PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CRITICILOR ÎNRUDITE CU METODA MITIC-ARHETIPALĂ

Una dintre direcțiile criticii moderne care are la bază teoria inconștientului colectiv a lui Jung este și critica mitic-arhetipală. Pentru a contura rolul pe care îl are mitul și, mai ales, locul ocupat de critica mitic-arhetipală pe scena curentelor criticii moderne trebuie luate în considerare și metodele conexe – psihanaliza și psihocritica – aceste sisteme intersectându-se atât de mult încât se poate spune că fără aportul psihologiei și al psihiatriei, fără studiile lui Freud și Jung, critica mitic-arhetipală nu ar fi existat.

Constituită la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, critica psihologica reprezintă o metodă de analiză și interpretare a operelor pornind de la „psihicul autorului“ și cuprinde două direcții succesive: psihanaliza – al cărei început îl constituie studiile lui Freud continuate de cele ale lui Jung și psihocritica – întemeiată de Charles Mauron.

• PSIHANALIZA

Întemeiată de Sigmund Freud, psihanaliza are la bază studiul isteriei și al nevrozelor, iar principalele ei idei au fost sugerate de Freud însuși. „ Artistul este un nevrotic care prin procesul de creație evită o prăbușire, dar în același timp se sustrage unei adevărate vindecări. Poetul este un visător care își publica fanteziile și astfel, fapt straniu, ajunge să fie validat din punct de vedere social. Aceste fantezii […] sunt bazate pe experiențe și complexe din copilărie și se pot întâlni, sub formă de simboluri, și în vise, în mituri, în povești...“[1]. De asemenea, și primele aplicații ale psihanalizei în literatură îi aparțin tot lui Freud prin lucrarea Creația literară și visul în stare de veghe.

După René Wellek, obiectivul principal al criticii psihanalitice constă în descoperirea a „ceea ce se ascunde sub stratul superficial al literaturii, să demaște...“[2].

Folosită inițial ca metodă terapeutică individuală, prin Carl Gustav Jung psihanaliza s-a extins și asupra psihicului colectiv cu efecte și asupra antropologiei culturale, mitologiei, artei, criticii literare, lingvisticii și a altor științe umane.

Potrivit lui Jung, inconștientul și conștientul comunică prin vis, acesta reprezentând modalitatea de exprimare a unor imagini care țin de natura cea mai primitivă a ființei umane. Visul este exprimat prin simboluri și, totodată, este și cel care se află la originea miturilor care sunt o formă mai veche de „reverie colectivă“ fundamentată pe arhetipuri, arhetipurile fiind elemente universal valabile ale structurilor mentale ale indivizilor, având o funcție predeterminată asupra inconștientului individual și colectiv, acesta din urmă, conform teoriei lui Jung, fiind rezervorul motivelor arhetipale și imaginilor primordiale.

• PSIHOCRITICA

În anii ‘60 ai secolului trecut, în special datorită contribuției lui Charles Mauron cu lucrarea De la metaforele obsedante la mitul personal are loc adevărata trecere de la psihanaliză la psihocritică, Mauron fiind considerat și întemeietorul scolii franceze de psihocritică.

Metoda psihocritică, după opinia lui Charles Mauron, presupune patru operații:

1. a) suprapunerea textelor aceluiași autor în vederea evidențierii rețelei de asociații sau de imagini obsedante a operei;
2. b) analiza obsesiilor scriitorului, a temelor variate și a visurilor;
3. c) mitul personal și avatarii lui sunt interpretați ca o expresie a persoanei atât inconștiente, cât și a evoluției acesteia;
4. d) rezultatele obținute în urma studierii operei sunt controlate prin compararea lor cu viața scriitorului.[3]

Psihocritica încearcă să reconstituie structurile inconștiente ale autorilor operelor literare, fără a fi interesată de „rolul terapeutic al interpretării“, punând accent pe structurile operelor și nu pe biografiile autorilor. În acest sens, Charles Mauron ține să precizeze că „Psihocriticul nu este un terapeut. Nu se gândește să vindece. Nu pune diagnosticuri, nici nu face pronosticuri. El izolează, în operă, expresiile probabile ale proceselor inconștiente, le studiază formele și evoluția, și caută să le lege de rezultatele obținute pe alte căi. În condițiile de lucru ale psihocriticului, rolul terapeutic al interpretării își pierde orice sens; valoarea sa explicativă devine mai incertă.“ [4]

[1] Rene Wellek, Conceptele criticii, Editura Univers, București, 1970, pp. 356-357.

[2] Ibidem, p. 356.

[3] Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 33-34.

[4] Ibidem, p. 23.