appZorii din noi

lapte curgea în palmele tale
însetate de vrerea din astre și sânge
mute cuvinte străbăteau privirea
trupuri nude îmbrățișate
căutau în noaptea nebună
sfera din noi
îmbrățișați pe balcon
ochii cântau în luminile orașului
frumusețea noastră
sânii mei respirau prin tine
doar zorii i-am lăsat
să ne citească chemarea





Logodnă

Mână-n mână
cea mai frumoasă logodnă
pe vârf de munte
și lutul curgând peste sâni
atingeri de struguri și patimi
pe trupuri cernute în spasme
tăceri desăvârșite-n adevăr
călimări de mătase



Fiindu-ți...

pulberea stelară se juca în părul meu
Calea Lactee înspuma cai albi și negri
pe o tablă de șah
laptele meu hrănea viață
zâmbetul meu ștergea patimile tale
dezvelită de doruri
mă aruncam în neliniștea ta
fiindu-ți liniște
mă strecuram în sufletul tău
fiindu-ți crez, rugă și rug
mă zbuciumam în privirea ta
fiindu-ți lumină
și în poemul tău
fiindu-ți metaforă
mă risipeam în cântece
și mă adunam în mâinile tale
fiindu-ți simțire, amforă, femeie




Confesiunea unei lumânări


Sunt o lumânare cu flacără albastră...
(Sigur nu m-am topit de tot, altfel nu mă puteam confesa vouă)
Sunt făcută dintr-o ceară bună, să pot arde albastru mereu...
Mă simt bine în „ceara mea”,
Mai ales când flacăra îmi dansează obraznic...
Sunt aprinsă în fiecare zi, fiindcă fiecare zi trebuie să fie o sărbătoare
În care mulțumim Domnului că am deschis încă o dată, ochii
Flacăra mea se unduiește ușor mai ales când îi vede pe ei...
Cum, care ei? Cei doi oameni frumoși și tineri...
Nu se feresc de mine...
Spun vorbe tandre și se îmbrățișează și se sărută...
Deunăzi, ea spunea că este o flacără arzândă,
Iar el focul ce-o face să ardă...
E greu să fii lumânare și să ai un foc ce te mistuie!
Dar ea... dacă e flacără, o fi permanentă...
(Se zice că flacăra arde și pe comori...
O fi ea însăși... vreo comoară... cu flacără!)
Mi-s dragi, sunt așa frumoși îmbrățișați!
Îmi furișez privirea rușinată de măreția trăirii lor...
Sunt perfecți, în completare totală unul cu celălalt...
Și sper ca ea să fie mereu o flacără arzândă,
Iar el... focul ce-o face să ardă...


Dor de... totul tău


Stăteam cumva la bariera toamnei,
Să treacă frunze picotind pe-alei,
Să-mi cânte tandru în fiorul tainei
Un dor de totul tău, de ochii tăi...


Și vântul se juca blânduț prin plete,
Așa cum noaptea-ntreagă te-ai jucat
Culori din vis, amurguri violete
Mi-e dor de totul tău, unic bărbat!


Cu mâna-n mâna ta, nu-mi este teamă
De frig, de vânt, de-a toamnei rătăcire
Rămâie toamna nebăgată-n seamă,
Mi-e dor de totul tău, tu, Fericire!



Poem trist

Un el, o ea, rătăcitori prin toamna vieții,
S-au întâlnit pe-un câmp de dor purtat întru cuvânt,
Poem ce s-a-mbrăcat în haina tinereții,
Ferind cât s-a putut, de-al iernii rece vânt


Din călimări de stele vii, căzute în ocean,
Croiau volume de-ncântare, nemuritori în vers,
Iubirea lor creștea-n secret, sporind an după an,
Sfida o lume-ncrâncenată și plină de nonsens


În praful alb de stele lucii se alinta tandrețea,
Când un gablonț furat-a privirea-i bărbătească,
Atunci în ochii ei s-a așternut tristețea,
Mereu se-ntreabă... iubirea lui a fost doar mască?




Tu ești...


Ești permanent în fiecare rugă
Și-n fiecare zi ce-a răsărit
Și singurul ce norii-i pui pe fugă
Și albii zori de zi ce m-au trezit


Și ești în flori de vis adâncul tainic,
M-arunci în zbor și-apoi mă prinzi, alean
În mine crește dorul tău năvalnic,
Ești fericirea mea, ești tot ce am...


Ești clipa mea și gândul din trezire
Și gândul din culcare și din vise
Și nebunie ești, ești împlinire
Și brațele ce-mi sunt mereu deschise...