lutCreatorul ne-a trezit din humă întâi prin dragoste, apoi prin suferinţă şi peste cele două săgeţi ale sufletului a făcut să lucească tainic, ca într-un joc de umbre şi lumini, speranţa şi destrămarea ei, iar din urmele lăsate în simţurile noastre vii ne-a şlefuit memoria şi cugetul. La început n-am fost mai mult decât un strănut sau un căscat. Apoi am devenit oftat... tot mai lung, şi de atunci ne-am numit oameni.

După ce natura fu prea darnică, se zgârci brusc de toate şi de tot, până la ultima rază. Frigul se lăsă peste lume. Apoi foamea.
Bărbatul pricepu că inima de copac e caldă. Mânuind piatra, pe care o privise multă vreme, ciopli din buşteni răsturnaţi bârne, pe care le stivui de jur-împrejurul lui şi le acoperi cu crengi şi nuiele, peste care puse lespezi late, strânse de pe malul râului. La o răscruce de timp, mie îmi ieşiră pe gât urlete îngrozitoare. Din boncăneala de pietre a bărbatului meu, scăpărau scântei ca cele purcese din stele. Printre piliturile de cremene încinse şi picate pe pământ, s-au nimerit crengi uscate şi atunci am privit înmărmuriți cum se nasc flăcări de lumină şi de căldură, care ne dogoreau mâinile şi picioarele înfrigurate şi alungau urletele pădurii. Aşa veni spre noi puterea focului.



Toamna fu lungă, cu picurii ei reci şi mărunţi ce ne intrau în carne. Din această pricină, şedeam mai mult zgribuliţi în jurul vetrei încinse de noi, mâncând poame uscate, şopârle, melci, faguri de albine ori broaşte adunate de pe lângă casă.
Când lenea părea să ne răpună, auzirăm primele tunete şi primele croncănituri ascuţite de ciori, care înverşunau văzduhul. Apele din preajma colibei veneau tot mai tulburi şi mai învolburate. Grămezile de peşti, pe care le adunam cu mâna de sub labele picioarelor, parcă se înecaseră în propria lor matcă, dispărând sub ierburile smulse de ape din rădăcini. Un ropot asurzitor, năvălit în vârtejuri, muşca malul şi ameninţa ca un blestem căsuţa noastră.
Noi priveam năuciţi unul la altul şi la bietele bârne abia înălţate. Ploaia curgea din cer ca o altă gârlă, făcând burburuci şi şiroind pe pământul negru.
Clătinându-se de durere, bărbatul se avântă în valuri, gata să se pună de-a curmezişul, în timp ce eu priveam, rămasă ca o stană de piatră, din colţul prispei.
Genunchii lui se luptau cu monstrul, care-i înşfăca gleznele şi coapsele şi-l împingea în întreagă gura lui. Uriaşul se propti din răsputeri în mijlocul viiturii. Cu puterile şi speranţele aproape năruite, deschise ochii mari spre cer şi îşi trimise ruga lui fierbinte până în inima Domnului. Ca prin minune, apele se retraseră şi soarele sparse norii negri, zâmbind de îndrăzneala omului. A fost prima minune pe care am trăit-o cu conştiinţă trează.
Tulburaţi, ne-am aruncat plângând în noroi, bătându-l cu palmele şi cu fruntea, apoi, ţopăind şi uitând de frig, ne-am învârtit pe un călcăi, aducând slavă cerului, și ne-am rostogolit în băltoacele de ploaie şi în râu, unde ne-am spălat cu totul amărăciunea. Nu, nu eram singuri, aveam un tată!
Ne-am întins apoi pe bârnele din colibă, lângă foc, înfulecând cu poftă câte un pumn de râme proaspete, fiecare. Seara se lăsase umedă și rece. Adam a atins mângâietor umărul meu. Ochii noștri cuminți, zâmbeau, încă nu cunoșteau tristețea, iar eu eram totuna cu iubirea mea pentru Adam.
Goi, înfriguraţi şi flămânzi, ameninţaţi la tot pasul de furiile pământului, trăiam fericirea prin dezlegarea de orice supunere. Nu cunoşteam încrâncenările firii, iubind şi frunzele ce le băgăm în gură, iar duioșia bărbatului meu pentru mine era nemărginită. Din noi creşteau copacii şi noi din ei, într-un amestec de abur şi de lut, îmbibat cu apă. Sângerările sufletului, din ce în ce mai dese, ne făceau tot mai adevăraţi şi mai vii, ridicând puterea gândului pe creştetele noastre, iară iubirea ce izvora din noi era ca o lumină într-o pădure întunecoasă.

