d bPe marginea râului Lăpuş, într-o poiana cu dealuri şi văi, se afla satul Preluca Nouă. Intr-un capăt de uliţă, în vârf de deal, era o casuţă ridicată în 1866 și acoperită cu paie. Pe la sfarsitul anilor 90, acolo isi traia veacul Florian. Căsuţa ridicată din lemn şi pământ şi văruită în albastru era cea mai de preţ moştenire de la străbuni. Generaţii întregi crescusera sub acoperişul de paie, care iarna ţinea de cald, iar vara, răcoare. Era o casă mica, traditionala, cu o camera si un hol. Casa principala era asezata in partea opusa portii de la intrare, în aşa fel încât faţada principală să fie la sud. Cea mai mare clădire din curte era grajdul, unde stateau caii şi vacile. O cladire mai mica mica, isi gasise salasul lângă gardul casei pentru a adăposti animalele mai mici... porcii si păsările.
Era sfarsit de toamna iar vremea incepusw, să se răcească foarte mult. Vântul rece sufla cu putere si cazuse bruma peste dovleacul placintar din gradina. Soarele era sleit de puteri iar razele lui erau acum palide, lipsite de strălucirea obişnuită. Mai toată ziua soarele statea ascuns în spatele unor nori ameninţători, groşi şi negri. Ziua se diminua văzând cu ochii, iar nopţile deveneau tot mai lungi.


Copacii erau golasi si parasiti de pasari. Aşternute pe jos, frunzele ruginite erau purtate de vânt spre văzduh într-un zbor vijelios. Oamenii erau trişti şi aşteaptau cu înfiorare sosirea iernii nemiloase. Cu toţii se culcusisera la căldura focului din vatră. Micutul sat era ancorat undeva, departe in timp iar viata era simpla si arhaica. Asezarea pitoreasca, biserica din lemn, padurile intinse si dealurile formau un univers fermecator prin simplitatea si traditiile lui.
Calendarul din cui era întotdeauna diferit de cel de-afară. Aici, timpul nu era mãsurat în luni, zile şi ore, ci în vremea semãnatului, a Postului Mare şi a Sfintelor Paşti, a cositului şi a Sãrbãtorii Sfintei Marii, a recoltei şi a pregãtirilor pentru Crãciun. Atunci când îşi terminau munca, maramureşenii sãrbãtoreau cu toatã însufleţirea. Îşi pleacau smeriţi capul pentru rugãciune, dar se şi bucurau de joc, de horit şi de locurile în care s-au nãscut.
Florian iubea ritmul acestei regiuni mai ales în timpul sãrbãtorilor, când pãmântul, obiceiurile şi oamenii se uneau într-un dans care contura Maramureşul. Mai presus de orice, acolo, la țară, stătea legea naturii. Dintotdeauna, omul gospodar, a știut că mănâncă atât cât muncește. Ari pământul, ai de toate. Erau gospodari oamenii acelor locuri si aveau de toate, in special iubire de Dumnezeu.
Desi avea 65 de ani, Florian era inca in putere si se indeletnicea cu dulgheritul de cand se stia. Avea cinci ani cand a cioplit primul calut din lemn pe care il pastra intotdeauna in buzunarul de la pantaloni. Iubea lemnul si se purta cu el cu evlavie.
Desi afara era frig, s-a dus la pădure dis-de-dimineata, a umplut caruta cu copaci si i-a adus acasa unde a facut bârne și grinzi, diverse elemente necesare construcției caselor și vestitelor porți maramuresene. Construite în general pe trei stâlpi și un „fruntar” (pragul de sus al porții) din lemn de stejar, având „hăizașul” (acoperișul) șindriluit, porțile erau veritabile „arcuri de triumf”, pe sub care țăranii treceau cu demnitate, mândri de originea lor nemeșească.
