Cerul s-a mâniat! S-antors pe partea ailaltă și dintr-o dungă aruncă lacrimi, potop de lacrimi, peste un pământ fragil, bogat în păcate grele. Multe, multe păcate pentru un pămânțel dumnezeiesc atât de mic.
Lacrimile Domnului plutesc gingașe-n văzduh, dar la atingerea pământului, speriate, sar în sus. Ba, o iau la fugă pe străzi, pe ulițe, pe șosele, pe câmpii, pe dealuri, pe munți, se ascund în crăpături, doar, doar vor găsi (ne)miros de păcat fudul. Cu groază privesc cerul umbros care aruncă, aruncă apă multă pentru curățare de păcate fragile.
Sfântul Ilie, nervos și el, mult mai devreme pleznește din bice în toate părțile. Scamele de nori s-au unit, s-au înegrit de supărare și de teama păcatelor pământești care mișună peste tot. Se bat în capete, care pe care să se doboare, să coboare-n pământul nostru celibatar plin ochi de păcate. Nori negrii răstoarnă butoaie, cisterne care mai de care mai mari, dar… păcatele… nu se clintesc… Se ascund după copaci, prin poduri de case de-l mânie pe Domnul să trimită vânturi care distrug acestea… care umblă-n pielea goală peste tot.

Detalii

Cei ce au trecut prin școli, dacă au studiat intens sau doar au trecut așa "ca gâsca prin apă" vorba românului, nu se poate să nu fi întâlnit profesori pe care să-i fi simpatizat precum și profesori care n-au fost pe placul lor din diferite motive: fie că erau prea exigenți, fie că aveau un discurs necorespunzător așteptărilor sau vocației lor, poate datorită unor caracteristici fizico-estetice sau unor deficiențe ce țin de dicție, de comportament, de afinități culturale și cine știe câte și mai câte astfel de motive or mai fi avut. Elevul însă cu deprinderile lui nu trebuie niciodată sa-l surprindă pe profesor. Până la toată urma, profesorul stă în fața învățăcelului pentru a-l educa, pentru a-l forma intelectual sau profesional și nicidecum de a-l gâdili ori scărpina între coarne precum mai fac unii țărani vițeilor pentru a-i învăța să împungă. Și analogia nu este întâmplătoare deoarece un comportament neadecvat din partea profesorilor poate duce la deprinderi dintre cele mai diverse cu consecințe nebănuite asupra elevilor printre care frecvente sunt aroganța și frustrarea. Când un elev sau student este tratat diferit față de un altul în situații de similitudine și mai ales în mod repetat respectivul profesor se descalifică automat. Profesorul nu este vreun vechil sau stăpân, ci o balanță a cunoștințelor și corectitudinii, o icoană a onestității, un modelator al caracterelor. Numai în atare situații se poate numi profesor deoarece tot ce va fi mâine un popor stă în profesionalismul lor; al învățătorilor și profesorilor. Aceștia sunt apostolii neamului, de aceia și vocația lor trebuie să fie formatoare nu defăimătoare. Sunt primii chemați atât în păstrarea bunelor tradiții cât și în schimbarea a tot ce-i perimat, mai ales în condiții de pace când toate se fac pe îndelete și fără opreliști. Eșecul unei societăți în orice plan, ca și în toate planurile, este eșecul lor.

Detalii

Am ieșit din casă pe jumătate moartă. Nu mă lovise nimeni, nu fizic, ci acolo unde credeam eu că este inima mea, sau sufletul, eu credeam că toate nenorocirile alea de dureri se aciuiau direct în suflet, o chestie invizibilă care face toate jocurile vieții ăsteia. Și mi-era milă de sufletul meu, aveam o voce lucidă în spatele suferinței, atât de lucidă încât uneori credeam că sunt nebună de legat. Exista un gând în spatele gândurilor, un gând – voce – sentiment de o calmitate penibilă, mai ales atunci când toată ființa mea era angrenată în lupte pe viață și pe moarte. Un gând care nu-mi era exterior, ci părea să-mi fie mai intim chiar și decât sufletul terfelit. Uneori îmi arăta imagini pe care le vedeam cu niște ochi lăuntrici mereu nesiguri – totul părea o metaforă, o hologramă metaforică a propriilor zbateri interioare. Tot timpul m-am considerat o tipă inteligentă, adică, dacă puteam să mă caracterizez vreodată în termeni obiectivi, aș fi înșirat cu siguranță minim 82 de defecte și o calitate – minte strălucitoare, vie, pătrunzătoare.
Într-o zi, după mii de zile în care mi-am compătimit bietul suflet de toate relele pământului, am înțeles că sufletul nu este locul acela al plângerii, ci este fix vocea lucidă, gândul din spatele gândului, sentimentul acela de o calmitate penibilă. Și că toate durerile mele care uneori mă îngenunchiau la propriu – aveau legătură cu mintea mea, cu felurile sale de a manageria tipare, nicidecum cu sufletul. Sufletul era în siguranță. Sufletul era altceva decât credeam eu.

Detalii

 Între cuvintele mele şi toamnă nu mai există decât desenul în care port bruma pe umeri...
în seara aceasta, toamna are aripi de ceaţă..
prea multe măşti...
ar trebui să fie păsări
ochii să se umple de zbor
să păşesc desculţă
prin iarba unui conflict interior

        Mi-e dor de tine, mi-e dor de-o literă albastră din ochii tăi, mi-e dor de gura ta, cu dinţii puternici şi cruzi.
Mi-e dor de tine, din iarna ascunsă în mâini.
Mi-e dor de un apus însângerat de cuvinte.
Toamna îşi revarsă lacrimile din cerul violet.
Aş vrea să merg, cu tine, pe dealuri. Dealurile parcă au înflorit iar. Au înflorit în culori. Aş vrea să ating frunzele cu vertebre galbene, să urc în sufletul copacilor, să păşesc răscolind toamna. Alături de tine. Cu tine de braţ. Cu tine de mână. Ca un soare să-mi încălzeşti oasele.

Detalii

Îmi termură-n mâini livretul militar. Te-au luat răcan la vârstă fragedă, exact când a-nceput războiul. Citesc cu lacrimi pe genunchi, că, rănit pe front fiind, te-ai eliberat exact în   fatidica zi care a devenit sărbătoare Națională, 23 august 1944.
Se terminase un război, al tău, dar a început un altul, al nostru, care nu se mai termină, tăicuțule.
          De ce, tată, nu te-oi fi întrebat cum „te-ai distrat” pe la Cotul Donului? De ce nu te-oi fi întrebat, tată, cum ai „făcut rost” de acea rană ce-ai purtat-o toată viața, rana care pornea de la gât, umăr stâng și se oprea la cot? Nu la Cotul Donului, ci la cotul stâng, mâna ta cea bună.
Of, tată! Te-ai dus! Ai plecat de peste șaptesprezece ani, iar întrebările nepuse mă forfotesc și mă agită cumplit. De ce nu te-oi fi întrebat atunci, tată? Ai luat cu tine, tăticule,  cuvintele pe care trebuia să mi le dai. Le-aș fi luat din lăzile tale de campanie și le-aș fi așezat într-o ladă de zestre să le stivuitesc în gesturi repetate rezemate de lacrimi crude. Acum spun că le-aș fi învelit cu cerga inimii, le-aș fi folosit ca lecții de binecuvântare.

Detalii

  1. PETRECERE NEFASTĂ –episodul 1
  2. Remember 1989
  3. NU-I PREA DEVREME?