Veni încet şi iarna, cu nămeţii ei de zăpadă, ce ne-mbiau la joacă. Adam făcea tumbe și arunca cu bulgări în ciori, ca să nu le audă croncănitul. Lui îi plăceau păsările cântâtoare, diminețile însorite peste pământul alb și fumul care se ridica pe deasupra casei. Eu alergam cu trupul vânăt de frig, și subțirel ca o nuielușă, până la râul plin de păstrăvi, în care intram cu picioarele, şi de unde mă întorceam râzând ca de o mare ispravă, cu câte un moț de mătasea broaștei adunat de pe sub pojghiţele de zăpadă, căci peştii îmi scăpau printre degete. Odată, am alunecat într-o copcă de gheață cu apa până la gât, de unde am ieșit ființă albă de promoroacă, trosnind la fiecare mișcare, și râzând cu gura până la urechi de ce mi se întâmplase. Până-ntr-o zi, când am început să zac încovrigată în colibă, tot mai neputincioasă şi mai ascuțită la față. Credeam că de vină e frigul. Carnea trandafirie mi se împuţina, iar pântecul mi se năpustea înainte, rotund şi neted. Apoi, ceva a început să miște în trupul meu.
Bărbatul îşi pleca îndurerat fruntea deasupra mea şi-mi frământa în dinţi cojile celor mai feluriţi copaci. În ochi îi licăreau dragostea, spaimele pierderii mele şi cele ale singurătăţii. Şi-n timp ce îmi trecea mâncarea din gura lui în gura mea, îmi mângâia buzele uscate, îmi dezmierda pleoapele vinete şi-mi măsura în nări puţina căldură vie ce-mi mai rămăsese. Nu prea știam nici unul cum se zămislesc copiii, dar simțeam că micuța creatură care îmi crește în burtă, nu este nici rodul gândutilor lui Adam ori ale mele, nici al feluritelor fierturi pe care le pregătea Adam, ci era vorba de ceva sacru, venit de la Dumnezeu, prin noi, căci odată cu micuța ființă, creștea și dragostea noastră pentru Cel Necunoscut, dar bun.
Într-o anume seară, când se întoarse de la cules muşchi proaspeţi, sălbatecul aduse cu el o arătare vie, cenuşie şi urecheată. După ce-i opri răsuflarea, o jupui de blănița  moale şi-o aruncă în jăratic, la fel ca pe rădăcinile groase. Apoi rupse felii, felii, din carnea dulce, pe care le înmuie între dinți, le dumică mărunt şi-mi dete să mănânc bucată cu bucată. În câteva zile mă întremai şi împreună înţeleserăm rostul vânatului. Aceea a fost salvarea noastră.
Dar de atunci bărbatul se îndepărtă tot mai mult de colibă, mie revenindu-mi să bat singură împrejurimile casei. Din blăniţele azvârlite de Adam în zăpadă, am însăilat, cu aşchii din os de iepure, primele boarfe şi primele aşternuturi, care m-au ajutat să pot dormi singură, fără să mor de frig.
Adunam vreascuri din pădure și spălam cu apă de izvor maţele de iepure, pe care le umpleam cu carne și ierburi, și le înnodam la capete aşa cum se închide gura la om. Potriveam apoi focul în vatra împrejmuită de bolovani înalţi, peste care era aşezat un mojar uriaş, de piatră cioplită în mijloc. În el pregăteam alte amestecuri de rădăcini, apă, frunze uscate şi crengi, apoi adăugam mațul umplut, iar pe jăratec aruncam ciozvârte din iepurii jupuiţi. Când Adam se întorcea de la vânat, ori de la tăiat lemne în pădure, totul era gata. Sorbeam cu plăcere din lopățelele de lemn, scobite la o margine, zemurile calde care ne încălzeau burta şi oasele. Ne rămânea apoi să mâncăm pe îndelete caltaboșii și carnea în sânge, care ne colora pielea în roşu. Doar că, de atunci începurăm să cunoaștem gustul dulce al cărnii, porțiile crescând de la o zi la alta, ca și numărul felurilor de mâncare.
Iarna trecea anevoie, viscolind și singurătatea în sufletul meu. Erau nopți în care pleoaoele mele rămâneau deschise, iar trupul meu alb avea străluciri de nea sub lumina opaițului cu oloi și fir galben de cânepă. Adam înțelesese. Femeia era lutul, vasul sacru pe care bărbatul așeza sămânța ceației lui Dumnezeu. Eu, încă nu aveam habar.Uneori mă uimeam de rostul meu, mă tăvăleam de spaime ori mă făceam ghem, cu fruntea la pământ, implorând prin ruga mea, gândului meu, o mai mare putere.

