ifrÎn turnul bisericii vechi de aproape trei sute de ani, și-a făcut cuib o ciocănitoare.
Ce mare lucru? Poartă Dumnezeu de grijă și păsărilor cerului. Așa e, dar parcă nu-i era indiferent părintelui că în fiecare zi apărea încă o gaură în lemnul bisericuței, oricum vechi și ros de dinții ascuțiți ai timpului. Așa că, ori de câte ori ploua, câteva lighiene erau așezate în naos, în pronaos, chiar și în altar. Bombănea mereu preotul că i se udau covoarele țesute de femeile satului și podeaua se distrugea văzând cu ochii.
Sâmbăta aceea era însorită, copacii și-au plesnit mugurii, iar vântul mirosea a verde colț de iarbă. Părintele s-a apucat să bată toaca, așa cum nimeni nu știa să o facă. Ba o mângâia părintește cu ciocanele de lemn, ba o certa dușmănește, făcând întreaga vale să răsune și chemând oamenii la biserică. Hop! și ciocănitoarea noastră! Își începea concertul în turnul bisericii, ca un ison la melodia toacei. Concertul păsării a stârnit în sufletul slujitorului Domnului sentimente amestecate : ,,de data asta, îi vin de hac afurisitei!”... A urcat în turnul bisericii, a stricat cuibul, a astupat găurile, a dat cu insecticid , iar la finalul zilei, obosit, preotul a simțit că i s-a luat o piatră grea de pe inimă.
Duminica a adus cu ea darul așteptat de toți: Sfânta Liturghie care umple biserica de cântări îngerești, de zâmbete de copii, de bucuria împărtășirii .Toaca a răsunat în întreaga depresiune, însă de această dată, ciocănitoarea nu a mai venit. Bucurie mare pentru părinte! Dar toată slujba s-a gândit la ea: unde a zburat,ce biserici mai distruge, mai trăiește? Pasărea însă nu s-a mai întors niciodată.

coriniMătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.
Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rùnduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodata de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea, Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.
Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, deaceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma ,,kolhozului”și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dogenea deseori zicându-i:
-Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă in aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, în șopron! Taică-meu mereu îi găsea cusururi. Ea le auzea și nu le auzea, făcea ceea ce-i trecea prin mintea ei de femeie nemăritată.

ifrCămăruța era întunecoasă și rece, doar scânteia din lampa cu petrol de pe masă lăsa să se vadă câteva umbre tăcute, aproape neclintite. Un fascicul auriu dansa deasupra patului, cu o vioiciune de invidiat. Perechi de ochi îl urmăreau, fiind singura preocupare la ceasul serii.
-Masa nu e gata! a spus mama, abia șoptind.
Erau șapte suflete, șase copilași de vârste apropiate și o mamă , una singură, săracă și bolnavă, care să aibă grijă de ei. Dar azi, puterile au părăsit-o pentru că a murit Mândruța: singura capră pe care o mai aveau, cea care îi slujise atâția ani. Ea era sursa lor de hrană, bucuria copiilor, sufletul grădinii lor pârjolite de seceta verii. Toată tristețea acestei lumi s-a abătut peste coliba și așa gata să se dărâme.
,,Mai bine muream eu și aveau copilașii ce mânca!” murmură Maria. În mintea ei, stoluri de gânduri negre îi dădeau târcoale, furându-i orice picătură de energie. Ochii ei, altădată luminoși, de jad, acum păreau adânciți în cel mai prăpăstios hău. Ce să pună pe masă? Ar stoarce lemnul ușii, ar frământa deșertul lutului din curte, ar coace norii de pe cer de-ar putea, doar s-a îndura Bunul Dumnezeu de ei, de toți. Căci lupta cu foamea e asemeni furtunii: pui stăvilare, dar ea tot trece, lăsând în urmă prăpăd.

coriniNumai cât venise bezmeticul din rătăcirile sale, îl văzui grăbit coborând la vale. Ah! Gândul meu, venea neastâmpăratul spre mine cu o viteză de ți se părea că rupe pământul în două sub picioarele sale.
Mai dăunăzi îl rugasem să iasă și să plece, îmi făcuse capul căt o tolbă, nu stătea locului o secundă, era ca și argintul cel viu. Ba mă ducea la masa unde stătea comod calculatorul, ba la gătitul bucatelor, dar și acolo îmi impunea involuntar mânile în funcție, neavând liniște, nu mă lăsa bine să încep una, că mă și ducea în altă parte, și apoi unde? Spre calendarul ce-mi stătea agățat pe fața unui perete, obligându-mi ochii să alerge nebunește peste cifrele ce marcau zilele și săptămânile lunii. În aceeași clipă mă întorcea spre ecranul televizorului, spre ceasornicul de pe celălalt perete, apoi spre cel de pe brațul stâng, care mereu e grăbit cu două-trei minute special ca să nu întârzii niciodată spre unde îmi va fi destinată pornirea. Nebunul de Gând, mă impunea să iau telefonul... apoi îmi punea pixul în mână ca să mai scriu despre ceva care stătea rătăcit prin ungherele sale. Nici una, nici două, mi se zvârcolea ca să mă ducă acasă, la copii sau...la bătrânica din odaia celaltă. Of, nu mai știam ce vroia Gândul, mergea prin mintea mea cu pași înmiiți, făcându-se simțiți de-a binelea...
Doamne, mă întrebam cum de reușeam să mă țin de umbra lui?

ifrEste cineva care îl cunoaște pe Lăbuș?
El e cel mai școlit cățel din satul nostru. Vine în fiecare dimineață cu doamna: ea cu pasul apăsat, purtând greul unei vieți încercate, dar cu zâmbet pe buze, el, alergând când în față, când în spatele ei, bucuros ca o vedetă sportivă. Patru ore zilnic stă cățelul sub banca întâi a rândului de la fereastră. Ridică uneori privirea la copii, ar vrea să le șoptească răspunsul corect, dar nu e băgat în seamă. Alteori, privește pe geam la pasărea care își mai face simțită prezența din când în când dincolo de sticlă.
Copiii îl învață să numere: la ,,unu” ciulește urechile, la ,,doi” închide ochii, dar îi deschide repede la loc, la ,,trei” dă din coadă. A învățat cățelul chiar și literele alfabetului: ,,A” este un miorlăit scurt, mai mult de motan plictisit, decât de câine savant, ,,B”-un lătrat de bucurie și tot așa. Dar la înmulțire și împărțire nu se descurcă, dragul de el! Un lucru este clar: școala îl iubește pe Lăbuș, dar și Lăbuș iubește școala, de aceea repetă clasa întâi de atâta timp.
Când aude sunetul de clopoțel, răgușit din cauza bătrâneților, cățelul se trezește din letargie și începe să latre. Chiar dacă doamna nu și-a terminat lecția, e nevoită să lase copiii în pauză, altfel Lăbuș face tărăboi mare.
Altădată curtea era prea mică pentru sutele de copii care studiau în clasele I-IV din satul acesta de munte. Acum sunt doar câțiva, sărăcuți , crescuți de bunici, cu părinți plecați în străinătate și cu mult dor în suflețelele lor. În pauză, s-au obișnuit să împartă pachetul de merinde cu Lăbuș. Acesta nu ar mânca pâinea cu dulceață de prune, dar îi este rușine să își refuze prietenii.