Luminita Zaharia Singura n simulator Coperta (Luminiţa Zaharia – „Singură-n simulator”, Ed. Astralis, 2020)

             Liniile drepte au fost şterse şi înlocuite cu linii în zig-zag, concepute să nu ducă nicăieri. Punctele de fugă rămân totuşi valabile în măsura în care stau ascunse şi nu în văzul lumii, de unde ar putea fi furate de prea-curioşi.
             Degringolada firii nu era prevăzută în vechea fizică aceea pe care o stimam şi o iubeam toţi. Distanţate şi mascate, să nu se atingă dar pot să se confunde între ele, sentimentele şi simţirile devin tot mai mai firave, mai fără substanţă. Jilav orizontul care se întrevede, nicio şansă de scăpare din braţele hidrei ce s-a instalat drept orizont.
              În plin război pentru păstrarea unei minime coerenţe existenţiale, Luminiţa Zaharia refuză pilotul automat şi butonează şi trage de manete cu fervoare, dar de astă dată „Singură-n simulator”.
              Astfel, „de război”: „îmi ţin jurnalul de război/ pe pansamentul care îmi acoperă/ inima rănită./ copacii lumii au murit/ i-am ucis chiar noi, poeţii,/ în goana furibundă/ după gloria clipei.// nu văd ce scriu, mi-ar trebui o oglindă/ dar nici oglinzi nu mai sunt/ le-am spart chiar eu/ într-un accent de dismorfism literar –/ şi, oricum, în oglindă războiul s-ar întrezări pe dos/ adică frumos şi duios şi eminamente maiestuos/ nu-i aşa?// războiul e între lumi, între sexe,/ între mine de ieri şi mine de mîine/ între sare şi pîine// e despre tot şi nimic// şi habar nu am/ cine mi-e inamic.// îmi ţin jurnalul de război/ cu mîinile amîndouă/ să nu mi-l fure/ generaţia următoare.”


               Dacă ar fi doar un război singular, al poetei, am putea crede aşa i-ar fi venit ei să mai diversifice poezia cu huzur şi cu poveste, însă observăm foarte clar cum ne tocăm mărunt zilele într-un simulacru de viaţă, de fapt simulatorul sortit fiecăruia fiind un abator pentru zile. Multă emoţie şi profunzime în mesajul „de război”, care pare a fi şi un testament deloc grăbit ci doar deja scris preludic la urgiile ce vor urma, tot mai eficiente într-o ’rărire’ spre aproape extincţie, a celor deveniţi prea mulţi şi necooperanţi potrivit vremurilor noi, bizare şi n-am zice că nu chiar defecte.
              Un poem aparte, cu accente de pamflet, cu o ironie predilectă, a se vrea, de ce nu, şi şlagăr, iar ca singură soluţie, presiune maximă pe baba Vanga! „când te fîţîi în Haiti,/ topless, mindless, doar în tanga/ şi tsunami e pe vine –/ te salvează baba Vanga!// la ştiri, pe telecomandă,/ ţi-a înţepenit falanga:/ oare vin extratereştrii?/ îţi răspunde baba Vanga!// cînd te-ntrebi ce va fi mîine/ răsfoind reviste manga,/ telepatic îţi şopteşte/ „don’t worry!” chiar baba Vanga!// corul:/ Baba Vanga-n sus,/ baba Vanga-n jos,/ o, o, o, ce mişto,/ ce destin frumos!// dacă ţi-ai pierdut elanul/ prost cum eşti, un langa-danga,/ cine-ţi dă în schimb un bongo?/ ai ghicit, chiar baba Vanga!// într-o lume răvăşită/ unde la putere-i ranga,/ cine vine cu soluţii?/ spui că Trump! ba baba Vanga!// ce păcat că e în astre,/ dar şi-acolo, zdranga-zdranga/ cântă, cu substrat, mari hituri –/ una este baba Vanga!// corul:/ baba Vanga, vino iară,/ re-ncarnează-te şi tu,/ în patron, sifon, raton –/ doar în poet nu!// aplaudacii, în delir: o, o, o, ce mişto etc.” (baba Vanga).
            Dincolo însă de aparente invocări şi glume, găsim o atitudine manifest faţă de nedreptatea naşterii în procesul unei trageri la sorţi organizate permanent, pe criterii ce sar cât colo până şi din teoria probabilităţilor... „am tras de când mă ştiu/ băţul mai scurt./ cum să fiu prima la startul istoriei?!/ cum să apuc blidul plin/ al reuşitei-în-toate/ cum să nimeresc/ poteca virgină?// acum mă întreb/ dacă eram ghinionista satului/ sau mă lăsam păcălită/ pentru potenţiale/ victimizări viitoare.// răspunde-mi tu, cel care tragi mereu/ băţul mai lun/ şi ne minţi fără ruşine/ cum că ar fi/ bagheta magică.” (băţul mai scurt).
            Poezia Luminiţei Zaharia este mereu densă, mental invazivă, iar de astă dată una de rezistenţă, cazonă(?), cartea înscriindu-se perfect în peisajul amplu al cărţilor primite şi parcurse până acum, din această perioadă nefastă pandemic-paranoică.