Boabele costelive de grâu sau de orz ce au scăpat de la secetă, le-au cărat şoarecii de câmp prin găurile lor, unde şi-au pregătit adevărate comori pentru iarna ce se anunţa aspră după spusele bătrânelor din sat.
Înainte de cumpăna dintre ani, mama Ioana, mătuşa lui Victor, tăia în două cu cuţitul câteva cepe, alegea cupele mai mari în care punea câte o lingură de sare şi le aşeza cu grijă pe pervazul ferestrei în ordinea lunilor. Acele cupe de ceapă care aveau în ziua de Sfântul Vasile mai multă umezeală în ele, avertizau că lunile respective vor fi ploioase. Aşa „decretase” mama Ioana şi anul acesta după studierea cepelor sale în ziua de întâi ianuarie, că lunile de iarnă vor fi geroase şi pline cu zăpadă, aproape până prin martie, când va cădea ultima "nea a mieilor”, imediat după “babe”, iar cele de vară vor fi foarte secetoase.

l iordacheSunt închis aici de foarte mult timp. Recunosc că nu îmi mai aduc aminte cum am intrat, pare că sunt în același loc de o viață întreagă. Doar amintirile cu tine îmi dau siguranța că au fost și vremuri în care eram liber. Vremuri în care nu veneau domnișoarele asistente, aplecându-se ușor peste fotoliu, zicându-mi cu un glas domol:
-„Domnul Papadopol, medicamentele dumneavoastră”.
-„Cum ne mai simțim azi”?
-„Ne-am odihnit bine azi-noapte”?
Cum ne mai simțim... Nu poți să folosești un pronume care să ne includă pe amândoi, scumpa mea. Tu nu ai șaptezeci de ani, părul nu ți-e alb și ridurile tale nu sunt acolo de atât de mult timp. Îți vorbesc despre bătrânețe ca despre un concept abstract pe care îl poți cunoaște doar la vârsta mea. E fals. Poți fii bătrân și când ești tânăr. Dar, vezi tu, eu nu am cum să uit că sunt bătrân, când pe poarta uriașă de lemn de la intrare, stă scris cu litere văruite, același îndemn care mă readuce la realitate de fiecare dată când încerc să evadez: AZILUL DE BĂTRÂNI SFANTUL MIHAIL SI GAVRIL.

v stanMotto:
În amintirea bunicilor mei paterni,
 Floarea şi Constantin Stan.
„Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama, că deşi mă simt fericit cu cei din jurul meu, îmi lipsesc teribil cei care, mai ieri erau cu mine, acum fiind plecaţi într-un Paradis pe care doar îl visăm să fie”.

Bunicul Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână.
Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal.
Acolo pregătea bunica Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie.