”Fără să-și explice de ce, toți trei s-au uitat la femeia care se apropia leganându-se ca orice persoană supraponderală, privind grupul din oglindă, trei siluete parțial suprapuse. Ce caraghioși erau cum stăteau așa cu ochii la ea, ridicând din când în când mâna a neputință. Nu se auzea zgomotul străzii. Domina așteptarea.
Ea se apropia încet. Părea că nu se va grăbi niciodată pentru nimic. Avea o față de om care a abandonat orice luptă. De fapt, mintea nu i se putea „stabiliza”. Glisa. Fugea. Sărea ca o „căpriță” de la una la alta. Doar la mașini era atentă. Să nu treacă pe unde nu trebuie, să se uite bine în dreapta și-n stânga. Știa din copilărie ce înseamnă frica de mașini. Mai târziu a aflat și despre alte „frici”. Ce să faci, zicea în sinea ei? Asta e!
Ignorând cele trei persoane care așteptau să vadă dacă se izbește sau nu de oglinda veche, Venera, fostă Venerica, fostă Rica, fostă Ica își făcea, mai departe, „bilanțul vieții”, ca și cum ar fi vorbit cu cineva apropiat:
-Nu știu câte vise au murit. Multe. Cine le mai știe? Multe. Cele mici, cele mari, aproape toate. Știu doar că am trăit câteva. Răzlețe. De vise vorbesc. Când le chem, vin la rădăcina pomului din mijlocul curții, cum veneau puii de rață când simțeau mirosul de frunze tocate cu satârul. Cum se adunau când auzeau chemarea bunicii: mani, mani, mani, mani! Eh. Or fi vise, or fi amintiri? Totuna. Oare mama se gândește la noi? Toată viața m-am întrebat. La grădiniță, la școală, la prima întâlnire. De fapt la toate.

mtTotul părea plictisitor în acea după-amiază de august. Străzile cenuşii purtau cu ele în foşnetul frunzelor moarte, mirosul toamnei. Blocuri gri, înecate de căldură, cu balcoane pustii. Realitate alb-negru, dintr-un film vechi, comunist. Cerul era întunecat, deşi niciun nor nu îi tulbura liniştea. Din când în când, câte o sirenă a poliţiei sau a salvării aducea aminte că oraşul era locuit.
Nicio pasăre nu brazda cerul. Totul era încremenit într-o aşteptare mută. O aşteptare eternă, nu un  suspans al filmelor de acţiune. Toţi locuitorii încremeniţi în faţa televizoarelor, computerelor, laptopurilor, telefoanelor, tabletelor, smartwatch-urilor, aşteptau. Toţi aşteptau de la altcineva să facă treaba, şi toţi erau încredinţaţi că ceilalţi fac treaba în locul lor. De fapt, treaba se făcea singură, sătulă şi ea să mai aştepte ca cineva să o facă. Pe când locuitorii, înţepeniţi într-o realitate virtuală, stăteau conectaţi la reţeaua planetei, aşteptând să fie trăiţi, reţeaua respira liniştită. Ea făcea treaba. Aduna coștiincioasă poze, citate, impresii de la miliardele de robi supuşi în îndrăzneţul proiect pe care îl demarase în urmă cu numai 15 ani şi pe care îl intitulase simplu : ,,Total destruction’’. 

