lutÎşi şterse zeama dulce de pe buze şi, aruncând nepăsător cotorul, cătă nedumerit către trupul meu gol de femeie, cum dispărea în pădure.
Iarba catifelată îi gâdilă fesele şi tălpile în care se propti scurt şi zvâcni în picioare ca un arc de nuia, adulmecând cu prudenţă mişcarea înteţită a vântului.
Apa şipotea dulce peste umbra lui, îmblânzindu-i profilul de sălbatec. Ciuli auzul şi presimţi în aer veşti rele trimise din nevăzut. Îşi aruncă ochii îngropaţi în arcade, spre soarele care îi arătă dezolat caravana de nori ce se năpusteau dinspre răsărit. Află astfel că cerul e supărat.
Smerit, lăsă pleoapele peste globurile albastre şi-şi adună în el toate simţurile, pentru ca freamătul lui să intre în atingere cu Creatorul şi să înţeleagă.
Fruntea îi deveni treptat un bolovan fierbinte. Când nu mai suportă clocotul interior venit din străfunduri, un mârâit îi descleştă fălcile puternice. Atunci, biciul Lui îi atinse creştetul. Căscă ochii şi văzu cum i se rostogoleşte la picioare un măr roşu ca acela din care se înfruptase mai adineauri, alături de mine.


Gleznele îi erau acum cufundate în pământ şi acoperite de două muşuroaie de furnici, unul alb şi altul negru, pe când aburi lipicioşi îi scăldau pielea bătătorită de soare şi de vânturi, aducând spre el, ca pe o prevestire rea, roiuri de muşte bâzâitoare. În nări îl năpădi brusc mirosul fetid, neştiut, ce se lăsa de la subţiori spre brâu, în picături şiruitoare.
Dinspre pădure, frunzele foşneau un murmur arar întrerupt al mirării. Crengile temătoare se ridicau până la cer şi se aplecau până la pământ, apoi se plesneau unele peste altele, la dreapta şi la stânga, într-o nesfârşită văicăreală, făcând în aer semnul crucii.
Sălbatecul se smulse din pământul mişcător, alungă gâzele şi-şi duse mâna peste obraji. Asprimea feţei străpunse de peri scurţi îl nedumeri, ca o primă măsură a timpului pătruns în el.
Când am ieşit din adâncimea codrului, cu mâinile încărcate de hribi, mi-am găsit bărbatul şezând gânditor pe malul râului şi aruncând lespezi albe peste dănţuitorul şipot al apelor.
Deasupra lui se arcuia o salcie bogată care-i lăsa prin plete răcoarea şi liniştea ei. Cuvântul vântului dispăruse.
Foşnetul de iarbă, alături de înteţirea fâlfâitului de libelule, îl făcură pe sălbatec să ridice capul. Privi năucit desăvârşita splendoare a chipului meu de femeie. De când mă dăruise Creatorul acestei fiinţe, acum mă vedea pentru început. Fiori neaşteptaţi îi zvârcoliră simţurile. O nerăbdare dementă îi tremura în ochii aproape orbi. Vru să-şi treacă degetele peste gleznele mele cu subţirime dulce şi să le plimbe mai sus, peste rotunjimea genunchilor şi a coapselor, dar se simţi timid şi neştiutor.
Mă aşezai înaintea lui iar el înţelese taina. Ca prin vis îşi aduse aminte că, atunci când Dumnezeu ne-a rupt din întreg, aveam amândoi aceleaşi însemne care acum erau diferite.
Într-o nevoie de rotunjimea primordială, îmi dori sânii şi abdomenul molatec, apropiindu-şi tot mai mult nările îmbătate de mirosul de fructe coapte.
Se pomeni mângâindu-mi gâtul şi buzele, după care simţii cum se rostogoleşte într-un hău lung peste trupul meu, gemând de prima cunoaştere a suferinţei divine. Apoi liniştea încremeni în creştetele noastre.
Spre înserat, frigul ne cuprinse fără ştire. Pădurea ne trimitea o răcoare nouă, care ne îndemna să ne facem un adăpost din crengi şi frunze. Când soarele apuse, o teamă cumplită, ca de ceva necunoscut, ameninţa să ne răcească mădularele.
Văzduhul se umplu de sunete noi, tot mai îndepărtate şi mai adânci. În spatele nostru se ascundea un monstru care dispărea neştiut la întoarcerea capului. Spaima ne cutreiera vinele de curând umplute cu sânge şi ne bătea cu putere în piept. Încet, ne dispăru orice vedere. Ne căutarăm ochii, care luceau în beznă ca două pietricele de lumină şi ne împărtăşirăm prin ei teama c-am fost aruncaţi în nevăzut. Îngânduraţi, ne cuibărirăm unul în altul, topindu-ne toate simţurile într-unul singur şi adormirăm în dulcea căldură a îmbrăţişărilor nezărite.
După o înşiruire de culori şi lumini perindate pe dinaintea ochilor, deschiserăm vederea şi ne pomenirăm într-o lume tulburătoare. Jocuri de străluciri şi umbre înlocuiau bezna lăsată în urmă, deasupra căreia şedea zâmbitoare, ca o putere a întunericului, luna, înconjurată de scânteile ei câtă frunză şi iarbă. Noi încremenirăm de atâta buluc de splendoare, rămânând mult timp agăţaţi de înălţimea stelelor.
Ne privirăm buimăciţi siluetele nocturne, care semănau deopotrivă cu pământul, cu apa, cu plutele, pe care se reflecta sidefând orice atingere, lumina lunii.
Pădurea foşnea lung şi trist, vibrând toată melancolia ei în auzul nostru, poate pentru că înţelegea mai înainte ca noi blestemul urnirii timpului.
Încet, încet, luna se stinse, şi-n locul ei râmase o urdoare alburie pe marginea căreia crescu, ca o minune, o pată sângerândă. Apoi răsări soarele.
Sălbatecul şedea pe rouă, sfios şi mut, cu capul în palme şi coatele pe genunchi, plimbându-şi neînţelegerea de la pământ la cer şi de la cer la pământ, şi parcă în mintea lui încolţeau primele adevăruri.
Mă deşteptă pe mine, femeie nepăsătoare, şi-mi desenă pe nisip luna şi soarele pe care le despărţi printr-o linie dreaptă, care rămase pentru totdeauna cifra 1.

