Mada1INTÂMPLĂRI ÎN MILIMETRI

ADEVĂR

Statea asezat pe o piatra mare, sculptata. In fata lui, prin praful strazii, nuielusa din mina-i scria cifre, desena figuri geometrice. Era cald si masinile in trecere il faceau sa-si apere cu podul palmei ochii mari si curiosi.
A mai asteptat o vreme, apoi si-a pus pe umar desaga cu benzi colorate tesuta de o matusa si s-a indreptat spre casa bunicilor, fluierind o melodie doar de el stiuta.
In urma lui, carte perisabila, praful strazii mai pastra numerele si figurile desenate de baiatul de 12 ani care se intorcea de la scoala.
Acolo, departe, in tara lui Benazir.

lstTrecând prin curtea spitalului din Mangalia, drumul cel mai scurt de acasă spre malul mării, am observat cu bucurie că au apărut rândunelele şi lăstunii. Era dovada că primăvara s-a instalat definitiv şi în Dobrogea. Trecuse de prima jumătate a lunii aprilie şi noi începusem să ieşim cu bărcile pe mare la pescuit, chiar dacă apa era încă foarte rece. Ne îngheţau degetele pe peşte când îl scoteam din cârlig. Apa nu avea mai mult de 9 – 10 grade.
Abia aşteptam să se întoarcă şi perechea mea de lăstuni ce-şi construieră culcuşul sub streaşina balconului. Cuibul rămăsese aproape intact, chiar dacă o pereche de vrăbii gureşe puseseră stăpânirea peste el, imediat cum adevăraţii proprietarii îşi luaseră zborul spre zonele temperate ale Asiei sau Africa de nord pentru a ierna, urmând ca anul următor străbătând mii de kilometri în zbor, să revină la cuibul de sub ştreaşina balconului meu. Cine putea şti dacă era aceeaşi pereche de lăstuni sau unii dintre puii ei.
 În ciuda faptului că roiau pisicile în jurul blocului, perechea mea de lăstuni nu s-a speriat şi şi-au construit cu migală acel cuib chiar deasupra ferestrei. Parcă ştiau că aşa erau mai ocrotiţi.

s a dragan1.    Mama pădurii

    Nu mai știa Petrea  de câtă vreme rătăcea singur, părăsit și mereu cu spaima în spate, ca un animal la pândă, prin pădurea tăcută și tăinuitoare. Nu s-a apropiat de nici o așezare omenească – „Nu te poț' bd'izui nici în cămeșa di pă tine”, își calcula el cu precauție toate mișcările. S-a hrănit pe apucate și puțin, cu fructe de pădure: mere și pere pădurețe, alune, roșcoave și bureți usturoi pe care îi prăjea noaptea în vreo văgăună. A ajuns la malul Apei, lângă o moară; cunoștea locul, îlcunoștea și pe morar, dar acum apele au crescut și moara a fost trasă  la bontău . Lângă moară era ancorată luntrea cu care ar fi trebuit să treacă clienții cu sacii dincolo, în Țara Codrului. Înăuntru nu era nimeni. A dezlegat luntrea de la  mal și a început a vâsli prin apele învolburate, îndepărtând în același timp tot felul de resturi de construcții spulberate în amonte, lemne smulse din pământ, animale moarte, dar mai cu seamă – un fenomen ciudat - o mulțime de pești morți, întorși cu burțile albe înspre cerul  negru și neprimitor, care parcă îl priveau cu avertisment cu ochii lor mari și rotunzi,  ieșiți dintre solzii murdari. Pe măsură ce se apropia de mijlocul puhoiului forța viiturii era tot mai puternică; mai întâi i-a spulberat o lopată – „Noa, Petre de vrei să trăiești, dă cu cealaltă”) -  și a încercat să se ajute de cealaltă până când un trunchi imens cu rădăcinile învârtindu-se ca niște caracatițe i-a smuls-o și pe aceasta – („ Noa, Petre, amu cu ce-i mai vâsli?...)” . S-a prins de marginile luntrii, dar un alt munte de apă i-a smuls-o de sub el și a înghițit-o.

Daniel LucaÎmi iau jurnalul, învelit într-o folie roşie pe care am lipit steluţe de mai multe culori, stiloul şi mă pregătesc să scriu.
Mama iar e suparată pe mine. Mi-a lăsat mâncare şi trebuia să o încălzesc.  Eu am sărit peste masă şi m-am pus în faţa televizorului. După o vreme am pornit şi calculatorul.
Am început să caut muzică pe You-tube şi după ce am găsit Metallica am dat drumul la maximum la boxe.
Geamurile au început să danseze şi ele în ritmul başilor.
Cui îi trebuia mâncare?
Într-un târziu, au început să-mi cânte maţele în stomac şi m-am hotărât să mănânc ceva.
Am dat peste o ciocolată într-un raft şi haţ, am înfulecat-o.

Stefan NUrianLa poarta dinspre drum, câinele se arunca de zor, gata s-o rupă pe cea care încerca să o deschidă.
– Doamnăăă, faci bine să vii o țâră, până aicea! Mă rupe cânele mnitale! Nu pot intra…
– Ba da! Maaarș, Hera! Lasă femeia în pace! Du-te, hai!
– Vaaai, bine că te-am aflat acasă, doamnă, că te-am mai cătat o dată. Auzi, tătucul țânea în pod ceva cărțulii de-a lui, de demult. Într-un cufăr, încuiet cu lăcată. De cân’ o fost cătană.
Am vrut să le zvârlu în foc da’ m-am gânit să te întreb pe dumneata mai întâie. Nu-ți trebe? Știu c-ai zâs cândva, că ț-ar trăbui la muzeu multe lucruri de demult. Ț-am adus câteva. Da-s veci, vai ș-amar de lume!
– Mulțumesc frumos, lele Rafilă! Bine ai făcut că nu le-ai aruncat. Încă mi le-ai adus acasă… Dă-mi să mă uit prin ele! De-i mai găsi, fă bine și nu le arunca, că-s de mare preț!