„În ciuda atâtor frământări și zbateri, zâmbete și lacrimi, întrebări și răspunsuri, nu regret și nu voi regreta niciodată că te-am primit în mintea mea, în carnea mea, în viața mea. Să te fi întâlnit și să-mi fi negat orbește ocazia de a te cunoaște (atât cât m-ai lăsat!) și de a mă (re)cunoaște, oglindită în tine, ar fi fost ca și când aș fi avut un jackpot și l-aș fi păstrat ca pe un banal semn de carte” așa scrisese pe o bucată de hârtie găsită din întâmplare pe colțul biroului. Apoi s-a ridicat epuizată, prăbușită, nu știa încotro s-o apuce. Era incoerentă și nu-și găsea locul, se ducea din cinci în cinci minute spre ușă, i se părea că e acolo sau deschidea telefonul, parcă o suna…
Lucra de vreo 10 ani de acasă, era specialistă în programare computerizată și alesese să-și facă viața cum voia ea. Multe firme se bătuseră efectiv pentru a o avea în echipa lor și până la urmă alesese varianta care îi convenise cel mai bine, să lucreze de acasă pe bani mulți, după un program stabilit de ea. Nu comentase nimeni atâta vreme cât ea aducea mii de euro în conturile firmei, mult mai mult decât cea mai mare parte din angajați.
Câștiga bine dar era singură, introvertită, frumoasă și atât… viața ei nu exista decât în mediul virtual, dincolo de ecranul calculatorului… în planul realității doar dormea, mânca și se mișca între pereții unui apartament imens, mobilat după indicațiile unui mare designer dar care nu o reprezenta și nici nu o interesa.
- Detalii
- Scris de Corina Vlădoiu
„Spune, mândră, spune tu
Cu cine-ai făcut pruncu’
Şi-auleu ce ploaie vine
De la Cluj.”
folclor ardelenesc
De la Budapesta, Valeriu Moraru se întoarse la Baia Mare. Ca întotdeauna, îi era dor de părinţi şi de meleagurile natale. Avea nevoie, din când în când, să-şi încarce bateriile biologice cu energie.
Regăsi oraşul la fel de posomorât, acoperit de smogul ieşit din coşurile Combinatului metalurgic, care rodea ca un cancer sănătatea populaţiei. Oamenii erau, parcă, mai trişti şi mai preocupaţi de grija zilei de mâine. Numai câinele îl întâmpină la fel de vesel, ca întotdeauna, gudurându-se bucuros la picioarele lui. Făcu un duş şi, pentru că era sâmbătă dimineaţa, se hotărî, datorită unui impuls lăuntric inexplicabil, să meargă la sinagogă. Îşi regăsi veche kipa, primită cadou de la bătrânul haham, prietenul bunicii, şi-o potrivi pe cap şi se privi în oglindă. Cearcănele din jurul ochilor îi trădau oboseala acumulată în ultimul timp şi lipsa unui somn odihnitor.
Parcă Mercedesul în apropierea sinagogii şi se îndreptă, îngândurat, spre intrare.
- Detalii
- Scris de Vasile Moiș
Louis nu o mai văzuse de doua zile pe Layla, dispăruse subit, ca un fulg de nea ce se topise la contactul cu pământul. El își derula viața la atelier și apoi acasă. Adevărul că încercase să o găsească însă nu putuse, simțea cum ceva în interiorul lui se rupse. Însă de fiecare dată când trecea prin parc, se uita spre leagăne, în speranța că o va vedea însă nici o șansă, asta până într-o zi .... Întrr-o dimineață în timp ce se ducea spre atelier, simții că cineva îl urmărea. Louis se opri brusc întorcându-se spre cel care îl urmărea. În spatele lui stătea un băiat cam în jur de 6 ani care îi întinse un bilețel.
- Asta este pentru tine.
Louis se uită uimit și în același timp surprins.
- Pentru mine ?
Louis se uită la bilet apoi la băiat.
- Da, pentru tine. Este adresa lui Layla.
Brusc, Louis se însenină la față, apropiindu-se de băiat și luându-l de umeri, zduncinându-l încet.
- Detalii
- Scris de Vlad Alexandru
Mâinile tatălui meu erau cel mai frumos lucru din lume. Pe mama nu mi-o amintesc. În casa noastră nu exista nici măcar o poză cu ea. Nimeni nu avea voie să o pomenească.
Atunci când mă lua în brațe, ca să mă facă să tac, prin cutele acelea adânci și prin pielea aspră din palme, pline de mister și statornicie, tata își vărsa în trupul meu mic toată iubirea pe care o ținea în el, iubire pe care nu o arăta altora. Era secretul nostru, ceva ce ne aparținea doar nouă. Bărbatul aspru și atât de temut, prezentat în ziare și la televizor în așa fel încât semăna mai mult cu un căpcăun decât a ființă omenească, era capabil de iubire. Dușmanii lui nu trebuiau să știe acest lucru. Nici prietenii lui, căci oricând îi puteau deveni dușmani.
Odată l-am văzut pe tata omorând pe cineva, cu aceleași mâni care mă încărcau cu iubire. Probabil să omul o meritase. Eu mă jucam în dulap, nimeni nu știa că sunt acolo, aveam obiceiul să dispar așa câteodată, eu și cu jucăriile mele. Bărbatul era mai tânăr decât tata. La început s-au salutat și au vorbit despre ce se vorbea la întâlnirile acestea, ceva legat de bani și transporturi și oameni care trebuiau cumpărați și alte lucruri care nu mă interesau deloc - oricum nu le-al fi înțeles. Pe urmă i-am auzit certându-se. Asta m-a făcut curioasă. Mi-am apropiat privirea de fanta dintre ușile dulapului.
- Detalii
- Scris de Diana Matei
Eu sunt Prinţesa din nufăr Darina- Maria! O fetiță cu codițe blonde și ochi albaștri îmbrăcată cu rochiță cu buline de culoarea ochilor mei i-a spus lui Mircea-Iulian, un băiețel răutăcios și neîncrezător care mai tot timpul o contrazicea, refuzând să fie de acord cu adevărul vorbelor ei.
- Nu este adevărat! Se burzului arțăgos băiatul tu, ești Darina și atât! N-ai cum, să fii Prinţesa din nufăr îmbrăcată în rochiță cu buline albastre și pantofiori roșii de lac! Tu știi, cum arată o Prințesă adevărată?
- Sigur că știu. Tocmai de aceea ți-am zis că de astăzi eu, Darina Stamate mă pot declara, că am devenit Prinţesa din nufăr și locuiesc pe strada Rozelor, aproape de lacul cu nuferi galbeni.
- Se vede cât de acolo că minți! O contrazise din nou băiatul gata- gata s-o tragă de cele două codițe așa cum o mai făcuse și altădată când se contraziceau între ei.
- Dacă pe mine nu mă crezi, întreabă-l pe bunicul. De la el am aflat că sunt Prinţesa din povestea pe care mi-a spus-o aseară.
- Ha, ha, ha, ia te uită la ea! Scrie cumva în certificatul de naștere, că tu ești Prinţesa din nufăr?
- Detalii
- Scris de Geta Stan Palade