Există un Orăşel unde trăiesc oameni care şi-au pierdut trecutul. Poveştile rătăcesc pe străzi întortocheate, goale de ele însele, în nopţi fără lună, tremurând de dor să fie regăsite. Când luna apare, sub cupola unei bolţi albăstrii, atât de îndepărtată încât sufletele lor tânjesc înalt, se trezesc şi încep să se depene pe ele însele, umblând ca nişte năluci în care se ghemuiesc emoţii vechi.
În Orăşelul Ciudat nu există vânători de poveşti. La miezul nopţii, orice călător dispus să se plimbe alături de o poveste tristă, se trezeşte cu un traseu de lacrimi în suflet, bucurându-se că aceea nu este povestea lui. În schimb, în călătorul care îşi potriveşte paşii cu ai unei poveşti de dragoste, tresare o fascinaţie care îl face să îşi închipuie că aceea ar fi fost povestea lui.
Continuă căutarea, omule ! Uite, pe acoperişul casei portocalii, o parabolă de vânt. Poate povestea ta stă cocoţată acolo, zâmbind în taină, răsucindu-se ca într-un carusel. Vântul, îndrăzneţ, zbârleşte frunzele. Poveşti tremurătoare. Pleci acasă cu iluzia poveştii altcuiva.
Într-o seară, o poveste nu prea semeaţă, ce purta o rochiţă verde brotăcel, cu picioarele goale, s-a oprit să îmi mângâie fruntea, cum fac mamele.

Detalii

Veneam cu trenul către casă. Către orașul de la Dunăre, în care am simțit totdeauna punctele cardinale. Doar acolo știam că în dreapta mea stă Sudul, dacă privesc în aval. Oriunde m-aș fi dus, eram dezorientată. Nu și acolo. Cu Dunărea sub palmă.
Mă uitam cum zbura câmpia, ascultam metalul izbit ritmic de alt metal. Trenul își vedea de drum, eu visam. Mă întorceam de la examenul de admitere la facultate. Intrasem. Știam că ar fi trebuit să mă bucur. Așteptam să ajung acasă, să le spun ”ce am făcut”, să se adune toate neamurile, să stăm la masă. Aveam nevoie să simt că n-am dezamăgit. Eram studentă!
Pe banchetă, cu fața în direcția de mers, zâmbea cuiva nevăzut un bărbat de vreo 45-50 de ani. Stătea rezemat în cotul stâng, care ”scăpa” din când în când de pe masa cât o jumătate de etajeră a vagonului, Avea privirea pierdută în gânduri. Cămașa albă era transpirată. Părul ondulat, lunguț pentru epoca aceea, se plimba liber pe jumătate de frunte.
M-a întrebat unde merg, dacă am terminat liceul, subiecte înscrise în logica deplasării cu trenul pe distanțe mari. Eram doar noi în compartimentul de clasa a II-a. I-am spus că ”luasem” la facultate, la filologie. Atât i-a trebuit! A început să recite Eminescu. Se oprea doar să spună ce mare bucurie i-a prilejuit o poezie sau alta. A vorbit de proză, de articolele publicate, de tot ce se putea numi arta eminesciană. Nu picanterii biografice, nu date privind evoluția poetului, mediile de formare sau influența. Nu l-a comparat cu nimeni. Nici n-a punctat ce mare a fost. Mi-a spus doar ce a iubit mai mult la poetul român. Așa se referea la Eminescu: poetul român.

Detalii

Unele case au ferestre noi, puse de nepoți sau de fii, însă duhul casei nu vede prin ele. Sunt ochelari nepotriviți! Zidurile cad încet, de la un anotimp la altul. Cele ”crăpate” sunt îmbrăcate în mușama albastră cu fluturi. Mai țin o iarnă!
Jgheabul din care se adăpau caii, arată ca un cosciug pentru fântâna fără roată. Dudul e uscat. Cana ruginită atârnă inutilă de o creangă. În jur, tăcere.  
Lumină de început de toamnă. Caldă. Plină. Vie. Ziua Crucii! Pe uliță, bătrâni în cârje. Tăcere.
Prin curți, viile sălbăticite au frunze mai mult decât oricând.
Mâna stăpânului nu a mai tăiat coarda neroditoare. Cele mai multe vii își fac de cap - explozie de verde.
Bătrânii așteaptă un semn de la copiii lor și tac. Au telefoane noi în buzunare. Dacă nu sună, se simt vinovați că nu știu ”să umble” cu ele.
Cimitirul e mai mare decât satul. Oamenii s-au tot ”mutat” la margine. Vede oricine: pe zidul dinspre drum al caselor, fotografiile decolorate și benzile din pânză neagră sunt mai multe. Tot mai multe. Curând vom avea noi ”atracții turistice” - sate locuite de tablouri mortuare.

Detalii

Am avut un castel. Până pe la 7 ani. Să nu credeți că nu știam cât de valoros este. Îl priveam ore întregi. Mai ales când toți ai casei dormeau. Sau munceau. Văzut din față, stătea solemn, gri-albastru șters și roșu-cărămidă. Nemișcat! Așa mi-l amintesc. Nici apa din șanțul de apărare nu curgea. Lucea în dreptul turnurilor. Niciodată altundeva. În fața castelului, erau doi brazi. Unul în stânga, cu ramuri sărace, altul, în dreapta, stufos și verde intens. Nu se apropia nimeni de poartă, așa că nu erau paznici cu lănci și scuturi. Nu erau oameni în castel. La ferestrele micuțe, niște găuri aproape, nu se arăta vreun chip. Pe turnul din stânga se vedea un steag ușor împins de vânt. Nici el nu se mișca. Nu puteam să-mi dau seama dacă avea vreo stemă. Nu știu ce culori avea steagul. Era castelul meu și atât.
Când s-a născut fiul unchiului meu, un verișor nou, mi-am luat gândul de la castel. Exista de-acum, un moștenitor de drept.
Nu știu dacă a dat atenție vreodată proprietății. Era prea ocupat să se joace. Castelul a mai stat o perioadă între cărți, apoi, pânza (făcută sul și băgată într-un ciorap de mătase) a dispărut într-un dulap sau s-a pierdut în vreunul din multele sertare din camera de sus.

Detalii

Piața avea tot ce-i trebuie: precupeți, marfă, clienți, pierde-vară, cerșetori, gardieni. Printre tarabe, te mișcai cu greu. Geamalda, văduva lui Trică Geamaldu, fost tâmplar în cartier, mort de inimă rea la demolare, călca cu grijă, pe dalele gri, uzate. Din loc în loc, un smoc de iarbă sfidător, amintea că nu calci pe pământ. Un pas pe iarbă, unul pe ciment, simbioză aproape ciudată. Pentru unii, doar trecere.
Cu privirea strălucind ca de febră, croia ”alei” printre mesele  cu cartofi și ardei gras, până la fructe, înapoi la flori, ocolind vitrinele cu brânzeturi și borș. Părea că se învârtește fără noimă printre tarabele acoperite cu plastic transparent, foșnind a vechi. Dădea din cap, ca și cum ar spune ”bună dimineața”, mulțumită de ce vedea. Ce vedea doar ea!. Privea uneori dalele spălate cu spumă ”industrială”, de parcă ar fi scotocit dincolo de ele.

Detalii

  1. PISICA STELARĂ
  2. FRÂNTURI DE VIAŢĂ
  3. Desfrunzire