Partea I
Dunărea curge în disperare, spre dreapta, în urcușul ei nefiresc și învolburat.
Copacii de pe marginea apei fac plecăciuni respectuoase către râul minune care aleargă neobosit.
Klenzepark. Ingolstadt. Germania.
Frumoasă grădină! Păsări nevăzute își cântă trilul prin pomii răsăriți ca flori uriașe printre milioanele de floricele multicolore care împodobesc grădina de vis. Bănci binecuvântate pentru odihna celor fără tihnă, cum sunt eu, răsar din loc în loc.
Pierdută sunt în raiul acesta. Apele Dunării mă cheamă dar viața pulsează în mine mai puternic decat atracția negativului.
Vreau ca viața mea să capete sens. Vreau să aflu de ce sunt aici. De ce am venit tocmai aici de la mii de kilometri distanță?
Așa gândea fata cu părul balai.
- Detalii
- Scris de Corina Nica
Dragă cititorule, această poveste simplă, care s-ar putea numi ”Jilțul”, trebuie văzută. Spun văzută, pentru că asta e cazul să faci. Să vezi. Știu că te-ai învățat să asculți, te-ai obișnuit cu ”ochi străini”, dar, de această dată, mobilizează-te și VEZI!
Ce vezi? Un fotoliu pe o pajiște verde. Dacă ești cumva romantic, citește ”de smalald”. Fotoliul respira într-un cerc cu diametrul de zece metri. De ce zece? Sună bine. Are prestanță. Impune. Dincolo de acest spațiu, să-i zicem ”sacru”, stau de veghe cuminți brazii, cu tot ansamblul natural (iarbă, ferigi, pietre). E de prisos să-ți spun că pajiștea, corect ar fi ”poiana”, se află la o oarecare altitudine. Cum să te apuci să visezi așa, fără o minimă ”regie”. Un mic efort, vă rog! Aromele se simt. Aduc a copilărie. Nu cea cu prăjituri, gogoși sau chiftele. Cea cu gutuie, mentă rozmarin. Cea cu libertatea de a alerga pe câmp, atins de vânt, ocolit de praf. Cea în care ai fost, pentru o scurtă vreme, rege.
Obosit de urcuș, omul de la oraș (”de oraș”) ajunge pe platoul fotoliului. Nu-l vede imediat, ocupat fiind să se aplece spre pantofii de firmă, încălțați pentru prima oară.
- Detalii
- Scris de Mariana David
Este destul de greu să ne imaginăm că ar putea cineva să aproximeze momentul în care a apărut violența omului, cea îndreptată împotriva semenilor săi. Când or fi apărut armele ca obiecte cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se poată amplifica? Dar toate acestea există și au evoluat și încă evoluează simultan cu evoluția speciei care se consideră, poate chiar este, stăpâna planetei. La început au fost forme primitive de violență și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns la timpurile pe care scriitorii de altădată le considerau ale domeniului fantastic, nu numai armele au fost perfecționate, ci și utilizatorii lor. Astfel că modestele școli de gladiatori din antichitate au fost înlocuite cu centre de perfecționare, aici deja se creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvoltarea acelor caracteristici de care are nevoie luptătorul perfect, antrenat, dar și suficient de limitat în ceea ce privește acele abilități intelectuale care l-ar putea determina să aibă în comportament acte de indisciplină. Chiar dacă au fost timpuri în care li se făcuse loc femeilor în structurile militare, în asemenea baze militare laborator se lucrează numai cu bărbați. Ar fi fost și absurd, egalitatea femeii cu bărbatul există atâta timp cât cei doi își păstrează atributele caracteristic, altfel apare un fel de femeie defeminizată, adică un monstru.
- Detalii
- Scris de Mugurel Sasu
Cadrul: o linie de munte împădurit, o şosea, Oltul, altă linie de munte împădurit. La câţiva paşi, Mănăstirea Cozia, liniştită ca o turmă de oi toropită de căldură la umbra sălciilor pletoase. Simion, Luca, Teofil, Gherasim şi toţi ceilalţi stau înghesuiţi în jurul unei mese pline de pahare. Că de aia sunt prietenii pe lume, zice Simion (sau poate Gherasim), de asta sunt prietenii, să pună umăr lângă umăr şi să se unească împotriva tăcutei urgii.
*
Apa Neagră este un fir mai subţire decât firul de păr şi care nu seacă totuşi niciodată şi străbate lumea, nevăzută, neauzită, după meandre de nimeni ştiute. Cine nu bea niciodată nici un strop din ea nu mai moare. Până acum nu i s-a întâmplat nimănui.
*
De moartea vecinului meu, om avut şi generos, care dăruia oricărui trecea pe stradă 50 de lei, spun impresionaţi cei din cartier: „Moarte de împărat!” Îmi amintesc de zisa bunicului meu când se îmbăta lin: „Te servesc cu vinul cel mai bun, cu vin de care bea împăratul!” Iar el a avut toată viaţa un singur soi de vin.
- Detalii
- Scris de Dumitru Augustin Doman
Îi iubea felul în care pășea, felul în care se urca în tren și modul în care reușea să nu atingă oamenii decât din priviri. Îi iubea privirile pe care oamenii i le intoarceau și modul discret în care ea le evita. Îi iubea genunchii strânși cuminți sub ea, fusta în carouri așezată cu grijă și curiozitatea prost disimulata a bărbatului din față.
Îi iubea felul în care nu îi plăcea să poarte conversații cu necunoscuți și diplomația de care dădea dovadă de fiecare dată când răspundea doar afirmativ sau doar negativ, îi iubea pauzele prin care dădea de înțeles, spațiile dintre ea și ceilalți prin care delimita, felul în care se prindea de bară să nu cadă când trenul frâna neașteptat de brusc.
Îi iubea poezia ascunsă sub o șuvița blondă și încapacitatea de a da la o parte trecutul odată cu șuvița. Îi iubea încăpățânarea cu care credea că poate, insistența cu care revenea sperând că totuși, îi iubea metaforele nopților fierbinți de vară și tăria cu care credea că tot ce zboară se mănâncă.
- Detalii
- Scris de Dana Toader