Ce blândă-i noaptea când se sfârşeşte în noi haotic!
Frunzele valsează zbătându-se să nu cadă dintr-un cer răsturnat în altul; vântul se scurge cotrobăind spasmodic visele impersonale ale clienţilor din magazinul de mărunţişuri; te caut în buzunărelul din colţ… e plin, încărcat de cuvinte speriate ţâşnind de-a valma valsând imperfect; pătrund mai departe ţintind adânc între cele două ovale cu axele intersectându-se instantaneu în infinitul apropiat; dogoreşti şi ţi se scurge clocotind limfa din ansamblul rănit de copilul-minune zâmbind năstruşnic şi misterios… vreau să-ţi fur lanţul ce mi l-ai dăruit, să fim dezlegaţi de toate frământările; m-aş destăinui, m-aş confesa, ţi-aş spune orice dar mi-e frică… mi-e tare frică de Verde Împărat!
În magazinul de chiţibuşuri m-ai zărit imediat; tu… Împărăteasa cerurilor, Gladiola veşniciilor căutai plictisită printre poeme ratate unul uitat; m-ai luat ca arvună cu ultimii bani găsiţi în buzunăraşul din piept, abia mai răsuflam înverşunaţi recitind într-un gând şoptit tot ce aveam pe suflet; păreai părăsită însă ţi-ai schimbat registrul vocal şi supoziţiile până te-am pierdut în grămada de vise timide; pe măsură ce te apropiai gândurile dansau… râdea verde Împăratul Verde!
- Detalii
- Scris de Aurel Stanescu
În casa familiei Maria şi Iancu Nicolae era zarvă mare. Se făceau pregătiri pentru nunta fiului, Gheorghe şi a nurorii lor, Mariana, amândoi învăţători ai satului Nuceşti, comuna Ştefăneşti.
Vremea era frumoasă. Sfârşit de august. Începuse să cadă frunze ruginii din pomi, pe care vântul le spulberase, aşezându-le într-un frumos covor maroniu, foșnetul lor scârțâind sub pasul fiecărui trecător. Mirosul prunelor şi perelor coapte îşi răspândeau aromele.
Iancu Nicolae era un chiabur al satului. Fusese, pe rând, notar şi primar şi trecuse prin toate funcţiile din structurile civile ale satului.
Acesta era un bărbat înalt, bine făcut, ochi căprui şi o mustaţă…, o mustaţă neagră, răsucită şi bine îngrijită. Era suficient să îi arunci o privire şi o timiditate punea stăpânire pe tine de nu puteai decât să te conformezi ordinelor şi spuselor sale. Stimat şi respectat în comună, cu o situaţie bună în gospodărie, averea sa i-a permis să cunune foarte mulţi tineri, devenindu-le naş. Toţi aceştia erau mândri de rudenia cu el. Când trecea prin mijlocul satului, toţi înclinau privirea şi făceau o reverenţă în faţa lui. Pe lângă faptul că moştenise o bună avere de la tatăl său, el a muncit şi a chibzuit bine fiecare bănuţ pe care l-a câştigat. Pentru că... „bogăţia nu vine la nimeni pe apă!”
- Detalii
- Scris de Vasilica Mitrea
Când n-au trecut toţi anii peste noi, am reîntâlnit-o… era frumoasă, frumoasă!
Departe de vârsta marilor pasiuni, nu era perfectă, însă echilibram cuplul ideal, ea divorţată, eu însurat sau invers… nu mai ţin minte. Avea o literă-n plus, un cerc, un însemn care mă surprindea și mă învăluia ispititor spre ea!
După divorţul ei, câteva legături o aruncaseră în alta, dar când ne-am văzut după atâţia ani, am ştiut că ursita ne unise din nou! Ne întâlneam pe ascuns, mă proteja… cunoştea pe pielea ei ce-ar fi-nsemnat o despărţire. Mergeam adesea pe la ea, mă chema şi-o căutam să respirăm împreună acelaşi orizont, însă mai mult de o îmbrăţişare fugară, nu ne permiteam niciodată! Eram siguri că nu ne-am fi putut opri și dezlipi unul de celălalt.
În anotimpul florilor căzute şi înflorite temperaturile o luaseră razna iar vara mă înăbuşea prin căldura ei, cu problemele mele, cu dilemele noastre!
Într-o seară cu lună mare, clară, uluitor de luminoasă şi nefiresc de pustie m-a încercat înşelător! Visa generoasă între ce universuri amăgitoare îşi va susţine dizertaţia şi aspiraţiile dincolo de trup.
A zăvorât clanța de trei ori… cu fiecare mișcare zgomotul încuietorii creștea iar ea se gârbovea gradat și se întrista tot mai mult.
- Detalii
- Scris de Aurel Stanescu
De ce mă strângi atât de tare la pieptul tău probabil fleşcăit? Nu vezi că bâţâim, că ai un Parkinson incipient, că tremuri din toate încheieturile, că suntem bătrâni iar vocea îţi este *ezitândă? Ai riduri subţiri întinse pe toată faţa, te-ai creponat, ai slăbit însă ciudat, tare ciudat! Eşti la fel de frumoasă ca atunci!
În ochii tăi blânzi văd marea, văd nesfârşitul. Gura ta, nu-i stafidită în canioane scurte, concentrice şi cosmetice. Memoria îţi este intactă când îmi mângâi trăsăturile şi răsfeţi privirea, oferindu-mi bujorii obrajilor emoţionaţi. Acum, când te înalţi în vârful picioarelor să-mi dai sărutul de bun venit, buzele ţi le simt moi şi fierbinţi pe obrazu-mi împietrit!
Când ne-am cunoscut cu adevărat ţi-am văzut sânii întâia oară! Îţi hrăneai pruncul, nu-i ascundeai de mine! Nici n-aveai cum… erau infiniţi, puternici, inflamaţi ca oceanul spre revărsare, iar invidia mă sfârteca când observam cum sugarul îi strânge înverşunat, îi suge lacom şi-i loveşte nervos să-i curgă mai repede viaţa.
Regretam, de ce nu eram în locul lui? Atâta îmi doream atunci… nu i-aş fi lovit doar i-aş fi supt şi mângâiat cu duioşie.
- Detalii
- Scris de Aurel Stanescu
Între timp, pe când el se afla prin oraş, cu Adela, ceilalţi şase colegi ai săi, încă se aflau la bordul navei „Pacifis”, discutând. Dar nu pentru prea mult timp, căci ziua aceasta fusese destul de încărcată pentru ei şi se simţeau obosiţi, aşa că îşi luară rămas bun şi se despărţiră.
Numai Lucian nu se simţea deloc foarte obosit, deşi ar fi avut o sumedenie de motive să fie, printre care şi neînţelegerea dintre el şi mama lui, Enka Diana, care nu se soluţionase. Normal, nu intenţiona să plece acasă, deci, rămase ultimul pe puntea principală. Ceilalţi se îndreptaseră, rând pe rând, spre ieşire. În ultima clipă, se îndreptă şi el spre trapă, iar, tocmai când domnişoara Lia era pe punctul de a trece dincolo, spre trepte, îi zise:
- Vă rog, domnişoară psihiatru, mai rămâneţi puţin!
Trufaşă, ea se întoarse spre el, cercetându-l mândră cu privirea-i albastră.
- De ce-aş rămâne, oare? se întrebă ea nepăsătoare.
- Motive nu prea aţi avea, dar vă rog, aş dori să discutăm puţin amândoi; n-am să vă reţin prea mult, zise el.
- Detalii
- Scris de Cornelia Georgescu