Pe atunci orizontul era îndepărtat şi limpede ca o uriaşă lacrimă aşezată pe o altă lacrimă.
La o margine de lume vedeam marea, din a cărei scăldătoare roşiatică răbufnea rotunjimea solară, iar la celălalt capăt vedeam potrivit apusul de soare care înghiţea lumina pământului, ca pe o delicioasă caisă, între dinţii lui crenelaţi.
De la zi la noapte se întindeau câmpiile a căror vedere ţipa prospeţime înspre netezimea ochilor, urmate de înlănţuirea în creştere a obcinilor și vârfurilor de munte, precum nişte îndemnuri spre mai sus.
Aceste din urmă meleaguri au fost alese de Creator pentru dulcea osândă a noastră, care eram cei dintâi fii ai săi.
La locul de despletire a râurilor, roadele pământului se prăvăleau de greutate în ierburile înalte. Cireşe, caise, struguri, mere şi pere, harbuji rotofei, aglomerau vederea.
Noi doi întindeam braţele şi culegeam în cupe cărnoase toate sucurile pământului. Cu rădăcinile smulse din adâncuri, ne puteam şlefui caninii, ca pe însăşi puterea noastră.
După ce ne săturam burţile cu belşugul mălăieţ al începutului, ne aruncam în trifoiul moale şi ne alipeam răsuflările în dogoarea epidermelor. Margaretele ne ieşeau prin coapse ori subţiori, de după ureche şi din încrengătura răsucitelor plete blonde şi negre. Pe atunci cătam adeseori la norii care se preumblau pe cer, însoţiţi solidar de țârâitul greierilor din ierburi şi, înlăuntrul nostru simţeam o linişte şi o odihnă coborâte anume pentru noi din înalturi. Mâinile sălbatecului pipăiau părţile gingaşe ale formelor mele şi Dumnezeu intra în noi. Apoi, alergam ca frunzele duse de vânt, urmărind mersul şerpilor şi al şopârlelor prin tufărişurile umbroase, nesimţind când am trecut pe sub poalele pădurii, pe prund ori în luncă. Bărbatul se cocoţa în răchite de unde plonja abrupt, cu capul în jos, în bolboanele râurilor. Se lăsa furat de cursul rapid al apelor şi înota cu respiraţia tăiată alături de peşti şi broaşte. Apoi reapărea peste valuri. Mă căuta din priviri şi iar se pierdea în unde, de astă dată alături de mine. Însetaţi, ne afundam gurile deschise, până apa ne năvălea direct în viscere, o dată cu cei mai mici cleni sau păstrăvi.
Ne potriveam apoi, precum bolovanii la soare, între dunele de nisip, hâhâind de sănătate şi de mulţumire. Eu mă năpusteam din când în când asupra lui şi-i sărutam mâinile şi picioarele, ca unui stăpân al meu şi al Pământului. Dar gândul lui, mai înalt, înţelegea că puterea vine din altă parte şi spre acolo privea mereu, strângând lângă pieptul său lat umerii mei slabi, de femeie.
Pentru el era cerul. Pentru mine era pământul.

