Cu toate că era destul de bine pusă la punct și în privința cunoștințelor de geografie, iată că – la fel ca orice om normal – mai avea și scăpări: locul orășelului spre care o purtaseră pașii (obligatoriu, fiindcă acolo primise așa-numita „repartiție guvernamentală”), la terminarea facultății, nu era, pe harta din mintea ei prea clar. Se încuraja singură – încercaseră și alții s-o facă, fără succes – că, totuși, era nu prea departe de Capitală, într-o lume, deci, familiară, de unde, în câteva ore, când avea legături bune la tren, putea ajunge la ai ei, la părinți adică, mai încolo de București.
În noua așezare, unde nu mai pusese piciorul niciodată înainte de absolvirea facultății, se simțea nelalocul ei din aproape toate privințele, la școală, „acasă”, în oraș…
Trăise, în ultimii ani – la liceu și la facultate – în București, aproape numai printre oameni tineri și i se părea straniu să fie „colegă”, de-acum, cu inși care erau, cei mai mulți, cel puțin de-o vârstă cu părinții ei (pe atunci, sub cincizeci de ani), iar alții, aproape de pensionare.
- Detalii
- Scris de Mioara Bahna
…fără să ştim sau să ne pese, Bratia era pentru noi copiii ceea ce era Ozana pentru Nică. În ea, tot aşa de „limpede şi frumos curgătoare”, ne scăldam noi, ceata de copii, în timp ce mamele ne urmăreau discret. Aparent fără să ne dea vreo importanţă, albeau rufele cu maiul, un pic mai sus, pe râu.
Aşa se spălau rufele pe Bratia. Bătute cu maiul, aprig. Se înmuiau bine în apa râului, se săpuneau zdravăn cu săpun de casă, se aşezau pe o piatră mai mare, un pietroi mai bine-zis, apoi se atingeau fără milă cu maiul când pe-o parte, când pe alta, până ce dispărea orice firicel de murdărie, orice pată. Urma limpezirea lor în apa râului, apa se scotea din ele tot cu maiul care acum îndeplinea funcţia de storcător, se aşezau în albie şi se purcedea spre casă prin crâng şi prin grădini. Nu mi-amintesc ca îndeletnicirea asta să-mi fi trezit o mare curiozitate, Aveam alte preocupări la vârsta aceea şi în momentele acelea. Nu mă îndoiam că ştiau ele, mamele, de ce bietele rufe trebuiau agresate aşa. Bucata de lemn gros, paralelipipedic sau cilindric, cu o coadă ataşată, tot din lemn, făcea probabil ceea ce, peste ani, aveau să facă cele mai performante maşini de spălat.
- Detalii
- Scris de Elena Dican
Împreună cu soția urcam dealul spre cimitir, pe lângă casa lui Pârga.Gospodăria era frumoasă.Casa părea nouă, ridicată probabil de fiu-său pe locul celei vechi, pe care mi-o aduceam bine aminte.Și de badea Gusti, Pârga, cum îi ziceau oamenii, îmi aduceam aminte, deși trecuse de mult în lumea celor drepți. În minte, pentru un timp, i-am revăzut chipul așa cum mi-l mai aminteam de pe vremea copilăriei. Probabil că mi se așezase un zâmbet pe față, căci deodată am auzit-o pe soție întrebându-mă:
- Ce s-a întâmplat?... La ce te gândești?
- Detalii
- Scris de Milian Oros
Vara este anotimpul care, poate mai mult decât oricare altul, ne aduce aminte că viața trebuie trăită cu poftă și recunoștință. Cu soarele său generos, cu zilele lungi și nopțile parfumate, vara se așază în inima noastră ca o promisiune de libertate, de aventură și de liniște sufletească. Este anotimpul vacanțelor, al reîntâlnirilor cu marea, cu muntele, dar și cu noi înșine.
Natura atinge apogeul vieții în timpul verii. Verdele frunzelor este mai intens ca oricând, florile colorează câmpurile și grădinile, iar aerul e încărcat de miresme care trezesc amintiri și emoții. Soarele, în toată splendoarea lui, încălzește pământul și sufletul. Lumina sa nu doar că alungă umbrele, ci pare că împrăștie și grijile adunate peste an. De aceea, vara este un anotimp al optimismului și al redescoperirii de sine. Vara îmbracă oamenii în transparență. Zâmbetele sunt mai largi, privirile mai. Sub lumina ei, ne descoperim unii pe ceilalți, ne prezentăm fără măști. E ca și cum soarele ne-ar topi armurile și ne-ar lăsa așa, vii, vulnerabili și frumoși. Iubirile de vară nu sunt neapărat veșnice, dar sunt sincere, ca o bătaie de inimă între două furtuni.
- Detalii
- Scris de Gabriela Dimitriu
Citește mai departe: Vara, simfonia luminii și a sufletului dezgolit
Mergea apatic, cu jumătăți de pași, încercând parcă să întârzie curgerea imposibilă a timpului, trăgând după el căruciorul cu toamne. Tristețea îi cocoașase sprâncenele încețoşându-i privirea iar tinerețea-i tăiase riduri adânci cu unchiile pe față, când trecutul o smulsese nemilos din brațele lui prea neputincioase spre a o mai putea păstra. Doar bătrânețea ca o amantă credincioasă îi rămăsese alături mergând umăr lângă umăr, numărându-i pașii târşâiți.
Călca cu teamă să nu strivească vreo frunză, amintiri rupte din pomul vieții scrise de mâna destinului. Când trecuseră anii? Parcă mai ieri cobora pe-o coajă de copac lunecând peste pârâul de frunze ce șerpuia din buza ogaşului până jos lângă ochiul trist de apă, chiuind...
- Detalii
- Scris de Boroianu Gabriela Mimi