O iubea pe Gherghina mai tot satul, de la mic la mare,și de la mare la mic, fiecare în felul lui, în funcție de vârstă, de gradul de rudenie, de ceea ce făcuse ea pentru fiecare în parte și pentru toți la un loc, ce mai, o iubeau până și dușmancele...dar invidioase nu arătau așa pe șleau, însă între ele, aproape totdeauna mai mult o lăudau decât o bârfeau.
Era frumoasa, deșteapta și vrenica satului. Nu avea nici o vină că se născuse așa...ba chiar de multe ori și-ar fi dorit să fie și ea ca celelalte fete de seama ei, să treacă neobservată, să nu dea apă la moară la gura satului, cum s-ar spune, să se vorbească toată ziua bună ziua , numai și numai de ea, ori de câte ori se întâlneau câte doi trei bărbați sau femei pe ulițele înguste ale satului.
- Detalii
- Scris de Flori BUNGETE
Pe drum, mașinile merg în sens opus, șoferii cu ochii pe ceafă înjurând în trafic ca o turmă de vite într-un hambar. Copacii stau cu rădăcinile îndreptate spre soare, uscate și răsucite de trecerea anilor. Bebelușii plâng în cărucioare cu fețele lor îmbătrânite, de parcă viața ar fi trecut în câteva clipe, pe lângă ei. Ploaia iese din asfalt ca un gheizer și atinge cerul. Ce lume ciudată, nu-i așa? De ce ar avea copacii rădăcinile îndreptate spre cer și de ce ar fi copiii cu chip de bătrâni? Poate pentru că pur și simplu așa sunt? Nu tot ceea ce iese dintr-o normă a naturii umane trebuie înțeles. Dacă am începe să ne întrebăm de ce ploaia cade în direcția opusă, ce farmec ar mai avea? Ce sens ar avea dragostea sau viața dacă ne-am pune în mod constant întrebări despre cum ar fi trebuit să fie, în loc să o îmbrățișăm așa cum este?
- Detalii
- Scris de Sorana M. Ilie
Tristețea este o femeie frumoasă, cu haine elegante și o postură grațioasă. Ea este femeia pe care toți bărbații o admiră, pe care toți o doresc și pe care toate femeile o invidiază. Tristețea este parcă sculptată de cele mai talentate mâini și toți iubitorii de artă o admiră. Cu toate acestea, când tristețea intră în viața oamenilor, aceștia încetează brusc să o vadă ca pe ceva frumos și încep să o privească cu alți ochi. Acum tristețea este o bătrână, îmbrăcată în haine ponosite și rupte, tot ceea ce oamenii nu găsesc frumos, ceea ce nu admiră.
- Detalii
- Scris de Sorana M. Ilie
Am fumat țurțurii și stalactitele în liniște, pe bancă, dogoarea gerului arzându-mi în vene. Fumul glaciar mi-a înăbușit nervii cervicali, paralizându-mi simțurile. Țigara s-a terminat, la fel ca și viața din mine. Te simt aproape, deși ne despart lumi întregi. Lumi de vise, lumi de stele, lumi de planete și constelații. Vreau să merg spre sud, dar picioarele mele sunt blocate în pământul înghețat al ignoranței. Mă lupt și gravitez în jurul propriilor mele remuşcări. De ce ai ales să mergi în lumea veșnică a cunoașterii, fără să mă lași să-ți îmbrățișez misterele? Am vrut să mai fumez o dată, dar țigara s-a stins, la fel și lumina din ochii mei.
- Detalii
- Scris de Sorana M. Ilie
Felinarul electric luminează strada pustiită de vreme ca un brav soldat la poarta domneștii cetăți. Solitar în fața băncii mâncate de carii, tristul felinar își pleacă articulațiile peste șoseaua de bitum asfaltat. Lumina sa, ca o văpaie de electrum, cuprinde în aureola razei sale zeci de orașe furnicare, nunți de omizi și-nmormântări de fluturi, bocet de copile cu inimile frânte de tinerii becisnici de la sat. Felinarul a privit poveștile a zeci de generații, de la copii în fașă și până la bătrâni cu Maica Domnului pe piept și, cu lumina sa, a sărutat chipurile fiecăruia la ceas de seară.
- Detalii
- Scris de Sorana M. Ilie