berciuDelia e rugată de sora ei geamănă Dalia, să împrumute pentru ea o carte de la biblioteca mare, fiindcă ea e ocupată,dar are nevoie de cartea respectivă. Delia vrea să o ajute, se gândește că va face și o plimbare cu această ocazie, dar îi este și de ajutor Daliei, care e cam supărată în ultima vreme, de când s-a cam terminat relația ei cu Tudor.Îmbrăcată cu grijă, Delia pornește spre bibliotecă, dar pe drum, se gândește că ar putea lua autobusul, iar apoi lângă bibliotecă se va plimba în parc.  Stația de autobus e în fața unei cofetării micuțe, unde se poate bea o cafea. Cu acest gând, intră ,cumpără cafeaua și se așează la o măsuță care te lasă să vezi strada, în așteptarea autobusului.O are în gând pe Dalia, care e tare tristă de când Tudor prietenul ei a început să iasă cu o altă fată, iar pe ea o evită. Ea nu a avut încă o relație mai apropiată cu un bărbat, dar , deși se teme să nu pățească ca sora ei, e în așteptarea  și cu dorința de a-l cunoaște pe cel care va fi iubitul ei.

berciuEste o fetiță crescută cu multă dragoste, de mama ei, Manuela.Trăiesc împreună de multă vreme, de când părinții au divorțat.Eva nu știe prea multe despre tatăl ei, acesta o caută uneori telefonic, fiindcă locuiește într-un oraș nu prea apropiat.Dar convorbirile lor sunt scurte, nu știe niciunul ce să îl întrebe pe celălalt.Cât a fost mică, mică, adică imediat după nașterea ei, Manuela mama, a dus-o la părinții ei, la țară,fiindcă ea era încă studentă.  
 Se cunoscuse cu Dan, cînd era în anul doi. Singură nu știa ce să facă prin oraș, așa că s-a înscris în ansamblul de dansuri al Universității. Aveau repetiții de două ori pe săptămână, motiv temeinic să iasă din cămin și să facă o plimbare prin oraș. La repetiții se simțea  bine, erau toți tineri și veseli, cu un antrenor priceput. După două repetiții la care nu a avut partener, a fost îndemnată de antrenor să formeze o pereche, cu un tânăr plăcut la vedere, doar cam tăcut, poate din cauza timidității.

berciuRodica e singură în grădină, stă pe o bancă care are un spătar lat perfect înclinat, care îi permite să aibă o poziție comodă.Banca e acoperită cu un țol moale, plăcut, iar picioarele îi sunt așezate comod pe un scăunel, aflat chiar cu acest scop acolo. Toată lumea are grijă de ea, este cea mai importantă persoană din casă, ea fiind aceea care urmează să nască un bebeluș, peste o vreme. Este relaxată, la ultimul control a aflat că starea bebelușului e bună, iar la următorul control va afla sexul acestuia. Ea și-ar dori o feriță, crede că ar putea fi mai apropiată de o feriță, că ar putea să o ajute, îndrume altfel decât pe un băiat. Dar știe că Marian ar fi mai mândru dacă ar fi tată de băiat, așa că va fi bine, oricum, cu atât mai mult cu cât acesta nici nu bănuiește că el e tatăl copilului.
Momentele acestea în care e singură, le folosește ca să își reamintească drumul parcurs  în ultimul an, greutatea imensă avută zi de zi și ceas de ceas, mai ales din momentul în care a aflat că e gravidă.

Bătrânul zăcea, mai mult se odihnea, pentrucă nu se simţea bolnav, nu-l durea nimic, numai simţea o stare de oboseală; zăcea, deci, în cămăruţa caldă de la capătul şurii. Nu l-a scos nimeni din casă, aşa a vrut el. Nu a acceptat nici paturile domneşti. „ Lăsaţi-mă pă mine cu sormojacu’.” se împotrivi el. Soba de pământ duduia încinsă. El stătea liniştit şi împăcat, în ciuda zvonului care i-a adus pe cei doi feciori de la oraş - cum că ar fi bolnav - care acum aşteptau să se adeverească vestea şi vegheau lângă pat.
         -     De secole, de mii de ani, aştept să apară zeul care să limpezească lucrurile..., încercă bătrânul să se răzvrătească, dar glasul lui era mai mult o şoaptă interioară. Şi nu vreu să renunţ.

predaTimpul umbla prin imensitatea norilor, scuturându-și de pe umeri ceasurile pierdute. Era tulburat: ochii bulbucați și înlăcrimați, costumul șifonat, valiza cu minute răvășită. Se așeză pe o bancă, privi copleșit zarea și își lăsă gândurile să zburde în voie.
Întâmplător, o clepsidră se afla în aer, căutându-și liniștea după o zi fără de răgaz.
Ochindu-l de la distanță, se întrebă mirată: “Timpul s-a plictisit să alerge clipele necontenit? Altminteri, de ce s-ar fi oprit?”
I se alătură în grabă, deslușind misterul cu tact:
- Eu sunt o simplă clepsidră, dar bag de seamă că tristețea v-a năpădit. Vă pot ajuta cu sfaturile mele vreun pic?
Pentru prima oară, posomorâtul se uită la ea, murmurând nostalgic:
- Prin ceea ce îmi doresc devin lacom și egoist. Nu pot cere povața nimănui! Nu vreau să mă știe în acest fel!
Clepsidra tăcu și așteptă totuși destăinuirea.