În momentele astea se petrece ceva misterios, se lasă seara, lumina crepusculară zăbovind la fereastra mea. Este ceasul acela când zgomotul zilei începe a se stinge, ciripitul păsărilor se îndepărtează, ceasul în care totul pătrunde într-o existență mai profundă, mai enigmatică, și când ai senzația că cineva stă în fața ta și te ascultă.

Era în miezul iernii şi al nopţii. Lângă colibă au apărut doi ochi lucitori care adulmecau întunericul. Pe jăraticul stins din apropiere zăceau, dezgolite de carne, resturi animale. Un urlet de fiara chemă după ea întreaga haită.
Eu mă smucii din culcuş şi privii prin crăpătura bârnelor. Spaima şi mila mă cutremurară din cap până în picioare. Colţii flămânzi muşcau aerul şi trăgeau, schelălăind, de-un biet ciolan. Mârâiturile se amestecau între ele, în timp ce siluetele negre se tăvăleau în zăpadă. Când totul pieri, în locul lor se lăsă o linişte dureroasă.
Din noaptea aceea am înţeles nodul de foame al tuturor animalelor. Cu grijă am lăsat apoi resturi de carne şi oase, la îndemâna fiarelor pădurii.
Treptat, lupii au învățat drumul şi, pe măsură ce se simţeau sătui, ochii lor deveneau tot mai blânzi. Mă puteam apropia de ei fără să-mi arate colţii. Din prea mare gol, le-am întins mâinile şi le-am mângâiat spinările, iar lupii au devenit câini şi primii prieteni ai casei noastre.

