De câte ori ne întâlneam aveam senzația bizară de-a mă afla în fața unei dihănii greoaie, cu alură de urs. Nu era el foarte zvelt, dar senzația se datora mai degrabă gesturilor, felului molcom de a vorbi și mai ales de-a cumpăni ce urma să spună, nehazardându-se în afirmații sau aprecieri asupra vreunui lucru. Dădea impresia asta chiar prin felul de-a intona cuvintele, cu tărăgănarea ardelenească grație căreia noi ardelenii suntem catalogați că am fi mai înceți la minte. Tocmai asta a făcut surpriza gestului de a-și contesta președintele de partid, pe „șturlubaticul” Ponta. Care tocmai o numise pe Codruța Kövesi la conducerea DNA, cedând insistențelor lui Băsescu, pe-atunci încă președintele României, ca urmare a celebrului pact de coabitare între cei doi.
Marcu era senator și de asemenea șeful organizației județene a PSD, aflat pe deplin în grațiile conducerii centrale. Nimic nu lăsa să se întrevadă fronda totală care-a urmat, ținta directă fiind însuși președintele PSD.
Primisem, ca membru, însărcinarea Asociației Luptătorilor în Revoluție să-l contactez, pentru a-l ruga să pună pe tapet în Senat problema revoluționarilor, în pericol de a fi trași pe linie moartă prin invenția lui Ponta, dușmanul lor învederat, ca pui de securist ce era. Era vorba de introducerea în lege a noțiunii de luptători „cu rol determinant” în revoluție.
- Detalii
- Scris de Radu Ulmeanu
Ascunse sunt căile Domnului, spune o veche vorbă românescă! Iar unii spun chiar încâlcite... Dar eu unul, cred așa, că ale Domnului căi sunt cele mai drepte și firești. Doar zece porunci și atât. Nu tu constituții, nu tu drept civil sau penal. Nu! Zece porunci. Atât. Încâlcite sunt căile minții noastre pervertite, care alătură prin simpatie căile nervoase simple producând scurtcircuite, obligând apoi întregul sistem nervos să se adapteze la situații necunoscute, creând astfel noi și noi conexiuni, disensiuni, empatii simpatice sau parasimpatice, chiasme, transformând simplul în complex, concretul în bizar. Apoi, întreaga noastră ființă își înscrie în codul genetic tot acest amalgam, pentru a recunoaște în următoarele generații situațiile vechi de transgresare a normalului. Astfel transmitem urmașilor noștri fenotipuri, abilități, talente... dar și păcate(!). Mă gândesc ironic: poate în următoarele generații, femeile se vor naște cu buze imense, pentru a nu se mai injecta cu toxină botulinică. Iar prin asta am spus tot. Ori ce toxină e toxină și atât. Dacă o dorești cu adevărat, o vei avea! Acum îmi amintesc de un coleg, care într-o discuție cu un altul despre astfel de frumuseți artificiale, a exclamat:
- Cine mă! Buzatele alea?...
Am fost amuzat de percepția penibilului unor astfel de practici.
Uite(!), aste gânduri mă stăpâneau pe mine, petrecând un cortegiu funerar...
- Detalii
- Scris de Alexandru Nelu Huidici
M-am născut cu malformația buză de iepure în anul 1990, când medicina nu oferea atât de multe răspunsuri ca astăzi, motiv pentru care, a fost un șoc pentru părinții mei. Ca să spun drept, nu știu exact cât de mare a fost șocul, pentru că nu știu cum arătam. Nu am fotografii cu mine de când eram mică, dar astăzi există internetul pentru toți și toată lumea poate vedea cum arată un copil născut cu această malformație. Eu am doar o filmare de la o nuntă. Spuneam o poezie. Da, spuneam o poezie la o nuntă, așa, să fiu filmată, dar asta bineînțeles, când aveam deja câțiva ani. Aceea este cea mai veche amintire cu mine. Pozele sunt de mai târziu.
Sunt puține lucruri pe care le știu cu exactitate despre mine din acea perioadă, pentru că părinții mei nu prea au discutat cu mine despre asta. Îi înțeleg și înțeleg de ce au schimbat mereu subiectul atunci când le puneam întrebări. Îmi imaginez cât de dureros a fost pentru ei. Ce știu, știu mai mult de la neamuri, care nu s-au ferit să îmi povestească despre cât de uimiți au fost să mă vadă, sau cât de milă le-a fost de mine.
̶ Țin minte că părinții mi-au spus dinainte să merg să te văd. Mi-au spus că ai ceva la buziță și să nu mă uit ca țăranca, ca să nu se simtă prost părinții tăi, dar oricum, țin minte că mama ta plângea, mi-a spus Alina, atunci când am întrebat-o cum arătam când eram un bebeluș.
̶ Ei și? Cum arătam? am întrebat eu iar, privind-o în ochi.
- Detalii
- Scris de Olga Menai
Citește mai departe: Eu sunt copilul nascut cu buza de iepure
La intrarea unui cătun... măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, nimeni.
Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă.
O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva. Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă. N-am vrut să stric armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea când am auzit un clopot care bătea în dungă, m-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ.
- Detalii
- Scris de Flora Mărgărit Stănescu
...În anul 1970 când am terminat liceul, fraţii noştri sovietici plictisiţi, sătui de votcă şi kazacioc, s-au hotărât să dea o fugă până la Praga să-i întrebe de sănătate pe cehoslovaci, care călcaseră puţin strâmb şi ca atare, rusnacii au intrat noaptea cu tancurile, fără să dea vreo veste. Au luat cu ei nişte polonezi, unguri, albanezi, bulgari şi vreo doi „redegişti” Singurul care s-a pus cu curul în uşă a fost Ceauşescu şi atunci, în momentele fierbinţi, nici nu a realizat ce pas mare a făcut în drumul lui spre graţia americană şi mai ales spre clauza naţiunii celei mai favorizate. Ruşii, cu un sistem de contrainformaţii şi spionaj bine pus la punct, ştiau ce-i poate pielea lui Nea Nicu şi au intuit că dacă îl calcă, nebunu’ începe războiul. Aşa că l-au lăsat în demenţa lui, urmând ca în anul 1989 să-i pregătească „culcuşul”. Totuşi, nea Nicu şi-a concentrat toate forţele pe malul Prutului iar gurile slobode şi colportorii au dus zvonul că mai multe tancuri sovietice, trecând graniţa spre România, ar fi fost topite de nişte arme fantasmagorice cu laser, ceea ce mi se pare exagerat. Oricum, după acele evenimente, efectivele militare s-au dublat iar recruţii nu scăpau de încorporare nici dacă aveau doar o mână sau un picior. Eu păream relativ întreg, doar la greutate eram mult sub şi ca atare m-au săltat, dar am apucat să dau un examen la facultate. Despre armată vă voi povesti mai încolo. Bacalaureatul l-am luat fără probleme, am fost o generaţie de excepţie, toţi au reuşit la bacalaureat din prima şi marea majoritate a intrat la facultate atunci sau în anii următori.
- Detalii
- Scris de Nae BUNDURI