tt   Trenul înseamnă şi dezamăgiri, aşteptări înfrigurate, uneori scoate oameni din vieţile noastre...
     Pe coridor s-au tot perindat nişte tineri în haine militare, de ofiţeri, nu de soldaţi în termen, fie pentru a fuma, fie pentru a lua o gură de aer proaspăt. Ocupau compartimentul în zona căruia mă aşezasem, dar mă asigurasem că nu stâjenesc cu prezenţa mea. Lumina era chioară de tot, slabă la extrem, aşa că cititul s-a dovedit a fi o întreprindere mult prea anevoioasă şi, după ceva timp de privit la poze, am şi renunţat. Unul dintre ei, care nu ieşise pe culoar la o ţigară, ci doar să-şi scoată capul afară  (pentru o sezaţie de şoc, mi-am spus în sinea mea, mai ales că trenul prinsese viteză), m-a întrebat dacă doresc să închidă geamul. Era curent, perdelele parcă voiau să-şi ia zborul pe ferestre, iar noaptea se arăta răcoroasă. Am aprobat mai mult din cap, dar contactul nu s-a limitat numai la atât. A dispărut, oarecum în grabă, ca să se întoarcă după câteva clipe cu o propunere neaşteptată: să împart compartimentul cu ei, opt militari care mergeau la Boboc, lângă Buzău. Instinctiv, uniforma dă un aer de seriozitate, de încredere, de siguranţă chiar, induce gândul că necunoscutul nu e chiar total, că răul - dacă ar exista cumva - nu poate ataca din prima. Tipul, bine crescut, cu un aer de om educat, mai mult spre blond decât şaten, slăbuţ, drăguţ, fin, mi-a spus să  n-am reţineri pentru că garantează el că se vor purta cavalereşte.

Nicolae Toma 1Într-o după amiază călduroasă de toamnă, cu regrete târzii de vară caniculară, doi masculi sănătoși și în puterea vârstei, au rămas înlemniți, de parcă timpul complice s-a odihnit un pic. Eu și Jebe, câinele meu lup, cu lătratul înghețat sub limbă, am privit arătarea feminină cum traversează curtea, cu pași soldățești, fără să țină cont de plăcuța de avertizare „câine foarte rău”, bătută în cuie în scândura noduroasă a gardului dinspre stradă.
Am văzut-o pe fereastră cum se apropia de ușa de la intrare, cu un mers ușor legănat, împrumutat desigur de la paradele de mode și văzând-o cât de bine arată am plescăit din limbă. Nici nu m-am dezmeticit prea bine când auzind-o cum bate în ușă, primele bătăi mai slabe, urmate în curând de altele mai tari, deschid larg și după ce-am măsurat-o cu nerușinare de sus în jos și de jos în sus, oprindu-mă în dreptul pântecului îi spun, fără să o privesc în ochi:
- Poftiți !
- Poftesc ! îmi răspunde cu o voce obosită de tutun, imediat acompaniată de râgâituri de bere scumpă.
- După damf AMSTEEL ! remarc ca un bun cunoscător și mai ales băutor de bere.
- Ești deștept ?
- Câteodată.
- Și-acum !

ian Jubileul în societatea românească ar fi trebuit să vină. Se împlinesc în Decembrie treizeci de ani de când a avut loc o schimbare totală în societatea românească după lovitura de stat dată statului socialist român, un nod în gât capitalismului occidental. Cauzele şi formele de schimbare a societăţii româneşti  din Decembrie 1989 acum nu mai contează, cert este că din 1990 schimbările s-au petrecut pe voia deţinătorilor de capital şi de putere pe plan mondial, toţi au tras de hoitul României inclusiv majoritatea românilor ajunşi la ciolan prin ,,frumoasa democraţie”.  Practicile au fost libere aşa cum au strigat tânăra generaţie socialistă ,,Libertate, Libertate”  şi Libertate a urmat, libertate la furat, libertate la dus din ţară tot cu rădăcini sau fără rădăcini, din şcoli şi arhive de pe câmpuri şi ogoare, din munţi şi de sub munţi, pentru că atunci Jubileul organizat dinafară cerea să se înceapă de la zero.  Adică să se facă lumea românească cu josul în sus, numai că josul în sus nu a reuşit, adică nu toţi nomenclaturiştii comunişti sau dus la fund sau jos, jos, au coborât ei până la umbră undeva, pentru că la răcoare nu s-a dorit şi de acolo sau îmbrobodit cu niscai capital. Au cumpărat spaţii, au vândut păduri, ce mai, ce s-a putut, chiar şi ţara prin faimosul plan de acoperire ,,Noi nu ne vindem ţara”  cu final ,,O dăm gratis” cu ciubuc.