De sub răcoarea tufelor de pelini, un cârd de raţe sălbatice urmărea cum cei doi uriaşi care eram noi, ne ridicarăm, lăsând pe pământ urmele paşilor noştri.

Treptat, vara se împuţina şi intrarăm în toamnă. Păsările cerului glăsuiau tot mai trist. Codri îşi colorau frunzele de la o zi la alta de parcă Creatorul se juca cu pensula şi cu simţurile noastre, amestecând pe ele tonuri grave.
Într-un amurg, bărbatul mă duse de mână şi mă pierdu pe un urcuş de pădure cu arbori înalţi, din care se scuturau ca într-o ploaie de nelinişti, toate culorile pământului.
Întâi se auzi vântul, care ne înfiora domol, în atingeri nevăzute, şoptindu-ne parcă la ureche, povestea unei lumi ce-a fost odată. Apoi se legănară crengile, gemând a deznădejde, iar frunzele o luară la goană în rugi ameţitoare, peste capetele noastre. Un foşnet prelung ne ameţea sufletul în timp ce înaintam în pădure. Ne apropiarăm de o stâncă abruptă sub care se zărea deschisă o gură de peşteră. Tiptil, intrarăm. Din toate părţile se năpusteau spre noi răsuflările pierzaniei. Ochi roşi ne sclipeau din unghere. Pe jos, zăceau împrăştiate puturoase hoituri alături de cranii şi oase. Era imaginea sfârşitului la care nu avusesem timp să ne gândim. Printre năluci, mi se păru că zăresc răsturnat bustul meu de femeie, iar mai sus, chipul lui Adam  pietrificat, pe care picurau, mai de sus, stropi de sânge. Pe pereţi, neînţelese linii şi culori. Un clipocit singuratic umplea tăcerea rămasă în aşteptare.
Plină de groază, am rupt-o la fugă pe sub norul de frunze, luând în picioare ferigi și crengi rupte care mă zgâriau până la sânge.
Când mă oprii, eram în poiană. Două braţe puternice mă ajunseră din urmă şi mă lipiră strâns de cealaltă respiraţie întretăiată a mea. Bărbatul îmi prinse pletele în palme şi mi le răsuci, punându-şi sărutarea lui pe gâtul meu lung şi, în¬tr-o dulce mângâiere a ochilor şi a mâinilor, îmi alungă orice spaimă.
Năvala mea către inima lui era vie ca torentul de ploaie peste ierburi, iar căldura braţelor lui aşezată peste mijlocul meu era ca atingerea soarelui peste pământ.
Când mă văzu zâmbind, mă trase lângă un trunchi de copac, încrustă pe el chipul lui, apoi mă potrivi sub coroana rotundă şi, tremurându-i crengile, mă lăsă acoperită de frunze. Înţelegând ce-mi spune, scormonii la rândul meu cu unghiile în pământul de la rădăcină şi făcui o mică adâncitură în care mă ghemuii. Apoi râserăm amândoi cu obrajii aprinşi şi alergarăm mai departe la vale. Palma mea aduna din palma lui toată puterea Pământului.

Pe atunci, nu aveam nevoie de cuvinte... Energii volatile însoțeau pașii noștri, mintea ni se umplea de duh sfânt prin simpla cătare spre cer, inimile ne băteau în același ritm cosmic, iar dorința de a intra în misterul lumii înconjurătoare ne contopea într-o singură ființă și ne împingea spre explorare și beatitudine. Uneori ne priveam degetele, iar Adam atingea cu fiecare, fruntea, ochii, nasul, buzele, coborând ușor spre rădăcina ființei noastre, din care noi ne răsfiram în raze incandescente. Amețiți de fiorul înserărilor sidefate, după ce pielea ni se zbicea de soare iar oboseala zilei ne trântea peste miresmele câmpului, adormeam cu pieptul lipit unul de celălalt, în vise plasmatice despre o lume închipuită din care am venit, plină de iubire și de foc sacru, scânteie a Universului îndrăgostit de Eterna Mamă... Eram doi îngeri strălucitori, fulgere divine, pedepsiți pentru neascultare, dar iubiți și trimiși în necunoscut pentru a recreea cu înfiorare și umilință, din energii proaspete, ceea ce tocmai pierdusem, Raiul din Cer...