Intai sculpta cu grija si pricepere stalpii din stejar masiv cu capetele pregatite pentru imbinare, mangaind lemnul si sufland asupra lui alinare, in timp ce il ruga sa il ierte daca ii pricinuieste vreo durere, apoi le imbina cu cuie din lemn. Finalul insemna montarea portilor, a motivelor sculptate si gardul din nuiele . Erau necesare luni bune de munca in frig sau caldura dar nu ii pasa. Nici mancare nu ii mai trebuia. De multe ori sotia lui, Ileana ii ducea in atelierul de langa casa, cate ceva de-ale gurii: paine calda abia scoasa din cuptor, slana si horinca. Nici nu se atingea de ele. Doar din paharul cu horinca mai lua din cand in cand in timp ce isi stergea sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. Stia ca portile facute de el vor dainui generatii intregi.
Femeia lui era vrednica. Se ocupa de gospodarie si facea camesi lucrate cu multa grija din panza de canepa sau in. La sfarsit de vara, recolta canepa, apoi toamna o prelucra si toata iarna migalea broderii asa incat primavara inainte de Paste, cand abia de era iesita iarba de sub zapada, fiecare barbat din casa sa aiba doua randuri de cămeși. Odata terminate cămeșile, incepea dupa tunsul oilor, lucrul hainelor de lana, sa fie gata cand avea sa vina frigul. Tot ea, facea si cergi, covoare, ciorapi si traiste. Doar opinci trainice nu facea. Le cumpara de la un satean ca si altii trebuiau, sa traiasca. Nu era bai, toate le facea cu drag pentru ea si barbatul ei. Cei doi baieti erau oameni mari, unul medic, celalalt inginer la Capitala si purtau costume de domni. Trecuse vremea pe cand erau coconi si purtau haine tesute de mama lor.
Taramurile erau mai tot timpul linistite dar prindeau viata in preajma sarbatorilor, atunci cand tot omul isi scoatea straiele de sarbatoare si gospodinele pregateau cele mai delicioase bucate. Atât costumul femeii, cât şi cel al bărbatului includeau o geantă făcută din lână împletită, cel mai adesea cu modelul în carouri. O bretea întoarsă, lega geanta astfel încât să poată fi purtată pe umăr. Costumul tradiţional al femeii avea un tricou înfăşurat în jurul gâtului cu un mic guler şi cu mâneci care se terminau cu volănaşe din dantelă si o vestă fără mâneci, neagra. Broderiile florale erau făcute cu mătase roşie, portocalie, verde şi violet. Fetele şi femeile nemăritate purtau părul împletit, decorat cu panglici si flori, pe cand o femeie măritată îşi prindea părul în sus acoperit de o esarfa. Costumul bărbătesc nu diferea foarte tare de cel al femeilor...aveau pantaloni si cizme negre, inalte din piele.
Cum Craciunul era una dintre cele mai importante sarbatori crestine, il sarbatoreau cu fast iar copii plecati departe se intorceau acasa.
Florian, cioplea si lacrimi fierbinti i se innodau in barba. Niciunul din baieti nu ii mostenisera pasiunea. Simtea ca incep sa se piarda traditiile si il durea sufletul. Mai era o luna si jumatate pana la Craciun cand taiau porcul in ziua de Ignat la crapatul zorilor, primeau colindatori cu casa luminata si poarta deschisa si curatau hornurile. Pentru el Craciunul insemna... ceterași, tobași și zongora care încântau urechile iar slănina, pita și horinca, încântau bolta palatina.
Sărbătorile de iarnă aveau un farmec aparte, la loc de mare cinste fiind tradiţiile şi obiceiurile pline de culoare și încărcătură emoțională, păstrate şi dăruite din generaţie în generaţie pentru a fi duse mai departe de cei care alegeau, sa ramana pe acele meleaguri de vis si poveste, meleaguri ce dainuie inca de cand Rozalia cu feciorul ales au făcut nuntă şapte zile, în şapte munţi, cu şapte ape si au avut sapte feciori care au populat malurile râurilor Iza, Mara, Cosău, Tisa, Vişeu, Săpânţa şi Ronişoara.