dg2Băieții mei au avut o copilărie fericită, zic eu, şi chiar şi ei susțin acest lucru.
Bogdan este cel mare, iar celălalt e Alex. Între ei e diferență de 7 ani, motiv pentru care în primii ani ai copilăriei, jocurile lor nu erau întru totul compatibile. Dar pe măsură ce au crescut, au devenit buni prieteni, iar Bogdan s-a transformat într-un frate grijuliu şi protector, având o grijă aproape părintească față de Alex.
Acum mi-a venit în minte unul din nenumăratele flash-uri amuzante de pe vremea când aveau 12, respectiv 5 ani. Copiii cei mai mari de pe celebra stradă a Morii, plină de copii dintotdeauna, aveau de acum jocuri care nu prea îi mai includeau pe frații lor mai mici şi mai neştiutori, aşa că de câte ori izbuteau cei mari îi abandonau pe mezini, plecând în căutarea aventurilor fără ei! În vacanțe se adunau cu toții pe islazul din apropiere, şi acolo erau eroii unor năzbâtii şi artizanii unor invenții greu de imaginat, şi de care noi, părinții aflam mereu prea târziu! Inventatorul cu cele mai multe "brevete" era Alin, vărul copiilor mei. Făcea copilul ăsta nişte invenții de ne cruceam cu toții! Einstein ar fi putut lua lecții de la el! Unele erau de-a dreptul periculoase, dar, după cum vă spuneam, noi, părinții, eram mereu cu un pas în urmă în ce priveşte isprăvile lor!
Şi într-o zi, cei mari au hotărât să pornească un nou periplu prin împrejurimi, dar erau ferm hotărâți ca pe pici să-i "piardă" pe traseu!

Marian IleaGroparul:
Io-s Gheorghe a groparului. Tăt gropar. Adică meseria din tată-n fiu. Să poate bine trăi după tăţi care-ajung la mine, gata eliberaţi de spaime ori de durere, cu socotelile încheiate. Pentru mine, asta-nseamnă loc de muncă. Aş merita și mia de euro pă lună, da’ uite că n-am nici suta. Meseria asta îi un „contract cu Aia-cu-coasa, care să ţîne totdeauna de cuvînt, Gheorghe”, zîcea tata cînd eram încă la şcoală. „Dacă vrei să scapi, învaţă.” N-am învăţat, da’ uite că de douăzeci şi trii de ani contractu’ ăsta țîne. Amu’, în ultimii cinci ani, de prin două mii nouă, s-o hăpt înmulţit clienţii.
„Gheorghe, contractu-i depăşit, cere iute o jumate de normă-n plus”, mi-o şoptit tata hăpt înainte de-a fi gata eliberat şi-a ajunge și iel la mine. În iarna lu’ două mii unşpe. O fo’ tare grè încercare. Am trecut-o şi p-asta și mi-am văzut de treabă. Trec pă la iel de două ori pă săptămînă cînd am un ceas liber.
Am și zîle cu trii gropi, ieri o fo’ numa’ cu două. Nu-i floare la ureche să sapi trii gropi standard pă zî. Sap ca să poată ăia turna beton, să pună cruce, tăt ce trebe. Fac pînă şi locuri de fixat pentru frînghiile cu care-i cobor. Aşè-i amu’ obiceiu’. Da’ azi pă la şaișpe a fi ca pă vremuri. Că azi intră-n pămînt Ionu’ lu’ Lişcă Bazatu. Bătrînu’ cela, cel mai bătrîn din sat.

dg1Fetița, care până atunci s-a jucat într-un colț, părea că că nu a auzit discuțiile celor mari de până atunci, pentru că nu a participat la ele şi nu a avut nici o tresărire.
După ce toți ceilalți au plecat şi ea a rămas singură cu femeia, se apropie timidă, parcă ar fi cuprins-o o spaimă, o nelinişte, şi o întrebă:
-Bunico, ți-e frică de întuneric?
-Nu, niciodată nu mi-a fost. Am alungat mereu fantomele întunericului cu gânduri senine, spuse femeia, şi o strânse uşor la piept...
-Dar dacă tu nu o să mai poți vedea, cine îmi va spune că sunt frumoasă şi cât de bine îmi vine rochița?
Femeia simți un fior rece, însă îşi reveni repede şi îi răspunse:
-O să ştiu că eşti frumoasă, tu esti mereu cea mai frumoasă, de ce s-ar schimba acum lucrurile?
-O să îți pară rău că nu mai vezi florile? Sau picurii de ploaie, sau curcubeul?