ianSe spune că uneori sau frecvent omul ca fiinţă superioară se opreşte din cotidian şi îşi face bilanţul, şi apoi decide încotro şi cum, dacă sunt care nu fac aşa, ei îşi suportă consecinţele, dar şi cei care o fac şi nu o fac bine, tot suportă consecinţele care de multe ori sunt fatale sau afective. Pe unii îi frâmântă ani la rând drumul profesiei pentru care vor lupta, dacă nu v-a fi ceva ce să le ridice probleme şi totuşi unii nu reuşesc să facă cum îşi planifică din motive de destin sau de împrejurări, familie, sistem, neputinţă. Aşa ajung unii de se duc la serviciu ca la ştreang sau doar să facă bani, sau să ciupească ceva. Luna trece, leafa vine. Cei ce reusesc o bună  meditaţie, planificare, ei sau familia, se pot numi norocoşi şi de aici vin toate. Nu sunt supuşi consumului exagerat de energie, nu ştiu ce e greul, stresul, pot să îşi frâneze viciile, pot să ajungă la o familie fericită sau cel puţin mulţumitoare. Ceilalţi ajung mânaţi de vânt, prin diferite familii, prin diferite vicii, prin diferite profesii, prin diferite locuri, viaţa fiind o zbatere sau o ratare şi caută medii de rezolvare uneori oculte de şi mai mare îngropare. Se spune că viaţa nu iartă, dar nici omul cu toată amăgirea spovedaniei. Relaţiile interumane greşite se plătesc până la câteva generaţii în ciuda faptului că omul spune la consolare: ,,I-am iertat” sau ,,Ce a fost a fost” acceptându-şi greşeala, plăţile râmân şi sunt consemnate ca atare şi se trăieşte ,,ca atare”, cum nu trebuia să fie, aruncând vina pe vicii, că doar oameni suntem, dar viaţa e alta.

tlEra o seară de septembrie. Doi tineri mergeau liniștiți pe ulița satului, cufundată tot mai mult în întunericul serii. Fusese cald în timpul zilei, ceea ce făcea ca să nu se simtă răcoarea nopții care se instala. Privindu-i pe cei doi tineri cât de liniștiți mergeau, nu puteai să crezi altceva decât, că sunt ori rude, ori doar cunoștințe. El era înalt, cu părul lung căzut pe spate, suplu, cu ochii mari căprui. Ea, o tânără firavă, cu plete negre. La fel și ochii, pe care privindu-i simțeai ceva ce semăna cu parfumul unui boboc de trandafir care te îndeamnă să-l miroși și să-l săruți. Când au ajuns în dreptul unei case, s-au oprit, parcă pentru a-și lua rămas bun. Era casa în care locuia tânăra fată. Dar, ceva se întâmpla, pentru că cei doi au rămas un timp privindu-se în tăcere. În liniștea din jur doar greierii ce-și acordau strunele îi priveau nedumeriți. Fata simțea că ochii băiatului o țintuiesc locului. Parcă pentru a-i ajuta, frumoasa nopții, Luna, făcându-și loc printre stele s-a aplecat cu drag asupra lor, învăluindu-i în razele sale fermecate. Ochii căprui au reușit să se facă văzuți și înțeleși de cea pe care o fixau insistent. Tânăra, care până atunci nu știa ce să facă, a simțit focul și căldura inimii celui ce o hipnotiza cu privirea. Fără să știe cum, s-a lăsat atrasă la pieptul acestuia, scăldată în lumina Lunii și tulburată de mesajul ce-i era transmis.