Crivăţul înteţea gerul şi învârtoşea coliba, presărând noaptea, parcă în zgomot de clopoţei, ţurţuri la pragul de sus al căsuței. Pomii îmbrăcaţi cu chiciură şi promoroacă, în albele luciri de nea, vesteau parcă, de atunci, venirea Darului.
Ochii mei se umpleau de lacrimile neprihănirii sufletului şi braţele îmi înconjurau abdomenul, fără să cunoască misterul lui. Cearcănele de sub pleoape se rotunjeau în aşteptare. Nimbul fecundităţii îmi încununa nevăzut chipul.
În ziua când bărbatul mi se întoarse de la vânătoare, găsi casa preschimbată. Câinii îşi plecară grumajii, îi linseră tălpile şi-şi agitară cozile în semn de adorare şi de supunere.
Cu sfială, eu îi cercetai obrazul acoperit de barbă lungă, apoi mâinile umflate de frig, apoi muşchii şi pierii de emoţie în braţele lui. Îi mărturisii în sărutări prelungite şi atingeri întârziate tot dorul meu, iar el îmi mângâie zâmbetul palid şi-şi aşeză inima lui pe inima mea.
O lungă vreme ne-o petrecurăm dormind cu ochii deschişi, uitând de vânătoare ori pescuit.
De sub genele întredeschise ale ninsorii, bărbatul urmărea cum se lipesc unii peste alţii fulgii, la fel ca clipele care adunau sub ele facerea lucrurilor. Rotunji în palmele lui un bulgăre şi-i dete drumul la vale. El se rostogoli şi se făcu tot mai mare. Peste acesta, aşeză un altul mai mic. Apoi, împlântă în primul două crengi uscate, ca două braţe, îi aşeză pe umeri un iepure mort şi mă chemă să-mi arate zeul vânătorii. Împreună, dănţuirăm sub presiunea unor chiuituri care ne străpungeau gurile şi urechile. Muzica interioară urca din noi spre găt și brațe, chemând picioarele să tropăie și glasul să murmure mantre de bucurie și de închinare zeului care ne ajuta să trăim. De jur-împrejurul lui, făcurăm cărare. După un timp, pricepurăm însă, slăbiciunea gândului nostru şi vremelnicia chipului plămădit din fulgi de ninsoare.

Zilele şi nopţile erau presărate de duhuri şi năluci care, treptat, se preschimbau în lumină.
În vis, mai ales, primeam îndemnuri la lucruri trebuitoare. Importanța zilei o presimţeam după aburul din gene, cu care încheiam noaptea. Pământul trebuia pregătit pentru primăvară, casa avea nevoie de primenire, ca și hainele și toată ființa noastră.
La fiecare răsărit, îngenuncheam amândoi și ne rugam pentru deschiderea înţelegerii noastre, iar gâtlejurile noastre mute, scoteau strigăte tot mai ample şi mai vibrânde de simţire şi de mulţumire, înălţate spre Cel care ne dezlega inimile, şi, prin ele, mâinile şi cugetul.
Uşor, uşor, fiecare element ştiut al naturii fu atins cu sunete. Întâi le-am folosit pe cele mai uşoare. Bărbatul se numi „A”, iar eu „E”, cerul se numi „I”, pământul „O”, iar animalele „U”.
Apoi scoaserăm gemetele cele grele şi ascuţite. Când terminarăm toate scremetele gâtlejurilor noastre, începurăm să facem combinaţii cu atât mai grele cu cât cunoaşterea noastră creştea ori căminul nostru se îndestula, legând astfel primele cuvinte.
Gesturile de comunicare, cu lovire de fese, strâmbături ale gurii şi săltat pe picioare, ori aruncat din mâini, care ne schimonoseau frumuseţea trupurilor noastre zvelte şi pline de măreţia inteligenţei, fură înlocuite de rotunjirea diferită a buzelor, şi a ochilor, care ne destinseră armonios faţa.
Mângâierile fură însoţite şi ele de şoapte dulci, prelungite în cântece. Şi-n timp ce pântecul meu creştea, prin fiece clipă de lărgire a cunoaşterii şi simţirii, legături nevăzute păreau că strâng spiritul bărbatului lângă femeie.
Uneori, în clipele lungi în care zăpezile se ridicau aproape de înălţimea colibei noastre, ţintuindu-ne lângă foc, într-o dorinţă neînţeleasă, venită parcă din viitor, prindeam în mâini pietrele din jurul vetrei şi le şlefuiam în nudităţi gânditoare, aşezând în ele, pentru veşnicie, adânca noastră prosternare în faţa desăvârşirii şi marelui echilibru al respiraţiei pământului. Prin pori, prin nări, prin suflet, ne contopeam cu natura şi cu Dumnezeu.