btVise galbene

Se întâlnesc culorile toamnei
învolburate-n cădere
acoperindu-mi fruntea de vise galbene
și pletele de inimi însângerate
iar umerii mei au nostalgia însingurării
și brațele greutatea dorințelor,
cu cerul mă umplu de o tristețe albastră
în care mă legăn și-mi cânt iubirea
devenită în timp, legendară...




Joc de clipe arse

Când vântul m-așază
pe creanga volută
legănătoare de vise
a vrăjitului copac  fără nume
șoptind în tremurătoare luciri aurii
povestea rodului,
mă simt parfumată și eliberată
în galbene splendori de foc și lumină
care mă destramă simplificator,
până la tristețe,
într-un joc de clipe arse


Sfântă așteptare,

mai luminoasă decât focul din sobă în ochii copilului
atunci când se lasă întunericul și trosnesc lemnele,
povestind în limbi albastre, amestecate,
despre vremurile acelea, îndepărtate,
pe când din apă, lemn, foc și pământ
Dumnezeu a creat lumea, primul cuvânt
și toate lucrurile neînsemnate,
bărbatul și femeia, două vase de lut
care își caută umplerea cu timpul și tainele nenumărate,
martori dovediți nepricepuți în deslușirea culorilor cerului,
degeaba Tatăl a așezat prin alchimizări repetate
toată credința Lui numită adevăr frumos și lumină,
chip și asemănare...
Sfântă așteptare, deplină,
te privesc în aburul de mentă și ghimbir
al ceaiului clocotit pe plită pe care îl bem iarna,
la vremea colindului, cu ștergar curat pe masă
și laița învelită în piei albe de iepure, stropite cu mir,
ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a Lunii,
ai sacralitatea veșmântului preoțesc,
înțelepciunea inițiaților lumii,
smerenia sfinților și rugul minunii,
heruvimi și îngeri te însoțesc,
în orice Duminică ești tu,
în orice sacrificiu,
în toate zilele de sărbătoare
și de aducere aminte...
colindătorii au venit... îi chem în casă
la căldură, mere covrigi și ceai fierbinte...
dar Sfântă, tu ai și culoarea sângelui de cristal,
tot un colind a fost, un Ignat, și aceeași credință curată
în dreptate a Fiului, un imens sacrificiu,
pe tine te întreb cu iubire,
frumoasă așteptare, când vei deveni împlinire?


Un pieptene roșu

Țin în mână un pieptene roșu
și o galbenă lună
bătrână eternă hapsână
e mai, și plouă
despletesc
râuri domoale umezire sub pleoape
gânduri rostogolite spre vale
încălțate cu ghete verzi
scufundate
nemaipomenite
înțepenite în răvășite bulboane
scrâșnet de roți
strigăt de perete nezugrăvit
sub tălpi
uimire, stele de cupru și-argint
pieptul îngălbenit ți-l cuprind
noapte
acoperiș cu table ruginită
peste fruntea mea
coroane de flori
ofrande
păduri luxuriante
rece la picioare
tămăduitoare izvoare
și întunericul dintre ape
lăsați-mă să dorm
a intrat în mine atâta nevoie de somn
de altă lună
de alt mai
cu cireșe coapte…



Ipostază

       Mergând pe drum,
m-am simțit îmbrățișată de umbra copacului,
       de ce mă cuprinzi,
       pentru că ești adevărul meu,
       dar tu cine ești,
       frumusețea ta…
       mi-am privit picioarele rădăcini
și brațele crengi,
și mi-am dat seama că nu mai pot înainta
nici un pas,
apoi, m-am pierdut în trunchiul lui, meu,
și, scufundată în pământ, am așteptat seara
să prind în degetele înverzite, luna,
       nu mai suntem frumusețe și adevăr,
împreună suntem pământ și cer,
       pe umărul stâng cântă privighetoarea!


Răsfoiesc

o carte!
fiecare cititor susține adevărul lui,
depinde la ce pagină de înțelegere se află,
adevărul universal stă însă pe ultima filă,
pe care scrie cu litere oblice      
        "sfârșit"!
       de aceea, cei mai câștigați sunt
arborii, păsările, leii, papagalii...
ei nu trebuie să citească o carte
pentru a cunoaște liniștea ultimă...


Am scris pe flori,

pe coji de copac,
pe scoici și pe val am scris,
am scrijelit vântul,
șoapta, lumina și întunericul,
doar pe inima Ta
nu am scris, Doamne,
pentru că nu am găsit în mine
puritatea de cristal
a necuprinsului care ești…


Pe spatele unei fotografii îngălbenite, zmeie

       Cuvintele mele-s tăcere
       iar gândul...,
       nesecată avere,
       mi-e prieten cerul
       și mă-nfrățesc cu misterul,
       pașii mi se rătăcesc prin pădure
       și înnoptez între vise mahmure,
       și tu ești în mijlocul cercului meu,
       purtat de vântul uimirii, năvalnicul zmeu,
       mă umpli de freamăt, de cald și de bine
       și mă îmbeți cu imensitatea albastră
       dintre mine și tine...
       eterice vise și alte cuvinte,
       după milioane de clipe
       sunt toate...
       brândușe de câmp...înviate...



Catharsis

       Era un cerb venit din miază noapte,
       amușinând frunzișului himere,
      printre ferigi și fluturi prinși în șoapte,
       greieri albi, el vergelea ciubere
       pentru urzeli de vise și împletiri de rouă,
       să ardă între vreascuri și snopi de lună nouă,
       și, șchiopătând de-o coapsă
       în mijlocul pădurii,
       rănit de o săgeată din tolbele naturii,
       își culegea molatica mătase
       de pe spinarea broaștelor râioase,
       sunt nopți iluminate pe cărare
       de candele din ochi de căprioare
       și pleoape ridicate, lacrimi pline,
       răcoarea dintre lucruri, nopți caline,
       atunci, din coșul de nuiele,
       cerbul scoase flori și iască
       și, scăpărând din coarne
       în aburii din noapte,
       fuiorul de lumină îl picucă-n veșminte,
       și-n timp ce taina nopții se aprindea
       din haine ce ardeau, priveam cum se ridică
       ...luna pe cer ședea rotundă și smerită...
       catharsis, rug aprins,
       cunună de lumină împletită...



Ce noapte stingheră,

ceaslov îmbrăcat în coperți argintii,
cu infinite pagini pe care le răsfoiesc
la lumina propriilor ochi
afundați în orbite și în haloul întunericului,
alerg, urc, cobor,
fiecare cuvânt e un spirit alb sau negru
după coaja copacului
din care am fost decupați,
noi credem că suntem oameni
dar nu suntem decât povești
pe care ni le-a scris cineva
și pe care le citim cu voce tare,
o Pythia îndepărtată, o Preoteasă
ne-a zărit,
lumini între stele,
și ne-a împletit în imagini
așa cum numai un oracol o poate face,
iar noi ne încarnăm, supuși,
din iubiri nepricepute,
și călătorim
în dulcea fotosinteză a fiecărei zile,
somnambuli într-o lume pe care nu o vedem și nu o înțelegem...
doar câteodată imaginația prinde ființă și ne trezim
a trezi, trezie,
fascinați,
în lumina nevăzută a iubirii lui Dumnezeu,
suflet în sufletul universului,
unde deslușim lucid
adevărul...