en ( proză realist-magică)

Şoseaua şerpuită care te duce de la Tulcea la Isaccea era pe timpul verii o splendoare. De aceea, cei mai mulţi turişti care veneau de pretutindeni, preferau să parcurgă drumul pe partea dinspre Dunăre, admirând nesfârşitele lanuri de stuf.
Maiestoasele sălcii bătrâne, mărgineau cele două maluri ale Dunării, până departe în zare.
Milenarul orăşel Isaccea îşi răsfira casele într-o asimetrie generoasă de-a lungul vestitului fluviu. La orizont se profilau pădurile munţilor Hercinici, ascunse după dealuri îmbrăcate în arbuşti încărcaţi de poame. Miresmele câmpului, aromele bălţii, ale pădurii de tei, zborul greoi al păsărilor spre apus erau amintiri vii în sufletul meu..
Apucam pe cărăruia ce ducea spre crângul plin de flori nemuritoare, de creasta cocoşului, sulfină, floarea ţigăncii, traista ciobanului, flori galbene ale căror nume nu le ştiam, unele violete, altele aveau culoarea safirului, toate într-un amestec fascinant. Eu în mijlocul lor, mângâindu-le!

ri3Amurgul învăluie încetişor şi tainic satul, revărsându-se peste Dealul Sfânt. Nu zăbovește o clipă. Seara! Sosește mereu la timp. Neîndoielnic va veni şi mâine, şi poimâine, ca un metronom cu pendul etern. Omul n-o mai bagă în seamă. Cine se mai gândește la nașterea ei? Chiar în prima zi! Și a fost Seară şi a fost dimineață. Sfânta Seară – dar suprem.
 Se simte iubită în braţele Dealului – alt dar sfânt. Nu trece fără îmbrăţişarea lui. Este aşteptată cu aceeaşi înfrigurare de parcă sosește pentru prima dată. Tainic și în liniște pleacă în drumul ei, vestind eternitatea nopților, dimineților  și a zilelor. Monticul – este de la început, poartă și cunoaște viața oamenilor din jur. Îi va îmbrățișa cu poala sa până la sfârşit, chiar dacă uneori îi este cumplit de frig din nesăbuința lor.
L-au dezvelit de falnica pădure şi i-au secat izvorul vieţii. Dar… este răsplătit. Primește în dar asfinţitul. Raze blânde, calde, magice, coboară peste el. Este îmbrăţişat la rândul său. Uneori lumina este divină, multicoloră şi jucăuşă.

        Marea uzină se îndrepta cu pași repezi spre faliment. Tranziția, mult prea mult lungită, aproape că o sufocase. Procesul de privatizare - deși dorit de toată lumea - se împotmolise. Aflată în derută, conducerea uzinei hotăra să convoace o ședință extraordinară extinsă, unde urma să se ia taurul de coarne.
         Ziua mult așteptată se apropia. Toată suflarea uzinei era nerăbdătoare. Chiar și taurul avea emoții. Toți doreau să afle, cu o clipă mai devreme, ce urma să se întâmple cu uzina și serviciile lor.
         În ziua mult așteptată, urcat la tribună, directorul lua cuvântul:
-Nu vom accepta ca uzina noastră să piară. Trecem prin momente grele dar, uniți vom învinge.

r munteanu1        Preșul ce ținea loc de ușă se dădu într-o parte și din întunericul ce stăpânea întreaga locuință ieșea o umbră. Năluca părea o prelungire a întunericului din înăuntru, de parcă acesta își întinsese o mână cu care dorea să pipăie împrejurimile bojdeucăi. Poate că doar zgomotul pe care-l producea - târându-și picioarele pe lutul prispei - deosebea umbra de restul întunericului. Foșnetul tălpilor frecate în pași târâți pe lutul uscat al prispei materializa umbra. Față de umbrele obiectelor din jur, această umbră fâșâietoare era vie în întregimea ei pentru că - din când în când - chiar vorbea:
       -Să știi că ai dreptate... ai dreptate... așa-i, ai dreptate. Cuvintele îi zburau ca liliecii. Uneori mai rostea și un nume: Gheorghe, mă Gheorghe... mă... La auzul lui, o altă umbră foșnea târându-și tălpile goale pe lutul uscat al prispei. Și ea era vie și vorbea:
       -Da, ai dreptate... așa-i, ai dreptate... să știi că ai dreptate... Erau puținele cuvinte pe care le rostea într-o zi întreagă.

Înjurând cu poftă, doctorul Drăghici reuşi cu greu să găsească un loc liber şi îşi parcă Solenţa în faţa spitalului. Dintotdeauna, el îşi aşeza invariabil maşina în acelaşi loc şi toată lumea îi respecta tabietul; de fapt, nu era ceva rău în faptul că încerca să menţină şi în parcare o ordine la fel de strictă ca cea din propriul cabinet. Totuşi, astăzi, în mod cu totul surprinzător, „locul lui” era ocupat de o Skoda Oktavia neagră, strălucitoare, „caracteristic impertinenţilor”, cum o catalogă doctorul imediat, stăpânindu-şi pofta de a-i trage un şut

Drăghici era de aproape treizeci de ani ginecologul spitalului, poate nu mai bun sau mai rău decât alţii din oraş, dar bun meseriaş, îşi iubea specialitatea iar pacientele lui nu se plânseseră niciodată de el.