La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.

Detalii

A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca   să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.

            Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă.

Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină. Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.

            - Uite o zână, spuse Mara !

            - Unde ? Eu nu o văd !

            - Acolo, în apa ce cade de sus !

Detalii

Toamnă, vânt. Copacii se legănau, frunzele cădeau, făceau covoare galbene, portocalii, era un cer alb, erau păsări ca nişte săgeţi mici, vântul bătea, frunzele zburau. Aceste imagini dintr-o zi de toamnă, atât de pline de viaţă, înainte de căderea ultimelor frunze, erau completate cu un trio aventuros: Bobică explora dealul cu mine şi cu tată, iar tata mă ducea pe umeri.
 
Bobică a fost otrăvit în noaptea care a urmat. Am plâns mult, şi eu, şi fraţii mei.  "E doar un câine", spuneau alţi copii. Mie mi se părea că era ca un frăţior. Mi se părea că inima mi s-a oprit puţin, când l-am îngropat în poieniţa de la capătul viei. Ştiam că urma să fie, pentru totdeauna, departe de mine.

Îmi amintesc bine de ziua aceea…

Detalii

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac, Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bărlea, Pablo Romaniuc,  Ion Ardelean şi alţii, care cunosc bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisec şi pot să susţină că e adevărată. Eu pe atunci eram doar un biet umil ucenic al maestrului Mişa, care cu multă dragoste şi răbdare mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că v-a scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?.. Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un  scriitor slab. Dar să revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie,  când unii dintre foşti tovarăşi, deveniţi peste noapte domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot, prin saltele, hornuri, şi prin  ciorapul bunicii,  de unde au scos teancuri de sute albastre (de atâta aşteptare, după ziua când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi cuţite…
La fel a făcut şi un cârciumar din sat. Numai că mintea cârciumarului, îngustă, nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică.  Inima i se făcea din ce în ce mai purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu se arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, nu cumva cineva să-l bănuiască că  i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă» ca de obicei:

Detalii

Acum te cunosc bine, Maria, ştiu de ce mă respingi, demonii tăi încă sunt prezenţi în iluziile tale, încă te umilesc, încă îţi spun că nu poţi schimba nimic în destinul tău. Captivă a unei iluzorii realităţi, naştere-gol-moarte, creată de tine prin gândurile şi neputinţele tale.
    Nu este nici o deosebire între a rata în interiorul propriului sistem de limite şi constrângeri, şi incapacitatea de a decide ce alegeri trebuie făcute la un moment şi responsabilităţile pe care este necesar să ţi le asumi. Şi totuşi, vine o secundă când eu pot interveni şi pot să te fac să nu te mai ascunzi. Absurdul care te-a guvernat poate fi eliberat printr-o supapă, poţi fi absolvită de laşităţile tale. Ai rătăcit destul prin ploaie, eşti udă şi ţi-e frig. Crezi că este neomeneşte să-mi spui adevărul, să recunoşti în faţa ta că sunt o parte din tine?
Sinele care SUNT îşi cere dreptul la existenţă, uneşte-mă cu tine şi te voi învăţa să simţi sub degete materia, să pâlpâi şi să arzi ca o flacără, să-ţi descopăr nemurirea frumuseţii tale lăuntrice, să-ţi arăt nevăzutul şi incomparabila fiinţă care eşti.

Detalii

  1. Istoria trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama
  2. Sub Semnul Lupului
  3. Delia (fragment)