Motto: „Soarele ne călăuzește pașii în viață. / Lumina divină ne pecetluiește soarta / Dar secrertul vieții e mai presus de orice/ Dansăm pe ritmul ei în teatrul lui Dumnezeu/ Suntem actori pe o scenă dominată de vise/ Secretele noastre bine ascunse, în cele din urmă, ies la iveală.”-filmul „Clona”
Timpul e asemenea unui râu care curge mereu și ia totul cu el.
Lillina și Lola-trecutul și prezentul se intersectează, există și pășesc spre viitor, spre Zorillita.
-Mi-e dor de mine, pe când eram Lillina! Când am pierdut legătura cu mine, când m-am schimbat de nu mă mai recunosc? Am senzația că se întoarce timpul, de fapt trăim tridimensional-în trecut, prezent și viitor; se spune că viitorul ni-l construim singuri; dar oare cât din trecut contribuie la viitor și cât din prezent are voloare pentru viitor? Unii oameni muncesc toată viața să-și construiască o căsuță a lor pentru bătrânețe-și când ajung s-o folosească-mor subit și munca lor de-o viață întreagă o folosesc alții! Zorllita pentru ei nu mai există!
- Detalii
- Scris de OLIMPIA MUREȘAN
Merg oamenii cu cârpa la gură, cândva o mască finuță, chirurgicală, deșirați de sacoșe cărate, cu marfă ieftină, după amiaza, pe caniculă de fier opărit. Cârpă trențăroasă și slinoasă, îmbibată de scuipat și de transpirație. Autobuze sau troleibuze nu prea se mai arată, Grupa de vârstă +65 și-a rărit prezența pe străzi. Bătrânii ocrotiți prin decret, în timpul pandemiei modelatoare, s-au obișnuit să stea în casă. Au pus hârtie albă în geamuri și ies la ușă, când vine poștașul cu fericita pensie fixă și netulburată, ies la ușă tot cu cârpa la gură și la nas. Nu dau și nici nu iau virușii la nimeni, îi țin în casă, așa sunt ei, păstrători, adună ce pot și nu fac risipă de nimic. Câte un băiat din vecini, plătit cu porția, săptămânal, aduce cele trebuincioase gurii, hrană și bulinele adiacente pentru îndelungă și statornică supraviețuire. Mai greu e cu facturile, comisionul pentru delegații plătitori la apă, gaze și curent, costă scump, foarte scump. Toate chinurile domestice și sociale au lunar, un început și un sfârșit. Rămân nopți și zile bune de vegetat în liniște și pace.
- Detalii
- Scris de Virginia Paraschiv
Domnul Gheorghe a murit fericit, de bătrânețe. A murit luminat, cu popă și cu lumânare. De-a dreapta și de-a stânga patului de finală chibzuință, erau așezate, ordonat, șterse de praf, volumele sale de poezii, multe la număr. Domnul Gheorghe era poetul municipal cel mai titrat, liceu și facultate, ranguri politice locale cu indemnizații în formă continuată. Diplome și premii de recunoștință municipală, urma să fie denumit post mortem, cetățean de onoare al orașului pe care l-a slăvit. Cenaclul literar finaliza meticulos epitaful versificat, confrații literari verificau cadența și ritmul nemuririi de pe monumentul funerar: ”Aici se odihnește/ Și se nemurește/ Poetul Gheorghe cel vestit/ Ce versuri mari a făurit.” Un monument spectaculos, din beton armat, cu chipul poetului înconjurat de chipurile colegilor consiliului local, ce votaseră în unanimitate o sumă impresionantă pentru cinstirea funerară. Numele poeților erau gravate fără chip. La baza monumentului o cruce aurie, din metal vopsit. Preparativele monumentale fuseseră planificate din timp, în așteptarea răbdătoare a suspinului final. Acum poetul Gheorghe poposea pe năsălie, un cor de preoți intona imnuri înălțătoare . Distinsa mulțime nu plângea cu zgomot , se ștergea la ochi cu batista brodată pusă cu bold la piept, de niște doamne venerabile repartizate pentru serviciul de ceremonii.
- Detalii
- Scris de Virginia Paraschiv
După două zile, lăsându-l pe tatăl său profund îndurerat Eusebiu călătorind cu avionul sosi în aeroportul din Berlin. De la aeroport luă un autobuz, apoi un tramvai și fu plăcut surprins de forfota marelui oraș. Avea impresia că se întorcea în lumea unde de moment aparținea. Cel puțin avea un servici, o garsonieră închiriată și câțiva prieteni. Ajuns acasă, deschise geamurile pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în locuința neaerisită de ceva timp. Apoi ieși pe balcon și privi furnicarul de oameni și mașini ce se avântau pe străzi în acea zi. Locuia la etajul patru într-o clădire impunătoare într-un cartier destul de populat al Berlinului.
Razele de soare îi mângâiau în chip blând fața. Se așeză pe un scaun pe care îl avea în balcon și continuă să privească mișcarea vieții ce în valuri se derula prin fața sa. ,,O, ce minunat ar fi dacă aș avea și eu o soție și copii precum Alin! Dar se pare că la mine totul este extrem de complicat! Și o luminiță de speranță apăruse cu Elena dar s-a stins aproape de tot. Nu cred că între mine și ea va mai fi ceva. În ciuda faptului că Cristina este optimistă, eu nu cred pentru că Elena este prea rece și distantă atunci când se raportează la mine. Dar totuși până la urmă cine știe...” În acel moment șirul gândurilor sale se întrerupse pentru că telefonul său sună prelung. Era un apel pe messenger cu cameră video, deschise și pe ecranul telefonului se profilă chipul Elenei ce era foarte emoționată:
- Detalii
- Scris de Eugen Oniscu
Eusebiu intră în sufragerie salută și se așeză pe un fotoliu, pentru câteva clipe privirile tuturor fură îndreptate asupra lui după care Alin zise:
- Eu profesez la muncă ceea ce îmi place, și mai mult de atât îi promovez pe cei mai buni muncitori. Caut mereu să-i ajut pe oamenii care nu au un loc de muncă să-și poată câștiga o bucată de pâine. Mă bucur cu familia mea, iar viața mea este împlinită chiar dacă nu am o casă propie, plănuiesc ca în următorii ani să-mi construiesc în curtea casei părintești pentru că avem pământ destul o casă cu mansardă. Iar casa părintească va rămâne la dizpoziția celorlalți frați ai mei, sunt mulțumit și cu mașina pe care o am și cu care mă pot deplasa, nu doresc mai mult sunt bine așa. Nu am de ce să nenorocesc pe nimeni pentru a face avere, pericolul care îl au cei ce aleargă într-o goană nebună după avere este că atunci când lovesc în alții de fapt lovesc în propiul lor suflet care rămâne gol și meschin și cu timpul în ciuda averii lor acești oameni devin profund nefericiți. Sunt destule cazuri de oameni bogați care sau sinucis realizând că viața lor nu are nici un sens.
Chipul lui Alin în acele momente exprima entuziasm și acea forță a tinereții îmbinată cu noblețe de caracter. După cum vorbea așa își trăia viața în slujba oamenilor și fiind devotat familiei sale.
- Detalii
- Scris de Eugen Oniscu