dochiaLecţii de egoplastie

Scriu poezie ca să recreez ruina lumii.

VII

Fereastra-i deschisă - privesc la tine;
Trupul îţi vibrează, parcă vorbeşte.
Ascunzi o rodie sub voaluri fine,
Simt cum timidă flacăra creşte.
E primăvară inima-ţi curată,
Toamnă târzie în mine e şi te
Înalţi şi ridici la ceruri deodată
Livezile-n floare şi câmpii înverzite.


Rămâne-ntre noi o noapte de vară,
O plajă pe care mi-ai fost mireasă.
Timpul începe de-o vreme să doară:
Tu nu mă mai ştii şi nici că-ţi mai pasă.

     Eternul îngheaţă clipa ce trece
     Misterul luminii să desferece.

VIII

Tu eşti copacul în care înfloresc
Şi-n care dorm plăpânde zburătoare.
O sevă-albastră cum sângele regesc
Îi curge-ndrăgostită-n capilare.
Ca o sămânţă-n huma ne-ntinată
Culcuş îmi fac şi mă-nvelesc cu tine;
Tu mă cuprinzi şi nu îmi ceri răsplată,
Dar tot ce sunt şi am îţi aparţine.
Când ziua de-ntrebare este plină,
Răspuns găseşti în noaptea cea fierbinte;
Chiar luna nostalgii străvechi alină –
Lumina-i să primim fără veşminte.

     Te-mbie dansuri dionisiace?
     Din darul ce-ai primit alt dar se face.
     
IX

Pătrund în trupul tău ca într-un templu,
Mă rog smerit la sfintele-ţi altare,
Icoanele-aurite le contemplu,
Le dau sărutul întru ascultare.
Popasul scurt ca o trezire în vis
E o îmbrăţişare tiranică
Revenire sălbatică din abis,
Intrare printr-o poartă de panică.
Fructul cald e aproape de coacere,
Dansul tău îmi pare vârtej cu dervişi,
E carnea ta numai binefacere,
Coboară demoni în îngerii proscrişi.

     Când explorezi pădurile virgine
     Doar graţia şi fapta sunt regine.

X
 
 La terasa de pe Saint Germain des Prés,
Te-am văzut sorbind alene din cafea;
Am uitat pe dat’ că mă duceam înspre...
M-a oprit privirea ta de catifea.
Străini ne-am rătăcit pe bulevarde,
Am urcat la braţ spre Saint Sulpice,
Ne-am aciuiat de noapte prin mansarde,
Tu fiind un înger, eu doar un proscris.
În Parisu-n care-ncepe orice-amor
Şi se sfârşeşte orice tragedie,
Îl îmbrăţişam pe bunul Maldoror
În desfătarea care se mlădie.

     Înflăcărând lăuntrica răceală,
     Mai destrămăm a lumilor urzeală.

XI

Se scurge noaptea peste peroane reci
Şi te aştept, te inventez, te caut,
Mă-ntreb dacă-ai să vii sau ai să pleci,
Dacă te cheamă cântu-mi ca de flaut.
Prin difuzoare se revarsă poate
Iluzii peste zona limitrofă;
Se mai anunţă câte-o noutate
Din mersul lumii către catastrofă;
Ne spune ochiul care stă de pază
Că unul dintre noi are să ştie:
Mereu acelaşi tren se-ndepărtează
De-aceeaşi gară veche şi pustie.
     
     Eterna reîntoarcere e lege –
     Nebun este acela ce-nţelege.

XII

Şi dacă suntem singurătate doar
Ascunsă în mulţimile deşarte?
Şi dacă suntem în infern culoar
Ce duce la renaşteri dinspre moarte?
Şi dacă doar cuvântul e fiinţă,
Iluzie fiind orice substanţă?
Şi dacă doar iubirea-ţi mi-e credinţă
Iar duhul mi-e cu tine-n siguranţă?
Orice răspuns aşteaptă o-ntrebare,
Dar sunt atâtea ce-au rămas orfane;
Iluzie e cerul peste mare,
Iluzii sunt visările profane.

     Oricare umbră are-o umbră-n spate;
     Tu cine eşti te uită şi socoate.

XIII

Te voi chema, prinţesă graţioasă,
De dincolo de ceţuri, de uitare,
Încă o dată să îmi fii mireasă,
Când soarele la orizont dispare.
Am să te ţin în braţe noaptea-ntreagă
Şi o tăcere are să ne-mbrace,
Plecând din anotimp, prinţesă dragă,
Când aurul pe deal argint se face.
Şi am să te dezmierd, prinţesă brună,
Din înserare până-n dimineaţă,
Când poate somnul va să ne supună
Şi să ne-nchidă ca-ntr-o fortăreaţă.

     Când patima nu îţi oferă tihnă
     Nu căuta prilejuri de odihnă.

XIV

Cum pielea ta mă ştie-atât de bine,
De ea nu mă îndepărtez o clipă;
În visul meu de zbor ea mă susţine
Ca pasărea legată de aripă.
O muzică se-aude în surdină
Când pletele de ceţuri ţi le scuturi
Şi îţi îmbracă trupul de felină
Ce se strecoară seara-n aşternuturi.
Rămân, oricât ai fi de-ndepărtată,
Cu-amprenta-ţi ca un tatuaj fierbinte
Ce nu se poate şterge vreodată –
Tăcere încrustată în cuvinte.

     Adesea e de-ajuns o-mbrăţişare
     Să umplem iar poienile de floare.

XV
Remember Rainer Maria Rilke
 
Vântul rătăceşte peste câmp haihui,
Norii grei stau să coboare din tării.
Pune, Doamne, o lumină în gutui
Şi seninul dulce-n struguri brumării.
Frunzele se duc înspre rădăcină,
Sevele adorm iar în capilare,
Mugurii târzii de pe crengi suspină,
Vor veni curând nopţile polare.
Lasă amintirea însoritei veri
Să se ascundă-n umbrele-nserării.
Ştiu că orice mâine a avut un ieri
Şi-s de neatins marginile zării.

     Dacă privirea mi se pierde-n ceaţă
     Vii Tu şi din lumină îmi dai viaţă.