rox raduMotto: Lele de la Orăștie/ Cu catrință și cu ie/ Și ce maică-ai mai avut/ De-așa mândră te-o făcut.

    "...Mno, așa să știți, că am trăit vremuri grele, era grea viața sub comuniști, nu aveam de nici unele, eram săraci, condițiile de muncă erau grele...iar acum, în anii bătrâneții suntem bolnavi, uite vin să iau apă de-aici de la izvorul ăsta, că-i bună pentru tăt felul de boli și beteșuguri...! Apăi mereți cu bine și s-aveți bună înțelegere și sănătate!"
    Bătrâna care ne vorbește așa de frumos se odihnește pe-o bancă, lângă izvorul despre care spune că are puteri tămăduitoare. Nu știu cum și de unde a apărut, suntem lângă vestitul lac cu nuferi din Arboretumul din Simeria, admiram florile de nenufar (vorba poetului) când ne-a apărut brusc în fața ochilor și a legat o conversație. Ne-a povestit despre viața grea din vremea comunismului, despre cum s-a distrus tot în Simeria după '90 și, de la înălțimea vârstei sale, ne-a dat tot felul de sfaturi bune, pe care nu le-am uitat nici până astăzi.

rox raduMotto: " Să vizitezi Maramureșul e ca și cum ai intra într-o poveste, sau ai păși înapoi în Europa medievală."
                     (The Telegraph, 2013)

În localul cochet și curat din micul orășel aflat pe malul stâng al râului Buzău, ne-am adunat câțiva prieteni în jurul unei mese, ne-am dezlegat baierile inimii și râdem zgomotos, povestim cu poftă și ne amintim despre tot felul de istorii și lumi demult trecute. Afară e o zi grozavă de februarie cu pretenții de primăvară, soarele încălzește toată suflarea, și brusc înțelegem frumusețea uitată a vieții - sporovăiala fără grijă lângă o sticlă de vin, sinceritatea prieteniei, bucuria revederii, și slalomul printre idei care ușor-ușor se transformă într-un veritabil brainstorming.
 Discuția e aprinsă, subiectul e unul generos - regizori și filme celebre, convivii mei sunt parteneri redutabili de discuție, niște  boemi "cu ștate vechi" (cum spunem noi, românii) în cultură/carte/cinematografie/scris, ...ce mai tura-vura, ascult fascinată tot ce se discută!  

rox raduMotto:

"La obârşie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârşie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor."
( Lucian Blaga)

Pe măsuța soioasă de pe trotuar, lucind de stropii de grăsime scurși de-atâta amar de vreme din tot felul de mâncăruri, au poposit două castroane aburinde, cu vestita ciorbă rădăuțeană. Că, deh... am venit tocmai pân' la Rădăuți și putem pleca fără s-o gustăm chiar aici, la ea acasă?!?
 Vremea-i rece, suntem în sfârșit de Gerar, afară  e-un frig de ne ies aburi din gură și se amestecă prietenos cu aburii din ciorbă.
E drept că ne-a luat ceva timp ca să găsim localul cu "zeama" cea vestită, dar căutarea ne-a prins bine, căci în felul ăsta am putut vedea orașul, străbătându-l la pas.

rox raduMotto: "Toamna trece și ne aduce aminte de respectul pe care îl datorăm."
(YOKO ONO)

Și cum stăteam eu așa, pe gânduri,  într-o după-amiază, și priveam pe geam sfada frunzelor, am observat că venise toamna...! Venise iarăși toamna și mă luase pe nepregătite de data asta, mai ceva ca pe autorități - iarna.
Brusc și dureros mi-am dat seama că nu adunasem destule răsărituri, nu strânsesem suficiente dimineți strălucitoare, nu prefirasem de-ajuns printre degete nisip și scoici și sclipiri de val, nu căutasem destul cu ochii către stele în nopțile de vară. Ba, într-o dimineață m-am trezit că afară s-a făcut dintr-o dată frig. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, în noaptea care a urmat nu s-a mai auzit nici țârâitul complice al greierilor în grădină.
Simplul gând că nici toamna nu va sta pe-aici o veșnicie m-a neliniștit, așa că am luat degrabă drumul muntelui, profitând de vremea bună pentru călătorit.
Să vă povestesc cum a fost? Așa voi face! Mi-am pregătit un ceainic generos cu ceai verde, să ne țină neapărat de frumos (nu de urât), cât timp vă voi spune eu câte-n lună și în stele.
Dar să nu mai lungim vorba. Așadar...

rox raduÎn dimineața aceea, soarele părea că s-a revărsat în mare și luminează din adâncuri. Marele Alchimist al Universului prefăcuse marea în aur topit, făcând-o să semene cu o tipsie aurie ondulată de valuri.
Aerul era rece și clar. Pescărușii nu-și făcuseră încă, apariția...doar unul stătea solitar pe un stâlp și privea spectacolul lumii.
- O fi pescărușul Jonathan Livingston...din cartea lui Richard Bach, îmi zic în sinea mea, probabil că se pregătește să-și exerseze zborul.
     În depărtare, o barcă nemișcată și grațioasă se profila seducător pe fundalul auriu. Nu peste mult timp începu să înainteze ușor către taliane, semn că pescarii se treziseră și-și începeau ziua de muncă. Mergeau să cerceteze năvoadele cele mari, pentru a duce peștele prins la cherhana, ca să-și câștige pâinea zilnică.